Arhive etichetă | copii

Australia – note de călătorie XI – tot despre şcoală

Australia îmi pare o societate orientată pe educația copiilor.

Mersul la școală. În preajma fiecărei școli sunt treceri de pietoni și semafoare, fie și pe o străduță cu câte o bandă pe sens. De la câteva sute de metri distanță încep panouri cu atenționare și limitarea vitezei la 40 km/h. Parol d”honeur, nu am văzut pe cineva să meargă cu mașina cu mai mult de 10 km/h la orele de trafic intens cu copii. Aici graba nu pare a fi un sport național. Dar ce este interesant? La trecerile de pietoni stau, între orele 8-9.30 și 14.30-16, niște persoane (crossing supervisors) care, cu fluierul în gură, cu pancarte de Stop în mână, însoțesc copiii și adulții la trecerea străzii. V-am spus că până la 12 ani e ilegal să meargă un copil singur, deci un bunic te trece strada. Cei din cartierul nostru cred că au fost contemporani cu căpitanul Cook, cu bărbile lor albe de moş Crăciun. Dar cinste lor! Stau, vă mărturisesc, la 40 de grade la soare, la colţuri de stradă cu vizibilitate redusă ori la trecerea de pietoni, cu stoicism, zi de zi.

Dar sunt și excepții. Într-una din zile, la un semafor, pe o stradă goală, probabil prin zona unei școli, a venit o domnișoară (ce era pe partea cealaltă), a luat frumușel poziția regulamentară cu mâna întinsă în față și Stopul orizontal și ne-a trecut strada, zâmbind un pic jenată, pe Samia (18 ani) și pe mine. Noi i-am mulțumit și ne-am conformat.

Ei au uniformă, desigur, ca agenții de poliție. Aceeași atenție pentru copii am văzut-o și în Praga! Mai multe despre aceste bune practici locale,  aici.

Awareness. Conștientizare. Aici sunt multe alergii. Atenția pentru prevenire este foarte ridicată. (Am asistat la biserici la împărtășanie opțională – cu pâine obișnuită sau gluten-free, cu vin sau cu suc de strugure în păhărele diferite, fiecare cu păhărelul lui.) Deci, școlile au în programe creșterea awareness-ului privind factorii alergeni. Drept urmare, nu e de mirare să vezi la școală pe pereți semne care interzic anumite alimente (în cazul nostru, alune) considerate nepotrivite în colectiv. Am avut o întâmplare când am dat eu (care nu cunoșteam regulamentul școlii) Isabellei la școală o bomboană Rafaello cu care s-a întors acasă, căci doamna a verificat-o și avea alună înăuntru.
Am auzit o poveste de la o mămică al cărei copil are un coleg de clasă alergic la lactoză. Drept urmare, niciun copil din acea clasă nu are voie la școală cu niciun aliment care conține lapte (brânză, iaurt ș.a.). Conștientizare, incluziune, cum vrei să-i spui.

Assembly. Acest assembly este un fel de adunare-serbare, se face la fiecare două săptămâni și astfel se ține legătura școală-elevi-părinți. Mi se pare că lipsește festivismul și pare mai mult o activitate de creștere personală. Am mai scris câte ceva despre assembly aici.

Cum se face liniște. Am văzut cu ochii mei și am auzit cu urechile mele la assembly cum 400 de copii se liniștesc și rămân în tăcere absolută în 10 secunde, pentru că există o procedură de liniștire. Incredibil. Pentru cine este interesat, poate să mă invite în școala sau grădinița lui.

Trotinete, triciclete, biciclete. Mulți copii din apropierea școlii vin cu toate aceste mijloace de locomoție. Și lângă fiecare perete disponibil al școlii, parcări pentru toate acestea. Evident că nu sunt legate cu lanțuri iar curtea școlii nu este încuiată și nici polițist, jandarm ori security agent nu este angajat.

Atenția. Peste tot în suburbii există niște panouri care îți indică două lucuri: să observi și că ești observat. Sunt patru capete acolo, dintre care cel din ultimul plan este al polițistului. Cu alte cuvinte: fii atent, ascultă, privește, notează, raportează, fii implicat. Aware. Arată că îți pasă. Vă face să zâmbiți, nu-i așa?

Iată o întâmplare personală: azi eram cu Isabella în drum spre școală. Ea, cu trotineta, rula pe lângă mine și puțin în fața mea. Cumva ia un mic avans de vreun metru-doi din avântul pe care și-l face, apoi mă așteaptă. Pe traseu, de acasă până la școală, sunt două dealuri și o vale, cum spune Isabella. Valea e în apropierea școlii, în dreptul terenului de sport. Să tot fie o înclinație de jumătate de jumătate de jumătate de grad, dar copiii mici o simt. Trotineta /bicicleta este preferabilă pe traseu, căci copiii nu obosesc pe cei câteva sute de metri parcurși, se distrează, se încălzesc dimineața, iar sosirea acasă e o distracție, căci sunt doar un deal și două văi, nu-i așa? Înapoi la poveste. Și mergem noi așa pe trotuar, în fața noastră un părinte cu băiețelul lui de mână și, cumva, din cauza văii, Isabella ia o distanță de circa trei metri față de mine, ajungând în spatele domnului cu copil. Acesta simte, se întoarce, o privește și pur și simplu o barează (din reflex, pentru a opri mersul ei liber) până ajunge să ridice privirea, să mă vadă și să facă contact vizual cu mine, să dăm amândoi din cap că e ok, sunt aici. Totul a durat două secunde, dar vreau să subliniez cât de dezvoltată este atenția tuturor asupra tuturor (mai ales a copiilor). Nu fusese niciun pericol, nu era nicio viteză, trotuarele erau pline de lume cu copii, deci era de așteptat ca și acest copil cu trotineta să fie însoțit de cineva. Era safe. Omul a acționat din reflex.

 Apa. La școală, copiii pot bea apă de la un jgheab cu țâșnitori care funcționează acționate. Sub fiecare țâșnitoare este o căldărușă de fâș cu șnur, de circa 2 litri, pe care orice copil de 6-7 ani o poate ridica. La ce folosesc aceste căldărușe? Colectează apa care curge pe lângă gurița copilului. Când se umple, copiii sau adulții folosesc apa: o toarnă la rădăcina unui copac sau pe un strat de flori. Cum vi se pare? 

Reciclare, refolosire… inutil să vă spun că în fața fiecărei săli de clasă sunt mesaje și containere de reciclare, de prevenirea a risipei de orice, de conștientizare în legătură cu ecologia și respectul față de natură. Știați deja…

Părinții. Eu duc și aduc copilul zilnic. După programul de școală, stăm în curte cam jumătate de oră pentru joacă. Joaca este, de fapt, o activitate sportivă, căci locurile de joacă pentru prichindei sunt cu frânghii, inele, punți, tobogane… aparținătorii (de fapt, părinții) așteaptă. Eu îi observ. Ținută lejeră, mai mult mame. Cum tiparul de familie cel mai răspândit este mama-tata-trei copii, vezi o mulțime de mame cu unul în brațe, unul în căruț și unul la locul de joacă. Dreptul la concediul parental este patru luni. În rest, stai neplătită acasă. De fapt, nu stai, muncești și clădești familia.

Bunicii. V-am spus că vacanța durează puțin în comparație cu cea din sistemul școlar cunoscut de noi. Vorbeam cu o mămică despre asta și ea s-a mirat, întrebându-mă cum ne descurcăm noi, în România, când ei, cu șase săptămâni, abia reușesc să facă rost de ajutoare să țină copiii. Ei, vezi, aici e o diferență culturală foarte mare. Noi avem bunici, mătuși, frați mai mari, o vecină, copilul singur în casă cu ușa încuiată (ceea ce aici este ilegal). Dar în această parte de lume adulții sunt foarte activi la orice vârstă, inclusiv la peste 80 de ani. Și când spun activi, spun în acțiune, pe stradă, la cumpărături, în activități de voluntariat, în vacanțe, cu propria lor viață… nu la o cafea, la cofetărie… Cum reușesc? Ei bine, unul din răspunsuri este că fac sport de mici. Despre sport, altădată. Al doilea răspuns este că nu își propun să îmbătrânească. Al treilea răspuns este că poartă tot felul de cârje și instrumente de deplasare și așa merg peste tot. Seniorii sunt în continuă mișcare, deci, dacă ai copii, ar trebui să te descurci!

Implicare. În timp ce scriam aceste rânduri am primit un e-mail de la fiica mea care a primit un e-mail de la şcoală. Ia să vedem, ia să vedem ce scrie acolo, dăm puţin perdeaua la o parte…

”Nominalizările pentru Consiliul Școlar sunt deschise astăzi, luni, 5 februarie, și se termină vineri, 16 februarie.
Dacă sunteți interesat să fiți implicat în guvernarea școlii copiilor dvs., consiliul este locul ideal pentru a servi. Consilierii sunt responsabili pentru gestionarea finanțelor școlare, a clădirilor și terenurilor, pentru comunicări și pentru strângerea de fonduri, precum și pentru aprobarea politicilor școlare noi și actualizate.
Consilierii deservesc doi ani (martie-februarie) și participă la întâlniri lunare la școală pentru a discuta aspecte importante pentru școală și comunitatea sa.
Pentru a vă numi pe dvs. sau pe altcineva, completați acest formular și îl trimiteți…”

V-am spus și cu altă ocazie cât voluntariat se face în această societate. Iar școala este unul din creuzetele unde se învață și se practică această virtute.

Dacă vreți să cunoașteți mai mult despre școli, puteți accesa aici și să particularizați cu un exemplu ales absolut întâmplător, cu una din școlile pe lângă care trec uneori, aici.

Reclame

Australia, note de călătorie X – școala, partea a II-a

Ați citit aici partea I despre școala în Aussie, după un pic de politică de blog. Continuăm cu mirarea și ad-mirarea pârghiilor care duc la o societate educată, în ciuda provocărilor multiculturalismului.
Uniformă: obligatorie, fără excepție. Fiecare școală are libertatea de a-și alege uniforma care conține musai și pălărie și chiar ghiozdan. Prețuri la uniforme: foarte mari, comparativ cu prețurile hainelor sau ale alimentelor. Private business. Dacă un tricou de copil îl găsești cu 2-5 AUD, un tricou tip uniformă de școală îl găsești cu 50 AUD. Așa că mulți prichindei sunt îmbrăcați cu haine căpătate de la frați sau cumpărate după utilizarea de către alți copii de la magazinul second-hand de uniforme din curtea școlii lor. (Evident, nu poate fi decât în curtea școlii lor, căci acele uniforme nu se poartă altundeva.)
 
Ieri am văzut prin oraș grupuri de liceeni. Cămașă, cravată, veston sau cămașă cu ecuson, pantaloni scurți, șosete, pantofi identici. Frumoși, frumoși, frumoși.
În fiecare stație de metro urcau grupuri de elevi de la tot alte școli. Fiecare grup mă uimea prin eleganța uniformei și prin calitatea materialelor. Nu îmi puteam imagina câte variațiuni se pot face pe aceeași temă, și nu am văzut uniformele decât a vreo 5-6 școli. Vă imaginați grupuri de câte 7-8-10 liceeni îmbrăcați identic, inclusiv la șosete? Ghiciți cum arată. Minunat. Pe fiecare cămașă, vestă și haină de băiat – la buzunar – ecuson brodat. Evident, în emblemele liceelor găsești o întreagă heraldică pusă în operă ca să diferențieze, să inspire, să impună respect. Oricum peste tot găsești denumiri conținând adjective ca: royal, majestic, imperial, sau substantive ca: prince, queen, king… Imperiu? Ei bine, da, dar de asta e imperiu: că se respectă pe sine!
Ghiozdanul. V-am zis că ghiozdanul face parte din uniformă. Deci nu mergi la școală cu ghiozdanul care îți place, ci cu cel impus. E aceeași dimensiune de ghizdan de la clasa I la clasa XII. Cât cântărește? Vreo 3 kg gol, iar plin – o tonă, ca la noi. Habar nu am ce au ei acolo, dar la clasa I e imens și e greu, deși e aproape gol. Are doar ap a și mâncarea copilului, plus câteva foi. Elevii lor, față de ai noștri, în ghiozdan mai au și sun screen... Dom”le, nimeni nu se plânge. 
Echipamentul sportiv. Ai ora de sport și ai nevoie de echipament sportiv. Ghiciți? Da, ați ghicit. Fiecare școală are propriul echipament sportiv, în culorile școlii. Am văzut și geanta de sport cu emblema școlii.
Ei bine, am văzut profesori pe teren, la ora de sport. Evident, toții copiii – în echipament/uniformă plus pălărie de soare, profesorii în echipament sportiv în culorile școlii plus pălărie de soare. 
 
School shoes. Nu știați? Există pe lume țări în care se poartă school shoes. Butucănoși, cu talpa groasă, care țin piciorul copilului bine. Există câteva modele de school shoes aprobate și gata. Toți negri. De la 6 la 17-18 ani, toți elevii poartă school shoes. Nu se asortează la blugi? Sorry, care blugi? Sunt 42 de grade afară? Da, și ce-i cu asta? Modă, chestii, fițe? Pas. Ești elev, prietene. School shoes sunt obligatorii, singura excepție ar fi adidașii
 
Pentru că mi-a fost jenă să fotografiez și nici nu aș fi putut afișa acele poze cu copii, ia să vedem noi aici cam cum arată copiii australieni în uniforme. Și așa arată și pe stradă, pe cuvânt! Nu uitați să priviți pantofii, ghiozdanele, echipamentele sportive și să vă imaginați cam cât ar costa toate piesele și cum se construiește smerenia purtând fie piese de anul trecut, fie de la frați mai mari, fie de la magazinul SH.
 
Ciclurile școlare. Două. Primary school: clasa pregătitoare + clasa I-clasa a VI-a (6-12 ani). Secondary school. Clasa a VII-a – clasa a XII-a (12-18 ani). Uniformele sunt pe cicluri. Fetele de clasa a VI-a poartă aceeași uniformă de la clasa pregătitoare. Și băieții… Ei, dacă porți asta, cu school shoes și ai 12 ani, te duce la 7.30 dimineața și te ia la 6 seara, timp în care ai stat la școală cu educatorii, nu la Mall, cu colegii, cum ieși din ciclul primar? Nu ai timp și unde să te machiezi, nu ai gânduri de cercel în buric la 9 ani, nu ai o grămadă de oportunități de a te prosti… pentru că până acasă ai un drum cu părinții de făcut, și mâine dimineață o iei de la capăt… A! Nu există conceptul singur pe stradă cu cheia de gât până la 12 ani.
 
Părinții. Sunt considerați partenerii școlii. O mulțime de activități pentru susținerea bunului mers al activității îi cheamă săptămânal la voluntariat. Gardul școlii e rupt? Voluntariat. S-a stricat groapa de nisip? Voluntariat. E nevoie de fonduri? Ziua prăjiturilor făcute de mame și fete și târg cu vânzare, noi între noi, deci fondul școlii crește și luăm ce trebuie. Sigur că există opțiunea donațiilor în bani, dar asta presupune, cu alte cuvinte, participarea. Și pentru că lucrurile merg așa de peste 150 de ani, merg bine.
 
Organizarea în curtea școlii. Am văzut la Primary school. Trei locuri de joacă diferite pentru vârste diferite. La 6-7 ani nevoile și puterile sunt altele decât la 11-12 ani. Deci, copiii nu se intersectează între ei, decât cei mititei cu cei puțin mai măricei, dintr-a treia și a patra… ca să nu se poată răni în timpul jocului.
 
Introducerea în școală. Dacă ești în clasa a șasea, ești mare, deci poți îndruma un copil care vine în clasa pregătitoare. Drept urmare, fiecare nou venit în școală are, timp de un an, un prieten mare din clasa a șasea care îl ajută, îl introduce în școală și îl ghidează. E un scenariu întreg de împrietenire, la care participă și școala și părinții, cu scrisori cu conținut prestabilit pe care copiii și le trimit unii altora, întâlniri la școală etc… În acest fel, niciun copil mic nu se simte stingher, singur, părăsit când nu are pe doamna sau părinții lângă el.
 
Am văzut cu ochii mei. Da, am văzut cu ochii mei cum se preda pe la clasa a III-a sau a IV-a. Sălile de clasă fiind mari, mochetate, cu spații de activități la măsuțe și de odihnă sau joacă pe canapeluțe, de multe ori la lecții copiii stau pe jos. De fapt, ei stau mult pe jos. Iar flipchart-ul A0 (tabla) este ”ridicat” la nivelul solului. Fiind în trecere prin curtea școlii iar geamul clasei fiind mare și jos, am făcut contact vizual cu domnul profesor. Iar domnul profesor stătea pur și simplu în genunchi și scria la flipchart.
 
Back to Ro. Ce împiedică pe cine să fie transpuse la nivelul fiecărei școli aceste modele?

Australia – note de călătorie IX – școala, partea I

Ieri a început noul an școlar în Australia. Marți, 30 ianuarie 2018. La o zi distanță după AO, evident, pentru că este nevoie de liniștirea orașului ca să poată circula elevii!
 
Nu voi aduce în discuție toate aspectele pe care le-am sesizat, dar, pentru că tot sunt nemulțumiri în țară ca urmare a noii numiri în domeniul educației, voi spune doar ce văd aici și cred că se poate face dincolo de orice ministru și dincolo de orice minister. Pentru că am părăsit de multă vreme poziția de victimă a cuiva, am gustat calea proprie, calea personală pe care, de fapt, o urmăm fiecare, fie că o recunoaștem, fie că nu. Nu cred și nu am crezut niciodată că am nevoie de un ministru sau un minister ca să fiu un profesionist la locul meu de muncă. Nici ministrul, nici ministerul nu pot să dicteze detalii legate de etica muncii, de scopul și valorile pe care le împărtășesc cu clienții sau cu elevii ori studenții mei. Direcțiile ”de sus” sunt fie atât de largi, fie atât de vagi, fie se pot fenta încât să fie adaptate la valorile pe care eu, ca profesionist cinstit și moral le pot aplica în practică, cu corectitudine și dragoste. Și când spun eu, spun tu.
 
Îmi amintesc că în regimul comunist nici măcar partidul nu putea stăpâni informația din ora de curs, cu tot cu colegii delatori și informatori pe care îi aveam din clasa a șasea-a șaptea, deja recrutați și activi. Hai s-o spunem pe cea dreaptă! Profesorii tot erau stăpâni pe cuvintele, pe ideile și pe faptele lor! Și, deși ne spuneau, la istorie, la economie politică, la muzică, la filosofie, la psihologie, la educație socialistă sau civică sau cetățenească sau cum se mai numea (nu îmi amintesc) cuvinte ca: ”acum nu scrieți”, și urma o poveste care prindea un adevăr neconform cu politica partidului, în vremurile acelea în care, dacă te duceai până în Bulgaria dădeai cu subsemnatul, scriind lista de persoane cu care te-ai întâlnit, chiar și atunci profesorii au rămas pe posturile lor și în libertate.
 
Așa că, acum, de ce să ne plângem? De-a lungul timpului am învățat una: dacă îl critic pe dom” ministru, el tot nu învață limba română, nici IQ-ul nu-i crește, nici scaunul nu i-l trage nimeni de sub el. A existat Caragiale pentru asta și a făcut treabă bună, pentru ce să mai trecem pe-acolo?
 
Mă întreb: ca profesor,  ce te impiedică să îți conduci bine ora, clasa, școala, relația cu elevii și cu părinții? Oare există vreun cod care să te oblige să vorbești agramat ca respectivul? Vezi că nu? Oare te poate împiedica programa să vorbești elevilor cu dragoste și empatie? Oare, ca director, te împiedică cineva să organizezi activitatea, să mobilizezi colegii, să inspiri elevii și să chemi părinții să coopereze? Te împiedică cineva ca diriginte să faci orele de dirigenție, de educație, de patriotism? Da, moca, desigur, căci orele de dirigenție sunt neplătite. Dar oare Bumbești-Livezeni și Canalul și o mie de alte chestii pe care ne plimbăm cu mașina sau le folosim fără să ne mai amintim, nu le-au făcut tot moca niște adolescenți ?
  
Ne plângem de Ro? Hai mai bine în Au să venim să vedem cât voluntariat se face aici. Păi, la 26 milioane de suflete într-o singură țară mai mare decât coana Evropa, cum credeați că merg lucrurile? 3 ore cu avionul: Timișoara – Londra. Ai trecut peste jumătate și mai bine de continent. 7 ore cu avionul, Melbourne-Darwin, ești tot în aceeași țară. Compris? Pardon, understood? Așa că, hai mai bine să luăm bune exemple și să le practicăm, în loc să vorbim de drobul de sare, că oricum nu-l urnim prin conferințe.
 
Școala în Australia.
Programul. În total, 3 luni vacanță. Vacanța mare a elevilor: șase săptămâni, incluzând săptămânile de Crăciun și Anul Nou. Zile libere naționale – total: 8. Să zicem că, în total elevii au liber 3 luni și o săptămână.
 
Orar: de la clasa preparatoare (zero) până la clasa a XII-a, același: 9-15.30. Pentru că distanțele sunt foarte mari, există before care și after care contra cost sau îți duci copilul la 7.30 și îl iei la 18.00. Zilnic, de la 6 ani.
Cea mai interesantă parte, despre uniforme, school shoes și cum se poate preda, când vrei să fii urmărit și ascultat, o găsiți în postarea următoare.

Între Majestatea Sa şi Conu′ Mişu

 

Toată lumea e la curent cu dureroasa veste a pierderii Regelui nostru.

Sumedenie de vorbăreți s-au întrecut, de-a lungul timpului, la televiziuni, a-l denumi ”Regele Mihai” sau ”Mihai I” sau chiar… ”Cetățeanul Mihai”… De ”Majestatea Sa” a uitat multă lume. E un apelativ prea lung? Prea vetust? Vrem să vorbim mai repede, mai mult, să facem praf, să ne auzim? Chiar și acum, la capul mortului, cand e nevoie de tăcere și pioasă reflecție?

Ce bine ar fi să luăm un moment de repaus. A răposa are origini chiar in latinescul pausa, a se odihni, a face o pauză. Să stăm strâmb și să cugetăm drept. Măcar acum să ne alegem vorbele cu mai multă atenție și înțelepciune. Cum vorbim, așa trăim. Acum să ne amintim cuvintele frumoase, de la ”comentariile” învățate pe de rost la școală sau măcar de pe vremea celor șapte ani de-acasă și le spunem la televizor, să se mândrească și mama și doamna noastră educatoare de așa vocabular cultivat și extins. Putem măcar să ne gândim la cel plecat ca la ”Majestatea Sa”? Iar dacă nu le putem rosti nici la plecarea Majestății Sale Regele Mihai dintre noi, măcar să ne gândim la… majestatea Sa, în general..

Căci ”Majestatea” nu e doar apelativul cuvenit unui rang… Cu bunăvoința necesară, Majestatea am observat-o în fiecare zâmbet, gest, cuvânt, hotărâre a Majestății Sale… căci Majestatea e o stare.

Majestatea s-a manifestat în modestia cu care a trecut prin ranguri și poziții în copilăria sa măreață în zbuciumul și tristețea ei.

Majestatea s-a manifestat în asumarea deciziilor grele la vârste atât de fragede.

Majestatea s-a manifestat în acceptarea destinului pribeag, când a fost silit să abdice. Ce spun eu ”silit”?… siluit cu amenințarea morții celor o mie de tineri compatrioți.

Majestatea s-a manifestat în smerenia cu care a trecut prin viața simplă, obișnuită, El, ne-obișnuitul.

Majestatea s-a manifestat an de an când ne-a transmis mesajele Sale de Crăciun și Anul Nou și vocea Sa catifelată ne-a încurajat și ne-a învățat statornicia.

Majestatea s-a manifestat în demnitatea cu care trecea prin umilința de a mai fi alungat încă o dată de pe melegurile Țării sale de (conțopiștii?) tovarășul(ui) Nelu.

Majestatea s-a manifestat în blândețea cu care și-a întâlnit detractorii când, neostenit de așteptare și iubire, a fost lăsat, în fine, să-și revadă Țara pe care a slujit-o cu toată viața Sa.

Majestatea s-a manifestat în delicatețea cu care a acceptat să vorbească în Parlamentul României în 2011, la împlinirea vârstei de 90 de ani, după ce, la primul vot, înțelepții PDL au votat CONTRA!

Majestatea nu e o vorbă, un cuvânt, un apelativ de politețe. Ea nu vine doar din caracter, ci și din dimensiunea interioară a purtătorului ce pare că descinde din și (iată, acum, chiar urcă la) Cer.

Un Rege care și-a asumat și purtat Majestatea dându-ne, vreme de aproape un secol, exemplul său de distincție și întorcând mereu obrazul său ales când a fost nu refuzat, ci de-a dreptul alungat. Iar când a fost primit, a revenit cu decență tăcută și blândă. În majestuoasă liniște.

Acum pleacă tot la liniște. Am toată încrederea că va fi condus cu solemnitatea pe care o merită din plin, așa cum a trăit. Noi ne pricepem la solemnități și la omagieri post-mortem. Țara va organiza o solemnitate ca și cum l-ar fi iubit. Sunt sigură că îl va iubi și mai mult de acum înainte, pentru că oamenii își vor fi dat șansa să se apropie mai mult de Majestatea Sa.

Vorbitorii spun: un Rege fără Țară. Greșit. Țara este fără Rege. Noi rămânem văduviți de marele reper de onoare și demnitate.

Căci, privind în jur și extrapolând prezentul, mă întreb, ce ne rămâne nouă, Țării, adică oamenilor de rând, ca dumneata și ca mine…?

…să ne uităm la gesturile îmbufnaților de anul ăsta că nu au fost invitați anul trecut la tribuna oficială, la apărătorii României de ghinion, să luăm lumină refractată prin păhărelul de whisky al (ex-)conducătorului sau de la emanațiile celui dintâi ortac și alungător de Rege, să ne plecăm urechile la câțiva circari din Parlament ori la indignatele de serviciu, să-l ascultăm pe cel cu nume de rege francez, șef al opoziției, clamând grav sentințe pe care nu le crede nici el, să-l privim pe conu′ Mișu arătându-i limba colegului de partid sau pe noii salvatori uniți, dormindu-și kilogramele generoase, revărsate pe fotoliile parlamentare, pardon, meditând profund la noile decizii înspre binele Țării ori făcând agitație, în loc să argumenteze și să producă idei bune? Majestățile acestor cetățeni o să ne conducă Țara, adică pe noi, norodul, către visul românesc?

 

Doamneeee!

Fă o minune, Doamne, la catafalc, acolo, când vor veni nesfârșite șiruri de oameni însemnați ai timpurilor noastre, simpatizanți sau monarhiști ad-hoc!

Ia, Doamne, Altitudine din duhul Majestății Sale Regele Mihai I, că este din belșug, și dă așa, un duh de noblețe prin toți acești ”aleși”, să înceapă a vorbi în limba nouă a curățeniei sufletești, a seriozității, a responsabilității și a dragostei de popor și Țară, dă-le, Doamne, mintea de pe urmă…

Și când vor zice ei (mai nou) Drum Lin, că parcă pleacă la Dumnezeu cu avionul, în loc de strămoșescul ”Odihnească-se în pace”, și când vor posta ei pe ”pagina personală de pe o rețea de socializare” niște regrete nemărginite, dă-le Doamne, așa, ca un curent electric zguduitor, să le străbată conștiințele vechi și să se instileze o fărâmă de har, de suflet, de credință, de semn de Majestate autentică. Dă-le, Doamne, o ultimă șansă de a înțelege că ”spirit” nu e un banc, ”nobil” nu e un soi de vin, ”model” nu înseamnă manechin, ”verticalitate” nu e despre firul cu plumb iar ”loialitate” nu e despre punctele de la cumpărături. Ci spirit nobil, model de verticalitate și loialitate e un ideal uman pe care l-am văzut transpus în viață de Majestatea Sa, Regele Mihai I.

Îți mulțumim, Doamne, că am trăit în contemporaneitate cu un asemenea exemplu de virtuți. Și, dacă vrei, Doamne, dă-ne și nouă, celor mulți, puterea de a recunoaște, de a promova  și de a ne crește copiii în valori garantate: respect, modestie, măreție, cinste, loialitate, dragoste de Țară. Mai dă-ne înțelepciunea de a ne alege busolele veritabile care să ne inspire și să ne asigure că suntem pe nobila cale a desăvârșirii ca neam și Țară.

Dă, Doamne, că mare e mila Ta.

Ai luat Regele? Lasă-ne, nouă, MAJESTATEA SA.

8-9 noiembrie, mereu și mereu

Acum 33 de ani, pe 8 noiembrie, plecam de acasă in rochiţă şi şlapi, cu tramvaiul, la Maternitatea Cuza Vodă din Iași. Era cald, ca vara. ”Vara iernii” – acea perioadă de la începutul lui noiembrie când vine un val de căldurică… Aveam semne că în curând voi deveni mămică… Eram veselă și plină de încredere. Așteptarea avea să ia sfârșit! Aveam să aflăm ce va FI! Pe atunci nu aveam ecograf. Aveam asistente și moașe care ne priveau burta din profil să vadă cât de țuguiată e. Băiat sau…? Azi ne amuzăm de asemenea practici. Dar atunci așa era.

De la început! 8 – cald, rochiță, șlapi, tramvai, internare. A doua zi, așa, pe la un prânz, a venit pe lume Alexandra, căreia i-am spus și Gabriela, întru gloria Sfântului Arhanghel Binevestitor! 

Dacă Alexandra are o constantă în 33 de ani, această constantă este că inima mea a fost pur și simplu răpită de frumusețea, valoarea și inteligența ei.

Nu-mi fusese deloc ușor să o port. Fizic, trupul pare că s-a opus mereu. Eram o tânără care mergea dimineața 5 stații cu autobuzul la serviciu. Slăbuțăăă, slăbităăă de marele meu secret din pântec. Rezistam cale de două stații, iar la a treia eram prima la ușă! Săream repede lângă un copac, mă țineam de el…  Odată am auzit în spatele meu: ”Vai de ea! Așa tânără și beată la ora asta!”. Nu-mi păsa de nimic, eram imună la reputația pe care mi-o construiau neștiutorii…

Cred că ceea ce că m-a dominat în anii de creștere a Alexandrei a fost uimirea. Ambele mele fete au fost păstrătoare și continuatoare a ceea ce am avut eu mai prețios. Doar că eu nu am avut îndeajuns de mult talent cum au ele – una la desen și științe exacte, alta la muzică și comunicare… Dumnezeu a fost darnic și le-a dat din belșug LOR, ca să mă mulțumească înmiit pe mine!

Ei bine, Alexandra a fost primul meu profesor de parenting, ca într-o educație inversă, întoarsă către rădăcini. Ea m-a crescut, m-a învățat să iubesc, să ascult, să am răbdare, să privesc lumea și să-i gust frumusețea. Ea m-a învățat smerenia, ascultarea, durerea, atașamentul și non-atașamentul. Ea m-a învățat să am încredere când mă tem. Și m-am temut mult… Tot pe când era ea mică L-am cunoscut pe Dumnezeu și I-am dăruit fără rezerve viața mea.

”Copiii voștri nu sunt ai voștri… Ei vin prin voi dar nu din voi…” Înțeleptul Khalil Gibran și cu mine avem aceeași credință. Doar ca Daruri îmi privesc copiii și mă simt onorată cu titlul de glorie MAMĂ, pe care, ce-i drept, îl plătesc cu fiecare respirație, de 33 de ani încoace. Și mă străduiesc ca fetele mele să mi-l acorde în continuare. Și simt multă recunoștință când ele mă strigă ”Mama!”

Am greșit mult, ca Mamă. Nu mai pot lua înapoi nici un cuvințel, nici o pedeapsă, nici o clipă de neatenție sau nedreptate, nici o mustrare. Îmi pare rău și îmi cer iertare continuu de la fetele mele. Și, în sinea mea, chiar mă mir că ele mă mai ascultă și mă iubesc în continuare. Ba chiar Alexandra, mamă la rândul ei, mă onorează cu întrebări. Dacă ești mamă, observă, te rog, de îți mai cer părerea copiii tăi, ajunși adulți. Îți mulțumesc, Alexandra!

Și cum vă spuneam, pe 8 noiembrie 1983 era o zi de vară. Pe 9 noiembrie cerul era senin, soarele era tot acolo, doar că apăruse ceva nou sub el: o mică răsuflare! Iar după amiază, pe când îmi țineam fata pentru prima oară în brațe și mă minunam atingând cu sfială degețelele ei mici ieșite prin scutec, mă uit pe geam și văd… primii fulgi… pe cerul albastru…

S-a cârmit tot firmamentul spre iarnă și ți-a trimis în dar toată puritatea de cristal a acelei zile de ger însorit. Iar eu îți spuneam: ”Uite, Alexandra, îngerii dansează de bucurie că te-au văzut și le cad fulgii”…

De 33 de ani încoace, pe 8 și 9 noiembrie mă simt din nou în acea stare de grație, în deplin contact cu Cerurile, ca într-o perpetuă refacere a miracolului numit naștere.
Azi Alexandra e adult și reeditează, la rândul ei, trăiri de mamă. Mereu și mereu… ne uităm la vârful de lance al familiei, la Isabella. Ea e soarele, iubirea și bucuria noastră, a întregii familii.

Iar eu mă retrag undeva, în spatele fotografiei, acolo unde imaginea e mai blurată, un pic încețoșată…

Dar ce rămâne după toate acestea, e convingerea că, undeva, într-un pliu al frânturii de Univers și de timp în care s-a întâmplat să mă aflu, ceva-ceva bun, tot am făcut și eu în colaborare cu Dumnezeu.

La mulți ani, Alexandra Gabriela! Non omnis moriar!

gab

Calea Babelor

Sarcasm pe Facebook: „Alertă de trafic intens în Iași. Pe drumul către moaște se circulă babă la babă!”

Da, sunt din Iași. Locuiesc de 17 ani pe traseul Babelor către moaște. De 17 ani am străzile îngrădite, mă satur să dau explicații jandarmilor când sunt la volan și uneori merg pe jos, am mai mult de curățat la poartă, am găsit un portofel golit, într-o primăvară, pe sub frunze și zăpadă, cu acte de Babă în el, aruncat peste gard, în grădina mea, în toamnă, de un șmecher de hoț… și, împreună cu niște surori catolice dintr-un sat, am găsit Baba și i-am trimis actele…

Mă uit la mulțimea aceea de Babe (de copii, de tineri, de mai puțini moși, că bărbații sunt mai puțin rezistenți ori rămân cu animalele acasă ori sunt deja plecați la Domnul). Le privesc cum stau nopți la rând în frig. Eu mă culc la căldură (și tu), iar Babele stau ca fraierele și zgribulesc în ploaie, li se face rău, apelează SMURD-ul & ambulanța deja ocupate, nu-i așa? cu chestii mai elevate în orașul nostru, capitală blablabla…

Dar nu cad prea multe Babe pe jos, că se sprijină unele pe altele. Se țin între ele drepte, fiecare cu păcatele și durerile ei, orideunde ar fi. Și se ațin așa, ca niște pinguini autohtoni osoși, unele de spatele altora, și toate împreună, de firul nevăzut care leagă durerea de speranță.

S-a fi făcut grâu`, maicî, pi la voi, anu‘ ista? Pi la noi, nu, c-o plouat… Șî, câți copchii zîci cî ai? Șî pi undi‘s, maicî? Ș-a mii, tăt diparti…Tăt duș cu treabî, au șî ii copchii la școli… Nu, niși a mii n-o vinit anu ista… da‘ cu ajutoru Sfintii poati vin la anu că de-amu sî cam gatî… s-o cam gătat cu viața noastrî… atâta bucurii mai avem șî noi… gându‘ la copchii și aișea, la Sfântî…

Și mai fac un pas… și mai trec de un gând. Și mai spun o rugăciune, când le este frig, se mai încurajează… se mai contrazic unele cu altele, apoi se împacă, își mai dau un colț de pâine, doar au drum de dus înainte… poate mâine dimineață o să ajungă coada…

Uneori ies în stradă cu ceaiuri calde, cu porții de hrană fierbinte. Și ne bucurăm de a dărui, nu de a primi. Și fac asta împreună cu fiica mea. Cum aș putea s-o învăț, mai direct, respectul, compasiunea? Există un curs mai bun de Personal Development?

Câteodată plouă crunt și e un frig de îți aduci aminte și păcatele nefăcute. Și de Sfânta Parascheva e frig când plouă, fraților. Anul ăsta, cât pentru cei zece în care nu a plouat… Când intru în casă: căldurică, Chopin pe youtube, supă fierbinte, sfeșnic cu lumânare aprinsă pe masă… bețișoare parfumate… subiecte… suntem ”normali”. Afară, lame de cuțit. Și ploi însemnate cantitativ. Cu intensificări ale vântului.

Vine noaptea. Dai să te culci. Te gândești că e alegerea Lor. Și… Vrei să scapi de Babe? Nu poți. Le vezi la televizor: umilite, arătate în posturi jenante, căutate cu lumânarea de niște mici șacali care, astfel, își ascut dințișorii pentru viitor.

Dar, slavă Domnului, Babele de la televizor parcă nu seamănă cu cele din rând. Eu mă duc de dimineață să verific. Când colo, ce văd? Basmale și Mâini. Mâinile crăpate, aspre, uscate și înnegrite de muncă, de frig, de zloată, de arșiță… Mâinile lor noduroase, cioturi închircite de cărat greutăți la animale, cu sacul, de la câmp…

io-hk-df-2

Mă uit la Ele. Sunt Babele născute înainte sau chiar în timpul Războiului. Poate le-au fost răpiți tații ori frații de gloanțe. Sunt Babele care au dus Greul. Care au trecut prin foamete. Cărora li s-a furat averea. Babele care, pe când erau fete, n-au avut dosar bun și n-au mai făcut liceul ori vreo școală mai înaltă. Ai căror părinți, frați ori uncheși au înfundat pușcăriile comuniste.

Babele astea au trăit în carnea vieții lor mărirea și căderea epocilor. Ele Știu. Ele sunt Memoria. Pe fața fiecăreia citești Istoria țării, mai abitir decât în manualele actuale.

Babele astea au muncit la CAP-uri până la ultima sudoare. Babele au semănat, au prășit cu sapa, au cules, au cărat cu spinarea, au făcut snopi și au dat la dobitoace. Babele astea au mers pe lângă căruță sau car, să le fie mai ușor animalelor.

io-hk-df-1

Pe spinarea Babelor s-au clădit fabricile, uzinele, spitalele, grădinițele și școlile. Babele au pansat rănile bolnavilor, Babele au spălat murdăria din toate birourile, din toate w.c.-urile, din trenurile, din grădinițele și școlile prin care noi am trecut. Babele au fost lângă bărbați pe șantiere. Babele astea au ridicat copii și au dat țării ăsteia inteligență cât în alte zece țări.

Babele au căutat găinile în fund să vadă dacă au ou să-l dea nepoților la oraș, ”să aibă oușor bun, de țară, maică…”. Babele astea au muls vacile și aduc la oraș brânză adevărată, ca să nu se mai spurce pruncii cu otrăvuri cu brand și preț din supermarket. Babele au făcut cozonacii cu iz de fum și pâinea bună, cu cruce deasupra, păștile de Paști și ouăle înroșite.

Babele astea au adus pe lume miei, viței, pui de găină sau gâște fără număr, ele au dat la păsări, ele au dat la dobitoace, ele le-au gătit, ele le-au îngrijit. Și au grijit omul, copiii, casa și curtea, grădina, câmpul și cimitirul. Babele au zis ”Doamne ajută!” la vremi de grele încercări și au învățat să ceară ajutor de sus cu teamă și blândețe, pe când Omul lor suduia. Babele au  învățat fetele să fie cinstite și cinstitoare. Babele au moșit femeile. Babele au lăut pruncii și i-au vindecat la ceas de cumpeni. Babele astea mai știu câte un leac din plante sau câte o poveste ori descântec. Babele astea au pus flori mirositoare în grindă: de curat, de leac și de frumos. În poala Babelor ăstora nepoții au primit o mângâiere aspră când părinții au plecat să spele domnești dosuri italiene pentru câțiva firfeurei.

io-hk-df-6

Babele astea nu au avut curent și au învățat carte la lumânare. Dar au scris ori au ținut minte și au dus mai departe povești, cântece, snoave și tradiții. Babele au tors lâna oilor, au boit-o cu vopsele din flori de câmp, au cusut la lampă ii cu altițe, cămeși de mireasă și de mire, au țesut covoare, lăicere, cuverturi, grindare, au împletit șosete groase bărbaților care s-au dus la pădure să aducă un car de lemne, copiilor care s-au dus cu uratul ori la școală… Am întrebat o Babă de la Sucevița, care cususe astă-iarnă cămeșa soțului și ia ei, bătute cu mii de cruciulițe, de ieșiseră împreună, în straie aidoma, la o Mare și Sfântă Sărbătoare: ”Când ai cusut atâta, mătușă, în trei luni? Printri treabî, maicî!”. Stâlpi. Stâlpi de oameni ce țin și Cerul sus și Pământul jos, și mai duc și portul, în cel veac ce vine.

Babele astea ele au grijit vatra, casa, tinda, prispa și ograda, au vopsit gardurile, au albit ștergarele și au împodobit ferestrele și porțile. Babele au făcut masă mare cu zamă de cucoș, găluci cu carni și cuptioare de poali-n brâu și au așteptat oaspeți mari, copiii-domni, la hram ori la sărbători. Atunci și-au spălat mânurile mai abitir, numai că nu iese negreala, chiar cu sare de lămâie. Nu iese decât oleacî de sânge prin crăpăturile adânci, dar trece cu seu de oaie.

Babelor ăstora le-au murit copiii în burtă sau în leagăn din lipsă de medici, de medicamente ori de cunoștințe, pile și relații. Le-au murit bunii și străbunii, iar ele se tot țin de calendar, de biserică și de cimitir. Babele astea nu mai au părinți, nu mai au alean. Doar dor. Babelor ăstora capitalismul le-a luat și ce le mai rămăsese după comuniști. Le-a luat serviciul, demnitatea, copiii și nepoții. Lor nu le-au mai rămas decât pomenile, rugăciunile, lacrimile și batistele cu noduri în care stau ascunși câțiva lei. Și câțiva biscuiți ieftini.

Și niște sfinți. Cu care ele vorbesc, se sfătuiesc, la care se roagă și de la care nădăjduiesc ajutor. De la cine, altcineva, să aștepte? Copiii? Ocupați. Nepoții? Plecați după Pokemoni aka diplome. Statul? Care? Societatea civilă? Pe bune? Neamurile? Vecinii? Ei, da, neamurile și vecinii. Neamurile și vecinii de rând, la moaște. Să pupe un mort.

io-hk-df-4

Pentru că, pentru ele, morții și viii sunt tot o lume. Iar sfinții sunt mijlocitorii. ”Da, Ghiță, așteaptă-mă, vin la Sân‘ Dunitru”, zicea mătușa mea, pe la Schimbarea la Față, omului ei, plecat în ceea lume, de aproape un an. Ea trăia la fel de conștientă și coerentă peste Tot. Glissando. Apoi se uita la mine și zicea: ”Îi ghini vițălu‘, c-o fost cam galeș? Da‘ vaca, ați dat la vacî? Sî culegi prunili, maicî, sî faci magiun la feti…” Apoi iar se uita la moșul Ghiță al ei din aer și vorbea cu el dându-i vești despre vițel… Și se muta cu ochii la Sfânta din icoană. ”Maicî Precistî, sî mă duci la Sân‘ Dunitru la omu‘ nieu”. Și exact la Sân‘ Dunitru s-a dus la întâlnire. Zis și făcut. Cu rânduială, rost și prin conlucrare.

Cele mai multe Babe nu știu de FaceBook. Pentru ele a Face înseamnă a Fi. Ele nu îți dau Like. Îți dau o binecuvântare, un măr, un ou, o poală de nuci sau de fasole. Nu virtual, în materie, maică. Nu au cont bancar, dar au un pitac deoparte pentru nepoți. Babele pierd casele la inundații sau pământurile și pădurile, fraierite de primari. Dar ele mereu găsesc o încurajare pentru tine, cel venit cu Audi la țară, la fresh air. Pentru că ele, sărmanele Babe, de-atâta suferință, așteptare și credință, aproape că s-au sfințit așa, și ele, tot ținându-se de funia rugăciunii înălțate către Cer. Și s-ar duce în sus, să nu deranjeze ieșenii spilcuiți și miștocari…

io-hk-df-8

 

Iar dacă încă nu te vezi și pe tine, acolo, printre ele, nu crede că nu ești în pomenit în rugi. Nu scapi. Noi toți suntem în rugile lor ”mult folositoare”. Căci dintr-o Cale de Babe ne tragem toți, ca niște frați estimp și în ist loc. E Calea noastră Lactee.  Dacă nu crezi, uită-te la bunele și străbunele tale. Mai sunt ele fete mari cu obrajii rumeni? Poate prin tablouri vechi.

Alertă de trafic intens în zona Mitropoliei Iași. Se circulă Babă la Babă. Statui umblătoare de carne înghețată și rugă fierbinte. În miroznă de aspru busuioc și dulce mir. Babele-Arhanghel circulă prin frig, ploaie, pe Calea lor, tăcute. O dată pe an. Se văd și Ele cu Sfânta lor-speranța lor. Apoi, ca niște biserici mici, călcând tot cu baticul înaintea frunții, streașină – acoperământ al feței, te întreabă, sfioase, în care parte-i gara. Se retrag. Ca Mieii. Vulnerabile, buimăcite, mulțănind în stânga și-n dreapta domnilor jăndari. Duc cu ele, în măruntul lor triumf, iconițe ieftine pentru cumătre și vecini, agheazmă pentru casă și animale. Și ne lasă singuri. Noi între noi. Ne lasă Iaș-ul, trafic-ul, Facebook-ul, mișto-ul, Mall-ul. Și Halloween-ul! Rămânem fiecare cool, trendy, stylish, cu deadline-urile, income-urile și insight-urile noastre.

Mă întreb, în termeni de management, dacă Babele astea, și-au atins, per total, ținta. Cât s-au căznit ele, cât au scos din carnea lor prunci, cât au zidit lut cu pleavă și balegă cu mâinile lor, cât au ridicat, cât au cărat, cât au stins jarul febrei vreunui om, cât s-au rugat, cât au plâns și au îngropat, totuși n-au putut clădi un strat cât de subțire de rușine care să stea pe veci în obrazul tuturor copiilor lor.  Și asta, pentru că n-au cerut pentru ele nimic. Credeau că cineva va observa că li se cuvine un pic de onoare? Au așteptat ca buna educație să o dea școlile prin care copiii le-au trecut?

Ei bine, ele au rămas așa, simple și singure, cu modestia de femei străine, necunoscătoare și trecute. Și cu nădejdea, credința și dragostea lor. Și cu Sfinții. Și cu Dumnezeu.

Iar noi? Va trebui să reușim noi singuri să devenim o țară de oameni cuviincioși, care să le sărute mâinile și să își ridice pălăria în fața lor, a Babelor, oricine și oricare ar fi ele.  Și să avem și noi atâta iubire, nădejde ziditoare, smerenie, bună-cuviință și putere câtă au Babele astea din viam senectute.

Dacă vrei, întoarce-le un bob de respect. Căci rândul și rânduiala Babelor a ținut osia țării și chingile neamului. Până acum. În veacul vecilor, le-om ține noi și-ai noștri.

Putea-vom?

Perpetuarea Adevărului intern

Unde îți îndrepți Atenția, acolo îți îndrepți Energia, deci dai Vitalitate unui subiect la care te gândești. Îl îmbrățișezi și îl ”hrănești” ori de câte ori ți-l amintești. Chiar dacă e neplăcut, tot îi oferi găzduire, îl primești în viața ta, îi oferi spre consum resurse importante. Și el își face cărare, apoi cuib. Tu pui sămânța… el știe ce are de făcut.Cum niciun gând nu vine singur, simpla privirea asupra unuia singur,  atrage alte gânduri de aceeași frecvență (din aceeași… ”familie”). Musafirul tău își aduce neamurile.

Cum îți consumi gândurile? Prin Cuvinte. Dialog Intern. Ce fac cuvintele în mintea ta?
Dialogul Intern pozitiv generează Cuvinte încântătoare.
Care generează Reprezentări Interne frumoase.
Care generează Emoții plăcute.
Care generează Comportamente agreabile.
Care generează Rezultate convenabile. Pentru tine și ceilalți din  mediu. Și ce îți spui tu sau îți spun ei?
Cuvinte încântătoare.
Care generează Reprezentări Interne frumoase….

Observi ciclul?

Când îți spui ”Azi arăt ca o floare””… la ce te gândești? Ce Reprezentări Interne ai?
Dar când gândești: ”Vaccinurile…” la ce te gândești? Care este fratele acestui gând? Te rog să îl observi. Ce Reprezentări Interne ai? Sunt deja prezente câteva dezacorduri legate de păreri pro și contra, eventual un mic conflict interior (”să fac sau să nu fac vaccin copiilor mei… dar dacă…”)?

Ei bine, aceste exemple sunt niște ”capete de paragraf” în gândurile noastre.
Evident, un paragraf durează cât durează…. Cât îi dai tu voie să dureze sau până ceva extern (mai puternic) îți ”atrage Atenția” și declanșează alt șir de gânduri, începând alt dialog Intern/extern. Știi asta, de la copiii mici: când nu vrei să îi lași supărați, le atragi atenția asupra unui alt stimul. Și ei își schimbă starea aproape instantaneu. Starea este rezultatul unui ”paragraf” care conține cuvinte, reprezentări interne, ceva fiziologie, emoții, comportamente…

Ai circa 60.000 de gânduri într-o zi… câte paragrafe s-au scris azi în romanul vieții tale? Cine le-a scris? Despre ce vorbesc ele? Dacă ar fi să le recitești (și ori de câte ori povestești ceva din trecut, nu faci decât să repui un paragraf pe tapet), pe care le-ai reciti? Ce te entuziasmează? Ai observat că, ori de câte ori repovestești o întâmplare, o faci cu aceleași cuvinte, nu-i așa? Pentru că vrei să recreezi Starea!

În afară de vocabularul personal, avem și un stil personal de a ne crea paragrafele sau de a le reitera. În romanele noastre avem paragrafe negative, cu și/sau despre emoții distructive, situații devastatoare, paragrafe încurajatoare, simpatice, pline de veselie, ghidușii, cateva paragrafe cu recunoștință, respect sau cu iubire, adorație, sau paragrafe cu gingășie, minuni, afecțiune… mii de paragrafe zilnic se scriu sau se reiterează în romanul trăit al vieții noastre. Toate acestea sunt declanșate de Atenția pe care o dăm la stimuli interni/externi și sunt descrise de Cuvintele pe care ni le spunem.

Ori de câte ori cineva este cu mintea în trecut, nu face decât să perpetueze un Adevăr intern și are tendința nu numai de a-și ocupa Prezentul cu el, dar și de a-l proiecta in Viitor. Observă asta. Meditează.

Alege să îți construiești viitorul pe care îl dorești. Dacă tot e ca Viitorul să fie contaminat de Trecut, alege să fie perpetuate doar acele momente consumate în stări de măreție, de mulțumire, de congruență, de deplină claritate și de tot ce ai nevoie ca resurse. Perpetuează-ți ACEST Adevăr intern.

Tu poți construi, ca un scriitor tot mai experimentat și mai înțelept, un roman tot mai surprinzător pentru valoarea lui.
l5c6D8