Arhive etichetă | dragoste

8-9 noiembrie, mereu și mereu

Acum 33 de ani, pe 8 noiembrie, plecam de acasă in rochiţă şi şlapi, cu tramvaiul, la Maternitatea Cuza Vodă din Iași. Era cald, ca vara. ”Vara iernii” – acea perioadă de la începutul lui noiembrie când vine un val de căldurică… Aveam semne că în curând voi deveni mămică… Eram veselă și plină de încredere. Așteptarea avea să ia sfârșit! Aveam să aflăm ce va FI! Pe atunci nu aveam ecograf. Aveam asistente și moașe care ne priveau burta din profil să vadă cât de țuguiată e. Băiat sau…? Azi ne amuzăm de asemenea practici. Dar atunci așa era.

De la început! 8 – cald, rochiță, șlapi, tramvai, internare. A doua zi, așa, pe la un prânz, a venit pe lume Alexandra, căreia i-am spus și Gabriela, întru gloria Sfântului Arhanghel Binevestitor! 

Dacă Alexandra are o constantă în 33 de ani, această constantă este că inima mea a fost pur și simplu răpită de frumusețea, valoarea și inteligența ei.

Nu-mi fusese deloc ușor să o port. Fizic, trupul pare că s-a opus mereu. Eram o tânără care mergea dimineața 5 stații cu autobuzul la serviciu. Slăbuțăăă, slăbităăă de marele meu secret din pântec. Rezistam cale de două stații, iar la a treia eram prima la ușă! Săream repede lângă un copac, mă țineam de el…  Odată am auzit în spatele meu: ”Vai de ea! Așa tânără și beată la ora asta!”. Nu-mi păsa de nimic, eram imună la reputația pe care mi-o construiau neștiutorii…

Cred că ceea ce că m-a dominat în anii de creștere a Alexandrei a fost uimirea. Ambele mele fete au fost păstrătoare și continuatoare a ceea ce am avut eu mai prețios. Doar că eu nu am avut îndeajuns de mult talent cum au ele – una la desen și științe exacte, alta la muzică și comunicare… Dumnezeu a fost darnic și le-a dat din belșug LOR, ca să mă mulțumească înmiit pe mine!

Ei bine, Alexandra a fost primul meu profesor de parenting, ca într-o educație inversă, întoarsă către rădăcini. Ea m-a crescut, m-a învățat să iubesc, să ascult, să am răbdare, să privesc lumea și să-i gust frumusețea. Ea m-a învățat smerenia, ascultarea, durerea, atașamentul și non-atașamentul. Ea m-a învățat să am încredere când mă tem. Și m-am temut mult… Tot pe când era ea mică L-am cunoscut pe Dumnezeu și I-am dăruit fără rezerve viața mea.

”Copiii voștri nu sunt ai voștri… Ei vin prin voi dar nu din voi…” Înțeleptul Khalil Gibran și cu mine avem aceeași credință. Doar ca Daruri îmi privesc copiii și mă simt onorată cu titlul de glorie MAMĂ, pe care, ce-i drept, îl plătesc cu fiecare respirație, de 33 de ani încoace. Și mă străduiesc ca fetele mele să mi-l acorde în continuare. Și simt multă recunoștință când ele mă strigă ”Mama!”

Am greșit mult, ca Mamă. Nu mai pot lua înapoi nici un cuvințel, nici o pedeapsă, nici o clipă de neatenție sau nedreptate, nici o mustrare. Îmi pare rău și îmi cer iertare continuu de la fetele mele. Și, în sinea mea, chiar mă mir că ele mă mai ascultă și mă iubesc în continuare. Ba chiar Alexandra, mamă la rândul ei, mă onorează cu întrebări. Dacă ești mamă, observă, te rog, de îți mai cer părerea copiii tăi, ajunși adulți. Îți mulțumesc, Alexandra!

Și cum vă spuneam, pe 8 noiembrie 1983 era o zi de vară. Pe 9 noiembrie cerul era senin, soarele era tot acolo, doar că apăruse ceva nou sub el: o mică răsuflare! Iar după amiază, pe când îmi țineam fata pentru prima oară în brațe și mă minunam atingând cu sfială degețelele ei mici ieșite prin scutec, mă uit pe geam și văd… primii fulgi… pe cerul albastru…

S-a cârmit tot firmamentul spre iarnă și ți-a trimis în dar toată puritatea de cristal a acelei zile de ger însorit. Iar eu îți spuneam: ”Uite, Alexandra, îngerii dansează de bucurie că te-au văzut și le cad fulgii”…

De 33 de ani încoace, pe 8 și 9 noiembrie mă simt din nou în acea stare de grație, în deplin contact cu Cerurile, ca într-o perpetuă refacere a miracolului numit naștere.
Azi Alexandra e adult și reeditează, la rândul ei, trăiri de mamă. Mereu și mereu… ne uităm la vârful de lance al familiei, la Isabella. Ea e soarele, iubirea și bucuria noastră, a întregii familii.

Iar eu mă retrag undeva, în spatele fotografiei, acolo unde imaginea e mai blurată, un pic încețoșată…

Dar ce rămâne după toate acestea, e convingerea că, undeva, într-un pliu al frânturii de Univers și de timp în care s-a întâmplat să mă aflu, ceva-ceva bun, tot am făcut și eu în colaborare cu Dumnezeu.

La mulți ani, Alexandra Gabriela! Non omnis moriar!

gab

Calea Babelor

Sarcasm pe Facebook: „Alertă de trafic intens în Iași. Pe drumul către moaște se circulă babă la babă!”

Da, sunt din Iași. Locuiesc de 17 ani pe traseul Babelor către moaște. De 17 ani am străzile îngrădite, mă satur să dau explicații jandarmilor când sunt la volan și uneori merg pe jos, am mai mult de curățat la poartă, am găsit un portofel golit, într-o primăvară, pe sub frunze și zăpadă, cu acte de Babă în el, aruncat peste gard, în grădina mea, în toamnă, de un șmecher de hoț… și, împreună cu niște surori catolice dintr-un sat, am găsit Baba și i-am trimis actele…

Mă uit la mulțimea aceea de Babe (de copii, de tineri, de mai puțini moși, că bărbații sunt mai puțin rezistenți ori rămân cu animalele acasă ori sunt deja plecați la Domnul). Le privesc cum stau nopți la rând în frig. Eu mă culc la căldură (și tu), iar Babele stau ca fraierele și zgribulesc în ploaie, li se face rău, apelează SMURD-ul & ambulanța deja ocupate, nu-i așa? cu chestii mai elevate în orașul nostru, capitală blablabla…

Dar nu cad prea multe Babe pe jos, că se sprijină unele pe altele. Se țin între ele drepte, fiecare cu păcatele și durerile ei, orideunde ar fi. Și se ațin așa, ca niște pinguini autohtoni osoși, unele de spatele altora, și toate împreună, de firul nevăzut care leagă durerea de speranță.

S-a fi făcut grâu`, maicî, pi la voi, anu‘ ista? Pi la noi, nu, c-o plouat… Șî, câți copchii zîci cî ai? Șî pi undi‘s, maicî? Ș-a mii, tăt diparti…Tăt duș cu treabî, au șî ii copchii la școli… Nu, niși a mii n-o vinit anu ista… da‘ cu ajutoru Sfintii poati vin la anu că de-amu sî cam gatî… s-o cam gătat cu viața noastrî… atâta bucurii mai avem șî noi… gându‘ la copchii și aișea, la Sfântî…

Și mai fac un pas… și mai trec de un gând. Și mai spun o rugăciune, când le este frig, se mai încurajează… se mai contrazic unele cu altele, apoi se împacă, își mai dau un colț de pâine, doar au drum de dus înainte… poate mâine dimineață o să ajungă coada…

Uneori ies în stradă cu ceaiuri calde, cu porții de hrană fierbinte. Și ne bucurăm de a dărui, nu de a primi. Și fac asta împreună cu fiica mea. Cum aș putea s-o învăț, mai direct, respectul, compasiunea? Există un curs mai bun de Personal Development?

Câteodată plouă crunt și e un frig de îți aduci aminte și păcatele nefăcute. Și de Sfânta Parascheva e frig când plouă, fraților. Anul ăsta, cât pentru cei zece în care nu a plouat… Când intru în casă: căldurică, Chopin pe youtube, supă fierbinte, sfeșnic cu lumânare aprinsă pe masă… bețișoare parfumate… subiecte… suntem ”normali”. Afară, lame de cuțit. Și ploi însemnate cantitativ. Cu intensificări ale vântului.

Vine noaptea. Dai să te culci. Te gândești că e alegerea Lor. Și… Vrei să scapi de Babe? Nu poți. Le vezi la televizor: umilite, arătate în posturi jenante, căutate cu lumânarea de niște mici șacali care, astfel, își ascut dințișorii pentru viitor.

Dar, slavă Domnului, Babele de la televizor parcă nu seamănă cu cele din rând. Eu mă duc de dimineață să verific. Când colo, ce văd? Basmale și Mâini. Mâinile crăpate, aspre, uscate și înnegrite de muncă, de frig, de zloată, de arșiță… Mâinile lor noduroase, cioturi închircite de cărat greutăți la animale, cu sacul, de la câmp…

io-hk-df-2

Mă uit la Ele. Sunt Babele născute înainte sau chiar în timpul Războiului. Poate le-au fost răpiți tații ori frații de gloanțe. Sunt Babele care au dus Greul. Care au trecut prin foamete. Cărora li s-a furat averea. Babele care, pe când erau fete, n-au avut dosar bun și n-au mai făcut liceul ori vreo școală mai înaltă. Ai căror părinți, frați ori uncheși au înfundat pușcăriile comuniste.

Babele astea au trăit în carnea vieții lor mărirea și căderea epocilor. Ele Știu. Ele sunt Memoria. Pe fața fiecăreia citești Istoria țării, mai abitir decât în manualele actuale.

Babele astea au muncit la CAP-uri până la ultima sudoare. Babele au semănat, au prășit cu sapa, au cules, au cărat cu spinarea, au făcut snopi și au dat la dobitoace. Babele astea au mers pe lângă căruță sau car, să le fie mai ușor animalelor.

io-hk-df-1

Pe spinarea Babelor s-au clădit fabricile, uzinele, spitalele, grădinițele și școlile. Babele au pansat rănile bolnavilor, Babele au spălat murdăria din toate birourile, din toate w.c.-urile, din trenurile, din grădinițele și școlile prin care noi am trecut. Babele au fost lângă bărbați pe șantiere. Babele astea au ridicat copii și au dat țării ăsteia inteligență cât în alte zece țări.

Babele au căutat găinile în fund să vadă dacă au ou să-l dea nepoților la oraș, ”să aibă oușor bun, de țară, maică…”. Babele astea au muls vacile și aduc la oraș brânză adevărată, ca să nu se mai spurce pruncii cu otrăvuri cu brand și preț din supermarket. Babele au făcut cozonacii cu iz de fum și pâinea bună, cu cruce deasupra, păștile de Paști și ouăle înroșite.

Babele astea au adus pe lume miei, viței, pui de găină sau gâște fără număr, ele au dat la păsări, ele au dat la dobitoace, ele le-au gătit, ele le-au îngrijit. Și au grijit omul, copiii, casa și curtea, grădina, câmpul și cimitirul. Babele au zis ”Doamne ajută!” la vremi de grele încercări și au învățat să ceară ajutor de sus cu teamă și blândețe, pe când Omul lor suduia. Babele au  învățat fetele să fie cinstite și cinstitoare. Babele au moșit femeile. Babele au lăut pruncii și i-au vindecat la ceas de cumpeni. Babele astea mai știu câte un leac din plante sau câte o poveste ori descântec. Babele astea au pus flori mirositoare în grindă: de curat, de leac și de frumos. În poala Babelor ăstora nepoții au primit o mângâiere aspră când părinții au plecat să spele domnești dosuri italiene pentru câțiva firfeurei.

io-hk-df-6

Babele astea nu au avut curent și au învățat carte la lumânare. Dar au scris ori au ținut minte și au dus mai departe povești, cântece, snoave și tradiții. Babele au tors lâna oilor, au boit-o cu vopsele din flori de câmp, au cusut la lampă ii cu altițe, cămeși de mireasă și de mire, au țesut covoare, lăicere, cuverturi, grindare, au împletit șosete groase bărbaților care s-au dus la pădure să aducă un car de lemne, copiilor care s-au dus cu uratul ori la școală… Am întrebat o Babă de la Sucevița, care cususe astă-iarnă cămeșa soțului și ia ei, bătute cu mii de cruciulițe, de ieșiseră împreună, în straie aidoma, la o Mare și Sfântă Sărbătoare: ”Când ai cusut atâta, mătușă, în trei luni? Printri treabî, maicî!”. Stâlpi. Stâlpi de oameni ce țin și Cerul sus și Pământul jos, și mai duc și portul, în cel veac ce vine.

Babele astea ele au grijit vatra, casa, tinda, prispa și ograda, au vopsit gardurile, au albit ștergarele și au împodobit ferestrele și porțile. Babele au făcut masă mare cu zamă de cucoș, găluci cu carni și cuptioare de poali-n brâu și au așteptat oaspeți mari, copiii-domni, la hram ori la sărbători. Atunci și-au spălat mânurile mai abitir, numai că nu iese negreala, chiar cu sare de lămâie. Nu iese decât oleacî de sânge prin crăpăturile adânci, dar trece cu seu de oaie.

Babelor ăstora le-au murit copiii în burtă sau în leagăn din lipsă de medici, de medicamente ori de cunoștințe, pile și relații. Le-au murit bunii și străbunii, iar ele se tot țin de calendar, de biserică și de cimitir. Babele astea nu mai au părinți, nu mai au alean. Doar dor. Babelor ăstora capitalismul le-a luat și ce le mai rămăsese după comuniști. Le-a luat serviciul, demnitatea, copiii și nepoții. Lor nu le-au mai rămas decât pomenile, rugăciunile, lacrimile și batistele cu noduri în care stau ascunși câțiva lei. Și câțiva biscuiți ieftini.

Și niște sfinți. Cu care ele vorbesc, se sfătuiesc, la care se roagă și de la care nădăjduiesc ajutor. De la cine, altcineva, să aștepte? Copiii? Ocupați. Nepoții? Plecați după Pokemoni aka diplome. Statul? Care? Societatea civilă? Pe bune? Neamurile? Vecinii? Ei, da, neamurile și vecinii. Neamurile și vecinii de rând, la moaște. Să pupe un mort.

io-hk-df-4

Pentru că, pentru ele, morții și viii sunt tot o lume. Iar sfinții sunt mijlocitorii. ”Da, Ghiță, așteaptă-mă, vin la Sân‘ Dunitru”, zicea mătușa mea, pe la Schimbarea la Față, omului ei, plecat în ceea lume, de aproape un an. Ea trăia la fel de conștientă și coerentă peste Tot. Glissando. Apoi se uita la mine și zicea: ”Îi ghini vițălu‘, c-o fost cam galeș? Da‘ vaca, ați dat la vacî? Sî culegi prunili, maicî, sî faci magiun la feti…” Apoi iar se uita la moșul Ghiță al ei din aer și vorbea cu el dându-i vești despre vițel… Și se muta cu ochii la Sfânta din icoană. ”Maicî Precistî, sî mă duci la Sân‘ Dunitru la omu‘ nieu”. Și exact la Sân‘ Dunitru s-a dus la întâlnire. Zis și făcut. Cu rânduială, rost și prin conlucrare.

Cele mai multe Babe nu știu de FaceBook. Pentru ele a Face înseamnă a Fi. Ele nu îți dau Like. Îți dau o binecuvântare, un măr, un ou, o poală de nuci sau de fasole. Nu virtual, în materie, maică. Nu au cont bancar, dar au un pitac deoparte pentru nepoți. Babele pierd casele la inundații sau pământurile și pădurile, fraierite de primari. Dar ele mereu găsesc o încurajare pentru tine, cel venit cu Audi la țară, la fresh air. Pentru că ele, sărmanele Babe, de-atâta suferință, așteptare și credință, aproape că s-au sfințit așa, și ele, tot ținându-se de funia rugăciunii înălțate către Cer. Și s-ar duce în sus, să nu deranjeze ieșenii spilcuiți și miștocari…

io-hk-df-8

 

Iar dacă încă nu te vezi și pe tine, acolo, printre ele, nu crede că nu ești în pomenit în rugi. Nu scapi. Noi toți suntem în rugile lor ”mult folositoare”. Căci dintr-o Cale de Babe ne tragem toți, ca niște frați estimp și în ist loc. E Calea noastră Lactee.  Dacă nu crezi, uită-te la bunele și străbunele tale. Mai sunt ele fete mari cu obrajii rumeni? Poate prin tablouri vechi.

Alertă de trafic intens în zona Mitropoliei Iași. Se circulă Babă la Babă. Statui umblătoare de carne înghețată și rugă fierbinte. În miroznă de aspru busuioc și dulce mir. Babele-Arhanghel circulă prin frig, ploaie, pe Calea lor, tăcute. O dată pe an. Se văd și Ele cu Sfânta lor-speranța lor. Apoi, ca niște biserici mici, călcând tot cu baticul înaintea frunții, streașină – acoperământ al feței, te întreabă, sfioase, în care parte-i gara. Se retrag. Ca Mieii. Vulnerabile, buimăcite, mulțănind în stânga și-n dreapta domnilor jăndari. Duc cu ele, în măruntul lor triumf, iconițe ieftine pentru cumătre și vecini, agheazmă pentru casă și animale. Și ne lasă singuri. Noi între noi. Ne lasă Iaș-ul, trafic-ul, Facebook-ul, mișto-ul, Mall-ul. Și Halloween-ul! Rămânem fiecare cool, trendy, stylish, cu deadline-urile, income-urile și insight-urile noastre.

Mă întreb, în termeni de management, dacă Babele astea, și-au atins, per total, ținta. Cât s-au căznit ele, cât au scos din carnea lor prunci, cât au zidit lut cu pleavă și balegă cu mâinile lor, cât au ridicat, cât au cărat, cât au stins jarul febrei vreunui om, cât s-au rugat, cât au plâns și au îngropat, totuși n-au putut clădi un strat cât de subțire de rușine care să stea pe veci în obrazul tuturor copiilor lor.  Și asta, pentru că n-au cerut pentru ele nimic. Credeau că cineva va observa că li se cuvine un pic de onoare? Au așteptat ca buna educație să o dea școlile prin care copiii le-au trecut?

Ei bine, ele au rămas așa, simple și singure, cu modestia de femei străine, necunoscătoare și trecute. Și cu nădejdea, credința și dragostea lor. Și cu Sfinții. Și cu Dumnezeu.

Iar noi? Va trebui să reușim noi singuri să devenim o țară de oameni cuviincioși, care să le sărute mâinile și să își ridice pălăria în fața lor, a Babelor, oricine și oricare ar fi ele.  Și să avem și noi atâta iubire, nădejde ziditoare, smerenie, bună-cuviință și putere câtă au Babele astea din viam senectute.

Dacă vrei, întoarce-le un bob de respect. Căci rândul și rânduiala Babelor a ținut osia țării și chingile neamului. Până acum. În veacul vecilor, le-om ține noi și-ai noștri.

Putea-vom?

Strategii de comunicare la 5 ani

Prin mai 2016, din cauza multor drumuri facute, am depasit ora de somn la pranz a Isabellei, asa ca una din solutii a fost sa doarma putin in masina, in mers, iar mai apoi sa completeze acasa. Acasa, nevoie mare, desi pica de somn, nu voia sa adoarma. Eu, cu promisiuni (ca doar sunterm in campanie..): „dupa ce te scoli, s-ar putea sa iti dau o inghetata (aiurea: iaurt rece cu fructe si un pic de dulceata sau cacao ori un dram de ciocolata rasa pe deasupra, dar frumoooooos servita, in cupe de sticla, tot tacamul…) ori, poate, tarta cu fructe„… Isabella: „nu, nu, nu vreau inghetata, nu vreau tarta„… si nu pot sa dorm.

Si nu a dormit..

Peste o ora si jumatate de la aceasta discutie, intra ea in bucatarie si-mi zice: „Bunico, m-ai convins. Cred ca am sa accept inghetata pe care mi-ai promis-o”.

Când oamenii îți spun: ”imposibil”…

Pe la 15-16 ani, la liceu, habar nu am cine mi-a ghicit în palmă și mi-a zis: ”Vei avea doi copii”. Chestii copilărești, dar cu impact uluitor. Am luat-o de bună și am purtat această convingere cu mine, fără nicio îndoială, toată tinerețea. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, deși mă uitam la cele două liniuțe din pumnul stâng cu speranță, viața îmi arăta alt adevăr.

La 25 de ani a venit pe lume primul meu copil, Alexandra. Minune, preocupare, dezvoltare… Și mereu o așteptare, acolo, în spatele minții… mereu o speranță…

La 39 de ani, de ziua mea, dimineață, m-am uitat în oglinda de la baie și… m-am văzut ”cu ochi noi”. Am avut o clipă de sinceritate și o convorbire în oglindă. Mi-am spus că sunt o nebună. Pur și simplu nu am mai vrut ”să lupt”. ”Am lăsat” sau ”m-am lăsat” în voia vieții. Ca un observator neimplicat am aruncat, în următoarele 10 minute, toate lucrușoarele de copil pe care le păstram – scumpe și sfinte veșminte – de 14 ani: ”Doamne, dacă tu nu vrei, eu de ce mai vreau? Niciun calcul nu se mai potrivește… Facă-se voia Ta!””

 

La 40 de ani medicii m-au asigurat că ”nu se poate și chiar nu s-a putut în ultimii 14 ani… cum, nu știați? Dacă mai vreți, la vârsta asta, veniți la vară la tratament…” Era toamnă, am ieșit din spital fără nicio bucurie… căci tratamentele în vremea aceea erau înspăimântătoare pentru mine și am renunțat a doua oară la gânduri și calcule… Practic, m-am desprins de atașamentul emoțional, de încrâncenarea cu care îmi doream ceva pentru familia noastră: ”Facă-se voia Ta!”

La 41 de ani am avut o vizită la medic pentru a mă ghida pe calea celei de-a treia vârste a femeilor. Doar că doctorița a făcut o ghidușie: ”Hai să eliminăm orice posibilitate” – mi-a zis ea cu delicatețe… sub formă de glumă, ca să mă protejeze emoțional… și zâmbeam amândouă ca la filmele cu proști, pentru că un test de sarcină părea un gest chiar penibil. Peste câteva minute: ”Doamnă, a venit barza!” ”Păi, nu era imposibil?” –  zic eu. ”Imposibil, medical și științific, doar că… doamnă, încurcate sunt căile Domnului.” Și această femeie de știință, de o calitate profesională ireproșabilă, o doamnă al cărei nume nu îl divulg pentru că nu i-am cerut acordul, în fața temerilor mele, a mai zis: ”Oamenii vor spune că e imposibil. Dar eu cred că, dacă Dumnezeu l-a dat (pe copil), tot El o să-l țină și o să-l ducă la capăt. Așa că noi spunem: ”Facă-se voia Ta” și de-acum încolo ne facem partea noastră…”

 

Și așa, doar pas cu pas și cu atitudinea doctorului smerit, care caută să înțeleagă și să respecte mereu voia Domnului, totul a fost posibil. Nouă luni a tot zis: ”Asta e de Congres… și asta e de Congres…” și a făcut tot ce a știut ca să se împlinească sorocul. Inclusiv rugăciuni.

Pe invitația de botez, tatăl iubitor al Samiei a scris un crez al nostru: ”Copiii voștri nu sunt ai voștri. Sunt fii și fiice ale Vieții care tânjeste chiar dupa ea însăși. Ei vin prin voi, dar nu din voi, și chiar de sunt cu voi, ei nu vă aparțin.” (Khalil Gibran)

În această paradigmă am primit-o, am crescut-o și am respectat-o pe Samia: ca pe un copil al Celui care ni l-a dăruit în custodie, o perioadă. De aceea sunt atât de recunoscătoare pentru toate harurile pe care le-a adus cu ea, ca un plus de responsabilitate pentru noi, părinții și ca o dovadă că, atunci când noi, oamenii, nu ne punem în calea lui Dumnezeu, El își face datoria.

La mulți ani, fiică a lui Dumnezeu, iubitoare, frumoasă și binecuvântată. Să-ți fie calea plină de Lumină și Bucurie! Și ține minte că Lumina și Bucuria izvorăsc din inima ta. Acolo e sălașul Lui. Și tu ești un Cuvânt în discursul lui Dumnezeu despre iubire și despre miracol.20140810_161621

Tot de acasă

Dialog în dormitor, cam pe 10 octombrie 2014, la orele 21.30, cand Alexandra (Mami) o adormea pe Isabella:
I: Mami… Mamiii…
Mami (semiadormită):….
I: Mamiiiiiiiiiiiii…
Mami: Hmmm… da…
I: Mami, si pințul si pințesa s-au căsătolit?
Mami:… daaa…
I: Mami, … si au tăit feliciți până la adânci bătâneți?
Mami:… hma… da…
I: … si au făcut copii un baiețel o fetiță si un bebe?
Mami: … Da. Hai să dormiiiiiim.
I: Biiiine.

……..

Dialog între mine și Isabella, 30 octombrie 2014:
– Ce papi la gustarică?
– Vleau lapte cu bicuiți (dau lapte cu biscuiți).
– Nu bicuiți păt(r)ați (dau rotunzi).
– Dal nu în catonel. În căniță, pliiiiz (mut din castron în căniță).
– E plea puțin, vleau mai mult (mai adaug puțin).
– E cam cald (îl răcoresc).
– Vleau cu paiul, te log. Ăla ve(r)de. Muțumes. Asa. (Bea două guri de lapte).
– Acum nu mai vleau. M-am sătulat.

Ei, pentru asta sunt bunicii: să treacă zâmbind senin, cu recunoștință, prin proces!

Cel mai ”corect” cadou pentru copii – I

Azi m-a întrebat o mamică într-un e-mail: care cred eu că ar fi un cadou frumos pentru fiica ei? Când cadourile standard nu par a fi primite așa cum sunt dăruite și așteptările părinților nu se împlinesc, ce ar trebui schimbat?

Nu cred că trebuie schimbat. Doar șlefuit. Copiii noștri, da, merită tot. Da, da.

Dacă vrei să le dai Obiecte, dă-le Obiecte. Ei merită Obiecte: haine, jucării, case, mașini, fabrici și uzine, conturi pline, servitori și echipe care să lucreze pentru ei. Nu pentru că învață bine, nu pentru că sunt cuminți, nu pentru că așa suntem noi, ne sacrificăm pentru familie, ci pur și simplu pentru că sunt. Pentru că există. Da, ei merită pentru că există, nu pentru că ne sunt, mai târziu recunoscători, iubitori, de ajutor la bătrânețe. Doar pentru simplul fapt că ei, ca daruri ale divinității, ne-au onorat cu prezența la masa Vieții. Da, dă-le Obiecte, satură-i cu Obiecte (în caz că se poate obține asta), fericește-i cu Obiecte (cred că nimeni n-a găsit încă secretul acolo, fiecare generație o ia de la capăt cu căutările), inundă-i cu Obiecte, dacă asta e oferta ta.

Însă dacă ai și altceva de oferit, atunci cu atât mai bine.

Mă refer la amintiri, la intimitate, la modele și lecții de viață într-un mod delicat și bine ocrotit… Inundă-i cu inima ta, cu timpul tău, cu pasiunile și cu entuziasmul tău și sigur, ca familie, veți avea rezultate mai bune. Ei bine, chiar și…da, fabrici și uzine mai bune, conturi mai pline, în general, Obiecte mai bine folosite și administrate.  Dar dincolo de acestea, o viață și o menire îndeplinită. Parol d’honneur!

Iar dacă ești părinte și te plângi de copilul tău că nu e recunoscător sau că nu merită toate acestea, te desfid să îmi spui cum ar fi viața ta dacă nu l-ai fi născut, crescut și educat. Cum ai fi arătat, cum ai fi vorbit, ce mari chestii ai fi făcut și el te-a împiedicat…? Ai fi clădit fabrici și uzine, proiecte incomensurabile și titluri de noblețe, recunoașteri științifice și imperii financiare…. și toate acestea, întru ce? Dă-mi voie să îți spun că mă îndoiesc de valoarea acestor realizări când le compar cu  un scâncet sau un zâmbet, o poznă sau un mulțumesc de copil.

Copiii sunt ei înșiși un dar pentru noi și toate comportamentele lor sunt lecțiile smereniei noastre. Cadourile drăgălașe cu zulufi nevinovați și mânuțe firave ne învață pe noi cum e ”frumos”, iar noi le spunem cum e ”corect”. Vreau să dizolv mitul ”corectitudinii” când e vorba de copii. ”Corect” e un termen relativ al adevărului personal. Un Pat al lui Procust în care nu intri decât tu. Copilul tău va fi întotdeauna prea mic sau prea mare față de măsurile tale. El, însă, da, va fi perfect în măsurile divine.

Să revenim: dacă gândim într-o paradigmă mai largă și ne imaginăm cum cadoul posibil ne include, putem face alegeri mai inspirate. Deci, ce mă frământă?

Momentul. Ofer un cadou dacă nu am ocazia? Da. Copilul e ocazia și tu ești ocazia. Totdeauna ai o bună justificare să îți surprinzi copilul. Cred că cel mai bun moment este mereu Acum. Oferă Acum. Cum, n-ai ce? Întotdeauna, pe tine.

Intenția. Din ce motiv fac un cadou? Că nu mă mai pot abține și nu pot să nu dăruiesc? Ori ca să cumpăr o recunoștință care nu vine? Ei bine, cadoul îl transformă pe cel care dăruiește. Dând din ce ai, dobândești în ce ești. E vorba despre tine.

Canalul. Îi ofer personal și frontal, sau o fac delicat, folosind o a treia parte? Ți-l amintești pe Moș Crăciun? Poate nu întotdeauna e ideal să spui: iată, pentru tine. Un bilețel pe pernă, seara, la culcare, un prosop în cui la baie înainte de duș, prăjitura apreciată sau un bilet la filmul preferat, împreună cu tine, pot fi mesaje mai profunde și mai ample…

Cantitatea. Excesiv, ca să îl copleșesc sau cu măsura mică, precum în tratamentele homeopatice? Cu măsuri mici vei crea un copil atent și sensibil la nuanțe și detalii. Și îi vei da un bun exemplu ca și el să te copieze, cu puterile lui.

Ambalajul. Îl ambalez în straturi ușoare, în pânze fine de mătase ori îl fac un cartof fierbinte? Comportamentele tale îl învață și îl formează. Mai mult decât un curs de bune maniere.

Discreția. E un gest ascuns între mine și el sau mi-ar plăcea să-l știe toată lumea? Tu cum crezi?

Cap

Restul, în partea a II-a…

(Credit foto: patch.com,  Families in the Garden)

Puterea sperantei și alte lecții

tnSunt implicată, zilele acestea, alaturi de un grup entuziast de studenți, în organizarea ”practicii” la disciplina  Tehnici de vânzări.

Ca atare, in preajma Crăciunului, organizăm o licitație cu scop nobil. Anul acesta ajutăm o familie cu 10 copii , dintre care 7 minori.

http://www.facebook.com/events/143267815822110/

”Sărăcie” e un cuvânt palid în a descrie starea financiară a familiei. Casa e dărăpănată, locuiesc 10 suflete într-o singură cameră în care parchetul are culoarea și consistența asfaltului, o ”dormeză” este data ziua la perete iar seara se așează în mijlocul camerei astfel încât, în cele trei (să zicem) paturi, să se încălzească aceste suflete.  Bucătăria are cca. 3 mp, casa nu are apă curentă și tatăl aduce cca. 150 litri apă pe zi , din piață. Cu căruțul și bidoane de 5 litri. 

Casa e nelocuibilă. Chiar pe alocuri, prin tavan sau pereți, se vede cerul albastru ori peisajul de afară , fundația dintr-o cameră este căzută și te-ai putea prăbuși într-un-nu-știu-care-loc-din-adâncurile-pământului, dacă ai puțină imaginație…

Am făcut această vizită ca un om, ca un profesor, ca o resursă… ca un observator…  și ca un copil. Am vrut să învăț mai multe lecții. Și iată ce am aflat.

Speranța e un motor gigantic. Poate transforma orice în orice. Poate transforma răul în bine.

Când doi părinți au 10 copii și nicio slujbă, te întrebi care e adevărul lor… L-am ”verificat” pe tatăl familiei, care și-a pierdut slujba. Cu metode personale de comunicare (instrumente NLP) i-am verificat sinceritatea, nivelul energetic, posibilitățile de creștere și altele… Am ”verificat” mama. Iubirea, coerența , dedicația… I-am ”verificat” pe părinți prin copii. Au trecut toate testele mele.

Și … am aflat că pur și simplu iubirea de copii îi face rodnici și, ușor-ușor au ajuns la starea aceasta financiară.

Dar nu acesta e subiectul. 

Lecția 1. Speranța e un motor miraculos. Ei au fost vizitați de o echipă de studenți care le-a dat o speranță. Erau. în felul lor, în renovări. Cu puterile lor. Aveam fotografii din acea ocazie. Datorită speranței, puterile li s-au înzecit! Peste câteva zile, se schimbase aspectul casei. A apărut o ușă la casă, pereții au fost tencuiți, văruiți până când s-a terminat tencuiala și varul…  Sperând că efortul nostru caritabil le va aduce niște daruri în plus, oamenii au făcut absolut tot ce au putut, până la ultima picătură de energie, ultima lăscaie, ultimul strop de putere. S-au concentrat pe casă.  Nu au mai făcut economii ca să plece tatăl în străinătate … nici nu vreau să scriu.

 Lecția 2. Oamenii care se iubesc, rezolvă. Le lipsește orice acelor oameni. Dacă te-ai întreba ”ce să le duc?”, îți răspund: ORICE. Dar nu le lipsește iubirea. Era fantastic cum se priveau și își zâmbeau unii altora, continuu. Ochii mamei privindu-și soțul și copiii, ochii copiilor privindu-și părinții… Da, eu cred ca iubirea ține și de foame, de multe ori.

 Lecția 3. Talentul nu vine la adresă. Vine la persoană. Unul dintre copii e campion la judo. Una dintre fiice desenează minunat. Vă imaginați un campion într-o casă în care o bucată de pâine e un lux? În care iaurt nu se găsește nici la sărbătorile mari, iar sacul de cartofi și cel de mălai sunt baza hranei? 

Lecția 4. Fericirea nu are nici o legătură cu a face sau a avea. Doar cu a fi. Ce are a face burta plină cu fericirea? Nici covoare, nici mobilier în casă, nici de unele… Iar copiii și părinții stăteau strânși unii în alții, cu ochii limpezi și zâmbetele curate unii față de alții. Ai zice că într-o singură cameră cu 10 suflete – aglomerație mare – in care se găsesc băieți de vârste aproiate, numai buni de hârjoană, s-ar pot isca dezacorduri, conflicte… Dar de unde! Am găsit cumințenie, respect… pace și iubire. Fericirea nu are nici o legătură cu a face sau a avea.

Lecția 5. Ce e sărăcia? Ce e bogăția? Cuvinte cu înțeles atât de diferit. Cu ce măsurăm una sau alta? Oamenii săraci erau bogați. Bogați în copii, bogați în bucurii.

Asta ar fi bine să învățăm de la ei.