Arhive etichetă | trecut

Din lumea îndoielilor în cea a certitudinilor

Mergeam pe jos, cărând 30 de kilograme in trei sacoșe care îmi tăiau mâinile… și nimeni nu-mi lua sarcina, să mă ajute…

Mi-am amintit azi o întâmplare de acum trei decenii, pe când tot ce se produce în România se exporta, mâncarea era un lux, iar noi, românii, eram mai tot timpul preocupați să mai ”facem rost” de ceva… Pe atunci nu existau supermarketuri, iar ”alimentarele” – azi, minuscule – păreau adevărate aeroporturi, cu galantarele lor goale, cu cârligele în care atârnau ”adidași” pe care îi puteai asorta cu mult muștar, oțet și fasole cu costiță la borcan. Și, cu puțin noroc, apă minerală.

Soluția era să gătești în casă iar pentru iarnă, când piața era cvasi-inexistentă, să ai legume și fructe depozitate în balcon sau pivniță. Plus compoturi, dulcețuri, peltele, murături, zacuști, tot felul de mâncăruri preparate, conservate în fel și chip. Doamnele aveau caiet de rețete, precum mamele lor avuseseră gherghef, andrele și croșetă, iar bunicile – furcă, fus și război de țesut.

La poveste…
Era o toamnă caldă și secetoasă, poate prin ”87, poate prin ”88, într-o sfântă zi de lucru din timpul săptămânii. Nu știu ce eveniment avusesem la muncă, astfel încât plecasem mai devreme și mi-am permis să merg direct la piață, la cumpărături pentru zacuscă. Multe kilograme. Pe atunci eram o femeie tânără de nici 30 de ani și îmi cunoșteam limita la 20 de kilograme. Atât puteam ridica și căra. Evident, nici vorbă de mașină personală. Și existau doar 8 taxiuri în tot orașul Iași.

Fusese un an în care ceapa lipsise. Și cine-a mai văzut zacuscă fără ceapă? Dar, toate le rezolvăm pe rând… Trec prin piață, stau la cozi (da, pe atunci erau cozi la tarabe, nu la case de marcat), cumpăr de toate, până la limita admisibilă – 20 de kilograme, mai puțin ceapă, fiindcă ceapă nu exista.

Și plec. Iar la ieșirea din piață, într-o parcare, un vânzător încropise o tarabă și vindea ceapă direct din saci. Ceapă bună, uscată, galbenă, românească (mai știe cineva cum arăta ceapa aia turtită?)… Se adunase o mare de oameni. Eu, în dilemă: am deja sarcina grea, cum să mă mai încarc cu altceva? Însă, pentru că era ocazie unică, stau la rând și iau 10 kilograme, pentru zacuscă și pentru iarnă.

Și acum, imaginați-vă că aveam trei sacoșe de rafie sau pânză, probabil, de alea cu care vii de-acasă și, ca orice doamnă, le porți în poșetă, poate ai noroc și ”se dă” ceva pe undeva… Și fiecare cântărea fix 10 kilograme. Că de-aia sunt ingineră, ca să repartizez greutățile în mod egal pentru fiecare segment de corp, pentru sănătate. Mă încurca, totuși, un amănunt: a treia sacoșă.

Pe atunci nu existau telefoane mobile și puteai lua un taxi fie făcând comandă din casă fie (utopic) telefonând dintr-o cabină de pe stradă, cu o monedă de 25 de bani. Sau, dacă aveai un mare noroc, să faci cu mâna la unul care trecea liber pe stradă…. ceea ce era improbabil, dar posibil.

Eu nu am avut niciuna din cele trei variante la îndemână și, după o așteptare în gol de vreo jumătate de oră pe trotuar, am pornit pe jos spre casă, pe drumul cel mai scurt. Pe alei, printre blocuri. Aveam de trecut două hopuri mari: două bulevarde. Dacă le depășeam, pentru restul aveam în mintea mea un plan.

La primul bulevard, chiar lângă piață, am rugat un nene să mă treacă strada cu una din sacoșe. Iar pe alei, mă mișcam în următorul mod: mergeam cu două sacoșe câțiva metri, le lăsam jos, mă întoceam, o luam pe a treia, le depășeam pe alea două iar câțiva metri, o lăsam, mă întorceam, le luam pe alea două, câțiva metri, o depășeam pe aia una, le lăsam, mă întorceam, o luam iar pe aia una… v-ați prins: aveam un algoritm.

Și mă rugam la bunul Dumnezeu să îmi trimită un om în cale. Nu o rudă, nu o cunoștință, nu un prieten… un om care să aibă același drum cu mine…

Dar pe-atunci oamenii erau în fabrici și uzine, că telenovelele nu se inculcaseră în gustul publicului și, oricum, față de cele două ore de program TV, viața bătea filmul. Așa că, sute de metri, nu trece nimeni pe lângă mine, venind din spate. Ori poate mă vedeau și schimbau traseul? Că din față mai apărea câte unul, dar nu putea fi de ajutor. Ei, pe la jumătatea drumului, ca să nu mai lungesc povestea celor 1,1 kilometri (pe care i-am măsurat acum, cu dragul de Google Maps), a apărut o pereche de tineri cam grăbiți. Pe atunci tinerii erau un pic mai atenți și era o virtute să treci o bătrână strada (asta se învăța încă de la pionieri și nu a făcut rău nimănui până în ziua de azi această tradiție). M-au ignorat.

Cum eram mamă singură de câțiva ani și cam fără ajutor, mi-am dezvoltat o atitudine a ne-așteptării. Ce definim ca ”greu”? Depinde de repere. Când ai reperele potrivite, ai răspunsuri potrivite. De pildă, când ceva era ”greu” pentru mine, mă gândeam la Iisus și la Sfânta Cruce a Calvarului său. Ce se putea compara cu asta? Nimic. Când mi-era greu cu Alexandra, ca mamă, mă gândeam la Mama care și-a văzut Fiul pe Cruce, străpuns cu sulița. Ce necaz am eu? Ce durere mă mai poate atinge? Iată certitudini.

Și pe când mă gândeam eu așa, la Iisus Hristos, norocul pare să-mi surâdă. Mai apar doi tipi, dar la fel de ocupați. Trece pe lângă mine și o gașcă de băieți cu o minge, vlăjgani imberbi și iuți de picior. Îndrăznesc să-i abordez. ”Nu putem, tanti, că avem meci și-am întârziat.” Și aleargă către curtea liceului din apropiere. Mai apare un nene. Îl rog, același rezultat: și el tot cu zorul. Hello, unde sunteți azi, oameni buni? Stați cu toții pe după perdele? Mă uit în sus, pe la geamuri, la sutele de ferestre deschise – căldură mare, monșer, să intre în casă pe ultima sută de metri, să o ținem închisă până la primăvară… Hello, nu vine nimeni să mă ajute să-mi car și eu corvoada mea de 30 de kile?

Mă opresc, îmi șterg sudoarea de pe frunte și ticluiesc un plan B. Tocmai mi-a răsărit în cale grădinița Alexandrei. Planul de rezervă e să las o sacoșă la grădință și, când mă întorc să iau copilul, să iau și ceapa! Îmi dă aripi, de-a dreptul, așa un gând bun!

Însă Dumnezeu are cu mine planul Lui. În timp ce mă încurajez în drumul spre grădiniță, mă surprinde, apărând lângă mine, o doamnă cu sacoșa mea în mână! Pe când le duceam eu pe cele două tot înainte, ea pur și simplu a luat-o pe-a treia și m-a ajuns din urmă! Fără să-mi ceară acordul, fără s-o văd…

E o doamnă de vreo 60 de ani, cam trecută, cam ofilită, cam uscată la trup, dar hotărâtă și îndesată la mers. Acum o să ziceți că, firește, oricine e mai rapid decât mine, cea cocoșată de cărat. Unde mai pui că sunt încălțată cu pantofi cu toc, deh, ca la serviciu… Și doamna mea mă ține de vorbă, mă încurajează, aflu până unde merge, mai încoace de bulevard dar o să mă treacă și bulevardul… și ea vorbește și merge: ”Haideți, doamnă, că o scoatem noi la capăt”… eu vorbesc și merg… cade Planul B… și din când în când, ostenită și cu degetele vineții de la baierele sacoșelor, mai cer câte o pauză…

Cum stăm față în față și ne odihnim, observ persoana: o femeie ștersă, cu fața albă, tristă, cu o rochie (cum altfel?) gri și o poșețică plic sub brațul stâng. Eu port ditamai geanta cu toartă lungă pe umăr. Mă mir în sinea mea cum merge o doamnă în zi de lucru, în amiaza mare, cu poșetă plic. Nu se face! Dar, ce știu eu? Poate e de modă veche, poate vine de la vreo sindrofie cu prietenele de generație… nu se face s-o întreb. Și mai remarc ceva: ea cară mereu sacoșa în mâna dreaptă.

Și mai mergem…. Și mai stăm… Și ea, tot în mâna dreaptă poartă sacoșa, în mâna dinspre mine. Și începe și ea să dea semne de oboseală… Iar eu îi spun: ”Dar mai schimbați mâna!” Ea, nimic, parcă nu aude. Schimb abordarea: ”Nu v-ar fi mai ușor să purtați sacoșa alternativ?” ”Nu, lăsăm așa”, zice ea. Mai mergem, mai vorbim – de copii, de serviciu, de pensie… despre ce pot vorbi două femei care fac câteva sute de metri împreună? Și mă gândesc în sinea mea: ”Ce o fi având în poșeta aia? Oare se teme să nu i-o trag de sub braț și să fug cu ea? Ce e în neregulă cu mine? Credeam că par o persoană de încredere! Cu 30 de kile în două mâini și două tocuri… ce îndoieli ar putea avea?” Și mă frământ eu în sinea mea, în lumea îndoielilor, dar pe dinafară dialogăm apropiat, ca două femei singure care cară greutăți… ”N-are cine să v-ajute?” ”N-are cine să m-ajute. Sunt divorțată”, zic eu, arătându-mi stigmatul. ”Și eu sunt singură, m-a lăsat după…” zice ea. ”După ce?” ”Eh, după un necaz”… oftează, oftez… continuăm să ne consolăm și să vorbim. Ne leagă ceva: înțelegerea solitudinii cărătorului de Cruce.

Și deodată… surprinzător, doamna cere o pauză. Și stăm. Și eu, taur coleric – cu alte cuvinte, o întruchipare a delicateții – o îndemn din inimă: ”Da′ nu mai schimbați mâna aia, doamnă? Normal că ați obosit!” ”Nu doamnă, că nu pot.” ”De ce?”. ”Că cealaltă-i paralizată”.

Anunțuri

8-9 noiembrie, mereu și mereu

Acum 33 de ani, pe 8 noiembrie, plecam de acasă in rochiţă şi şlapi, cu tramvaiul, la Maternitatea Cuza Vodă din Iași. Era cald, ca vara. ”Vara iernii” – acea perioadă de la începutul lui noiembrie când vine un val de căldurică… Aveam semne că în curând voi deveni mămică… Eram veselă și plină de încredere. Așteptarea avea să ia sfârșit! Aveam să aflăm ce va FI! Pe atunci nu aveam ecograf. Aveam asistente și moașe care ne priveau burta din profil să vadă cât de țuguiată e. Băiat sau…? Azi ne amuzăm de asemenea practici. Dar atunci așa era.

De la început! 8 – cald, rochiță, șlapi, tramvai, internare. A doua zi, așa, pe la un prânz, a venit pe lume Alexandra, căreia i-am spus și Gabriela, întru gloria Sfântului Arhanghel Binevestitor! 

Dacă Alexandra are o constantă în 33 de ani, această constantă este că inima mea a fost pur și simplu răpită de frumusețea, valoarea și inteligența ei.

Nu-mi fusese deloc ușor să o port. Fizic, trupul pare că s-a opus mereu. Eram o tânără care mergea dimineața 5 stații cu autobuzul la serviciu. Slăbuțăăă, slăbităăă de marele meu secret din pântec. Rezistam cale de două stații, iar la a treia eram prima la ușă! Săream repede lângă un copac, mă țineam de el…  Odată am auzit în spatele meu: ”Vai de ea! Așa tânără și beată la ora asta!”. Nu-mi păsa de nimic, eram imună la reputația pe care mi-o construiau neștiutorii…

Cred că ceea ce că m-a dominat în anii de creștere a Alexandrei a fost uimirea. Ambele mele fete au fost păstrătoare și continuatoare a ceea ce am avut eu mai prețios. Doar că eu nu am avut îndeajuns de mult talent cum au ele – una la desen și științe exacte, alta la muzică și comunicare… Dumnezeu a fost darnic și le-a dat din belșug LOR, ca să mă mulțumească înmiit pe mine!

Ei bine, Alexandra a fost primul meu profesor de parenting, ca într-o educație inversă, întoarsă către rădăcini. Ea m-a crescut, m-a învățat să iubesc, să ascult, să am răbdare, să privesc lumea și să-i gust frumusețea. Ea m-a învățat smerenia, ascultarea, durerea, atașamentul și non-atașamentul. Ea m-a învățat să am încredere când mă tem. Și m-am temut mult… Tot pe când era ea mică L-am cunoscut pe Dumnezeu și I-am dăruit fără rezerve viața mea.

”Copiii voștri nu sunt ai voștri… Ei vin prin voi dar nu din voi…” Înțeleptul Khalil Gibran și cu mine avem aceeași credință. Doar ca Daruri îmi privesc copiii și mă simt onorată cu titlul de glorie MAMĂ, pe care, ce-i drept, îl plătesc cu fiecare respirație, de 33 de ani încoace. Și mă străduiesc ca fetele mele să mi-l acorde în continuare. Și simt multă recunoștință când ele mă strigă ”Mama!”

Am greșit mult, ca Mamă. Nu mai pot lua înapoi nici un cuvințel, nici o pedeapsă, nici o clipă de neatenție sau nedreptate, nici o mustrare. Îmi pare rău și îmi cer iertare continuu de la fetele mele. Și, în sinea mea, chiar mă mir că ele mă mai ascultă și mă iubesc în continuare. Ba chiar Alexandra, mamă la rândul ei, mă onorează cu întrebări. Dacă ești mamă, observă, te rog, de îți mai cer părerea copiii tăi, ajunși adulți. Îți mulțumesc, Alexandra!

Și cum vă spuneam, pe 8 noiembrie 1983 era o zi de vară. Pe 9 noiembrie cerul era senin, soarele era tot acolo, doar că apăruse ceva nou sub el: o mică răsuflare! Iar după amiază, pe când îmi țineam fata pentru prima oară în brațe și mă minunam atingând cu sfială degețelele ei mici ieșite prin scutec, mă uit pe geam și văd… primii fulgi… pe cerul albastru…

S-a cârmit tot firmamentul spre iarnă și ți-a trimis în dar toată puritatea de cristal a acelei zile de ger însorit. Iar eu îți spuneam: ”Uite, Alexandra, îngerii dansează de bucurie că te-au văzut și le cad fulgii”…

De 33 de ani încoace, pe 8 și 9 noiembrie mă simt din nou în acea stare de grație, în deplin contact cu Cerurile, ca într-o perpetuă refacere a miracolului numit naștere.
Azi Alexandra e adult și reeditează, la rândul ei, trăiri de mamă. Mereu și mereu… ne uităm la vârful de lance al familiei, la Isabella. Ea e soarele, iubirea și bucuria noastră, a întregii familii.

Iar eu mă retrag undeva, în spatele fotografiei, acolo unde imaginea e mai blurată, un pic încețoșată…

Dar ce rămâne după toate acestea, e convingerea că, undeva, într-un pliu al frânturii de Univers și de timp în care s-a întâmplat să mă aflu, ceva-ceva bun, tot am făcut și eu în colaborare cu Dumnezeu.

La mulți ani, Alexandra Gabriela! Non omnis moriar!

gab

Calea Babelor

Sarcasm pe Facebook: „Alertă de trafic intens în Iași. Pe drumul către moaște se circulă babă la babă!”

Da, sunt din Iași. Locuiesc de 17 ani pe traseul Babelor către moaște. De 17 ani am străzile îngrădite, mă satur să dau explicații jandarmilor când sunt la volan și uneori merg pe jos, am mai mult de curățat la poartă, am găsit un portofel golit, într-o primăvară, pe sub frunze și zăpadă, cu acte de Babă în el, aruncat peste gard, în grădina mea, în toamnă, de un șmecher de hoț… și, împreună cu niște surori catolice dintr-un sat, am găsit Baba și i-am trimis actele…

Mă uit la mulțimea aceea de Babe (de copii, de tineri, de mai puțini moși, că bărbații sunt mai puțin rezistenți ori rămân cu animalele acasă ori sunt deja plecați la Domnul). Le privesc cum stau nopți la rând în frig. Eu mă culc la căldură (și tu), iar Babele stau ca fraierele și zgribulesc în ploaie, li se face rău, apelează SMURD-ul & ambulanța deja ocupate, nu-i așa? cu chestii mai elevate în orașul nostru, capitală blablabla…

Dar nu cad prea multe Babe pe jos, că se sprijină unele pe altele. Se țin între ele drepte, fiecare cu păcatele și durerile ei, orideunde ar fi. Și se ațin așa, ca niște pinguini autohtoni osoși, unele de spatele altora, și toate împreună, de firul nevăzut care leagă durerea de speranță.

S-a fi făcut grâu`, maicî, pi la voi, anu‘ ista? Pi la noi, nu, c-o plouat… Șî, câți copchii zîci cî ai? Șî pi undi‘s, maicî? Ș-a mii, tăt diparti…Tăt duș cu treabî, au șî ii copchii la școli… Nu, niși a mii n-o vinit anu ista… da‘ cu ajutoru Sfintii poati vin la anu că de-amu sî cam gatî… s-o cam gătat cu viața noastrî… atâta bucurii mai avem șî noi… gându‘ la copchii și aișea, la Sfântî…

Și mai fac un pas… și mai trec de un gând. Și mai spun o rugăciune, când le este frig, se mai încurajează… se mai contrazic unele cu altele, apoi se împacă, își mai dau un colț de pâine, doar au drum de dus înainte… poate mâine dimineață o să ajungă coada…

Uneori ies în stradă cu ceaiuri calde, cu porții de hrană fierbinte. Și ne bucurăm de a dărui, nu de a primi. Și fac asta împreună cu fiica mea. Cum aș putea s-o învăț, mai direct, respectul, compasiunea? Există un curs mai bun de Personal Development?

Câteodată plouă crunt și e un frig de îți aduci aminte și păcatele nefăcute. Și de Sfânta Parascheva e frig când plouă, fraților. Anul ăsta, cât pentru cei zece în care nu a plouat… Când intru în casă: căldurică, Chopin pe youtube, supă fierbinte, sfeșnic cu lumânare aprinsă pe masă… bețișoare parfumate… subiecte… suntem ”normali”. Afară, lame de cuțit. Și ploi însemnate cantitativ. Cu intensificări ale vântului.

Vine noaptea. Dai să te culci. Te gândești că e alegerea Lor. Și… Vrei să scapi de Babe? Nu poți. Le vezi la televizor: umilite, arătate în posturi jenante, căutate cu lumânarea de niște mici șacali care, astfel, își ascut dințișorii pentru viitor.

Dar, slavă Domnului, Babele de la televizor parcă nu seamănă cu cele din rând. Eu mă duc de dimineață să verific. Când colo, ce văd? Basmale și Mâini. Mâinile crăpate, aspre, uscate și înnegrite de muncă, de frig, de zloată, de arșiță… Mâinile lor noduroase, cioturi închircite de cărat greutăți la animale, cu sacul, de la câmp…

io-hk-df-2

Mă uit la Ele. Sunt Babele născute înainte sau chiar în timpul Războiului. Poate le-au fost răpiți tații ori frații de gloanțe. Sunt Babele care au dus Greul. Care au trecut prin foamete. Cărora li s-a furat averea. Babele care, pe când erau fete, n-au avut dosar bun și n-au mai făcut liceul ori vreo școală mai înaltă. Ai căror părinți, frați ori uncheși au înfundat pușcăriile comuniste.

Babele astea au trăit în carnea vieții lor mărirea și căderea epocilor. Ele Știu. Ele sunt Memoria. Pe fața fiecăreia citești Istoria țării, mai abitir decât în manualele actuale.

Babele astea au muncit la CAP-uri până la ultima sudoare. Babele au semănat, au prășit cu sapa, au cules, au cărat cu spinarea, au făcut snopi și au dat la dobitoace. Babele astea au mers pe lângă căruță sau car, să le fie mai ușor animalelor.

io-hk-df-1

Pe spinarea Babelor s-au clădit fabricile, uzinele, spitalele, grădinițele și școlile. Babele au pansat rănile bolnavilor, Babele au spălat murdăria din toate birourile, din toate w.c.-urile, din trenurile, din grădinițele și școlile prin care noi am trecut. Babele au fost lângă bărbați pe șantiere. Babele astea au ridicat copii și au dat țării ăsteia inteligență cât în alte zece țări.

Babele au căutat găinile în fund să vadă dacă au ou să-l dea nepoților la oraș, ”să aibă oușor bun, de țară, maică…”. Babele astea au muls vacile și aduc la oraș brânză adevărată, ca să nu se mai spurce pruncii cu otrăvuri cu brand și preț din supermarket. Babele au făcut cozonacii cu iz de fum și pâinea bună, cu cruce deasupra, păștile de Paști și ouăle înroșite.

Babele astea au adus pe lume miei, viței, pui de găină sau gâște fără număr, ele au dat la păsări, ele au dat la dobitoace, ele le-au gătit, ele le-au îngrijit. Și au grijit omul, copiii, casa și curtea, grădina, câmpul și cimitirul. Babele au zis ”Doamne ajută!” la vremi de grele încercări și au învățat să ceară ajutor de sus cu teamă și blândețe, pe când Omul lor suduia. Babele au  învățat fetele să fie cinstite și cinstitoare. Babele au moșit femeile. Babele au lăut pruncii și i-au vindecat la ceas de cumpeni. Babele astea mai știu câte un leac din plante sau câte o poveste ori descântec. Babele astea au pus flori mirositoare în grindă: de curat, de leac și de frumos. În poala Babelor ăstora nepoții au primit o mângâiere aspră când părinții au plecat să spele domnești dosuri italiene pentru câțiva firfeurei.

io-hk-df-6

Babele astea nu au avut curent și au învățat carte la lumânare. Dar au scris ori au ținut minte și au dus mai departe povești, cântece, snoave și tradiții. Babele au tors lâna oilor, au boit-o cu vopsele din flori de câmp, au cusut la lampă ii cu altițe, cămeși de mireasă și de mire, au țesut covoare, lăicere, cuverturi, grindare, au împletit șosete groase bărbaților care s-au dus la pădure să aducă un car de lemne, copiilor care s-au dus cu uratul ori la școală… Am întrebat o Babă de la Sucevița, care cususe astă-iarnă cămeșa soțului și ia ei, bătute cu mii de cruciulițe, de ieșiseră împreună, în straie aidoma, la o Mare și Sfântă Sărbătoare: ”Când ai cusut atâta, mătușă, în trei luni? Printri treabî, maicî!”. Stâlpi. Stâlpi de oameni ce țin și Cerul sus și Pământul jos, și mai duc și portul, în cel veac ce vine.

Babele astea ele au grijit vatra, casa, tinda, prispa și ograda, au vopsit gardurile, au albit ștergarele și au împodobit ferestrele și porțile. Babele au făcut masă mare cu zamă de cucoș, găluci cu carni și cuptioare de poali-n brâu și au așteptat oaspeți mari, copiii-domni, la hram ori la sărbători. Atunci și-au spălat mânurile mai abitir, numai că nu iese negreala, chiar cu sare de lămâie. Nu iese decât oleacî de sânge prin crăpăturile adânci, dar trece cu seu de oaie.

Babelor ăstora le-au murit copiii în burtă sau în leagăn din lipsă de medici, de medicamente ori de cunoștințe, pile și relații. Le-au murit bunii și străbunii, iar ele se tot țin de calendar, de biserică și de cimitir. Babele astea nu mai au părinți, nu mai au alean. Doar dor. Babelor ăstora capitalismul le-a luat și ce le mai rămăsese după comuniști. Le-a luat serviciul, demnitatea, copiii și nepoții. Lor nu le-au mai rămas decât pomenile, rugăciunile, lacrimile și batistele cu noduri în care stau ascunși câțiva lei. Și câțiva biscuiți ieftini.

Și niște sfinți. Cu care ele vorbesc, se sfătuiesc, la care se roagă și de la care nădăjduiesc ajutor. De la cine, altcineva, să aștepte? Copiii? Ocupați. Nepoții? Plecați după Pokemoni aka diplome. Statul? Care? Societatea civilă? Pe bune? Neamurile? Vecinii? Ei, da, neamurile și vecinii. Neamurile și vecinii de rând, la moaște. Să pupe un mort.

io-hk-df-4

Pentru că, pentru ele, morții și viii sunt tot o lume. Iar sfinții sunt mijlocitorii. ”Da, Ghiță, așteaptă-mă, vin la Sân‘ Dunitru”, zicea mătușa mea, pe la Schimbarea la Față, omului ei, plecat în ceea lume, de aproape un an. Ea trăia la fel de conștientă și coerentă peste Tot. Glissando. Apoi se uita la mine și zicea: ”Îi ghini vițălu‘, c-o fost cam galeș? Da‘ vaca, ați dat la vacî? Sî culegi prunili, maicî, sî faci magiun la feti…” Apoi iar se uita la moșul Ghiță al ei din aer și vorbea cu el dându-i vești despre vițel… Și se muta cu ochii la Sfânta din icoană. ”Maicî Precistî, sî mă duci la Sân‘ Dunitru la omu‘ nieu”. Și exact la Sân‘ Dunitru s-a dus la întâlnire. Zis și făcut. Cu rânduială, rost și prin conlucrare.

Cele mai multe Babe nu știu de FaceBook. Pentru ele a Face înseamnă a Fi. Ele nu îți dau Like. Îți dau o binecuvântare, un măr, un ou, o poală de nuci sau de fasole. Nu virtual, în materie, maică. Nu au cont bancar, dar au un pitac deoparte pentru nepoți. Babele pierd casele la inundații sau pământurile și pădurile, fraierite de primari. Dar ele mereu găsesc o încurajare pentru tine, cel venit cu Audi la țară, la fresh air. Pentru că ele, sărmanele Babe, de-atâta suferință, așteptare și credință, aproape că s-au sfințit așa, și ele, tot ținându-se de funia rugăciunii înălțate către Cer. Și s-ar duce în sus, să nu deranjeze ieșenii spilcuiți și miștocari…

io-hk-df-8

 

Iar dacă încă nu te vezi și pe tine, acolo, printre ele, nu crede că nu ești în pomenit în rugi. Nu scapi. Noi toți suntem în rugile lor ”mult folositoare”. Căci dintr-o Cale de Babe ne tragem toți, ca niște frați estimp și în ist loc. E Calea noastră Lactee.  Dacă nu crezi, uită-te la bunele și străbunele tale. Mai sunt ele fete mari cu obrajii rumeni? Poate prin tablouri vechi.

Alertă de trafic intens în zona Mitropoliei Iași. Se circulă Babă la Babă. Statui umblătoare de carne înghețată și rugă fierbinte. În miroznă de aspru busuioc și dulce mir. Babele-Arhanghel circulă prin frig, ploaie, pe Calea lor, tăcute. O dată pe an. Se văd și Ele cu Sfânta lor-speranța lor. Apoi, ca niște biserici mici, călcând tot cu baticul înaintea frunții, streașină – acoperământ al feței, te întreabă, sfioase, în care parte-i gara. Se retrag. Ca Mieii. Vulnerabile, buimăcite, mulțănind în stânga și-n dreapta domnilor jăndari. Duc cu ele, în măruntul lor triumf, iconițe ieftine pentru cumătre și vecini, agheazmă pentru casă și animale. Și ne lasă singuri. Noi între noi. Ne lasă Iaș-ul, trafic-ul, Facebook-ul, mișto-ul, Mall-ul. Și Halloween-ul! Rămânem fiecare cool, trendy, stylish, cu deadline-urile, income-urile și insight-urile noastre.

Mă întreb, în termeni de management, dacă Babele astea, și-au atins, per total, ținta. Cât s-au căznit ele, cât au scos din carnea lor prunci, cât au zidit lut cu pleavă și balegă cu mâinile lor, cât au ridicat, cât au cărat, cât au stins jarul febrei vreunui om, cât s-au rugat, cât au plâns și au îngropat, totuși n-au putut clădi un strat cât de subțire de rușine care să stea pe veci în obrazul tuturor copiilor lor.  Și asta, pentru că n-au cerut pentru ele nimic. Credeau că cineva va observa că li se cuvine un pic de onoare? Au așteptat ca buna educație să o dea școlile prin care copiii le-au trecut?

Ei bine, ele au rămas așa, simple și singure, cu modestia de femei străine, necunoscătoare și trecute. Și cu nădejdea, credința și dragostea lor. Și cu Sfinții. Și cu Dumnezeu.

Iar noi? Va trebui să reușim noi singuri să devenim o țară de oameni cuviincioși, care să le sărute mâinile și să își ridice pălăria în fața lor, a Babelor, oricine și oricare ar fi ele.  Și să avem și noi atâta iubire, nădejde ziditoare, smerenie, bună-cuviință și putere câtă au Babele astea din viam senectute.

Dacă vrei, întoarce-le un bob de respect. Căci rândul și rânduiala Babelor a ținut osia țării și chingile neamului. Până acum. În veacul vecilor, le-om ține noi și-ai noștri.

Putea-vom?

Schimbare de sens

Suntem ființe ale doliului, ale pierderii.

Educați să ne jelim dispăruții, despărțirile, cele pierdute, mai degrabă decât să ne onorăm prezențele și binecuvântările din viața noastră.

Ca atare, aproape că nici nu le observăm…

Nu există dispariție fără apariție. Nu există decât transformare. Dacă am fi atenți la schimbări și la beneficiile lor, am fi orientați spre oportunități, spre posibilități, am fi mai creativi și mai curioși, mai puțin judecători și mai mult visători. Am fi mai orientați spre viitor decât spre trecut. Am fi mai vii!

Orientarea spre cele pierdute ne ține prizonieri într-un trecut oarecare ce a devenit între timp foarte roz sau foarte întunecat și în care noi eram (oricum) niște eroi. Iar acum suntem niște victime.

Orientarea spre cele viitoare ne-ar da mai multă vigoare, ne-ar pune creierul în funcțiune, ne-ar utiliza emisferele și am putea să ne conectăm mai mult unii cu alții. Viitorul nu e al unuia singur, pe când trecutul, da.

Iar nostalgicii nu interesează pe nimeni. Bărbații care se plâng sunt complet neinteresanți pentru femei (ce să mai zicem pentru alți bărbați!), iar femeile care se plâng sunt repede părăsite.

Nu mai putem lua pe nimeni în trecutul nostru, dar viitorul îl putem întâmpina împreună!

Utilizarea trecutului ar putea fi un instrument de învățare pentru cele ce vin.

Hai să ne pregătim pentru schimbări în bine și să fructificăm prezentul, onorându-l!