Arhive etichetă | credinta

Calea Babelor

Sarcasm pe Facebook: „Alertă de trafic intens în Iași. Pe drumul către moaște se circulă babă la babă!”

Da, sunt din Iași. Locuiesc de 17 ani pe traseul Babelor către moaște. De 17 ani am străzile îngrădite, mă satur să dau explicații jandarmilor când sunt la volan și uneori merg pe jos, am mai mult de curățat la poartă, am găsit un portofel golit, într-o primăvară, pe sub frunze și zăpadă, cu acte de Babă în el, aruncat peste gard, în grădina mea, în toamnă, de un șmecher de hoț… și, împreună cu niște surori catolice dintr-un sat, am găsit Baba și i-am trimis actele…

Mă uit la mulțimea aceea de Babe (de copii, de tineri, de mai puțini moși, că bărbații sunt mai puțin rezistenți ori rămân cu animalele acasă ori sunt deja plecați la Domnul). Le privesc cum stau nopți la rând în frig. Eu mă culc la căldură (și tu), iar Babele stau ca fraierele și zgribulesc în ploaie, li se face rău, apelează SMURD-ul & ambulanța deja ocupate, nu-i așa? cu chestii mai elevate în orașul nostru, capitală blablabla…

Dar nu cad prea multe Babe pe jos, că se sprijină unele pe altele. Se țin între ele drepte, fiecare cu păcatele și durerile ei, orideunde ar fi. Și se ațin așa, ca niște pinguini autohtoni osoși, unele de spatele altora, și toate împreună, de firul nevăzut care leagă durerea de speranță.

S-a fi făcut grâu`, maicî, pi la voi, anu‘ ista? Pi la noi, nu, c-o plouat… Șî, câți copchii zîci cî ai? Șî pi undi‘s, maicî? Ș-a mii, tăt diparti…Tăt duș cu treabî, au șî ii copchii la școli… Nu, niși a mii n-o vinit anu ista… da‘ cu ajutoru Sfintii poati vin la anu că de-amu sî cam gatî… s-o cam gătat cu viața noastrî… atâta bucurii mai avem șî noi… gându‘ la copchii și aișea, la Sfântî…

Și mai fac un pas… și mai trec de un gând. Și mai spun o rugăciune, când le este frig, se mai încurajează… se mai contrazic unele cu altele, apoi se împacă, își mai dau un colț de pâine, doar au drum de dus înainte… poate mâine dimineață o să ajungă coada…

Uneori ies în stradă cu ceaiuri calde, cu porții de hrană fierbinte. Și ne bucurăm de a dărui, nu de a primi. Și fac asta împreună cu fiica mea. Cum aș putea s-o învăț, mai direct, respectul, compasiunea? Există un curs mai bun de Personal Development?

Câteodată plouă crunt și e un frig de îți aduci aminte și păcatele nefăcute. Și de Sfânta Parascheva e frig când plouă, fraților. Anul ăsta, cât pentru cei zece în care nu a plouat… Când intru în casă: căldurică, Chopin pe youtube, supă fierbinte, sfeșnic cu lumânare aprinsă pe masă… bețișoare parfumate… subiecte… suntem ”normali”. Afară, lame de cuțit. Și ploi însemnate cantitativ. Cu intensificări ale vântului.

Vine noaptea. Dai să te culci. Te gândești că e alegerea Lor. Și… Vrei să scapi de Babe? Nu poți. Le vezi la televizor: umilite, arătate în posturi jenante, căutate cu lumânarea de niște mici șacali care, astfel, își ascut dințișorii pentru viitor.

Dar, slavă Domnului, Babele de la televizor parcă nu seamănă cu cele din rând. Eu mă duc de dimineață să verific. Când colo, ce văd? Basmale și Mâini. Mâinile crăpate, aspre, uscate și înnegrite de muncă, de frig, de zloată, de arșiță… Mâinile lor noduroase, cioturi închircite de cărat greutăți la animale, cu sacul, de la câmp…

io-hk-df-2

Mă uit la Ele. Sunt Babele născute înainte sau chiar în timpul Războiului. Poate le-au fost răpiți tații ori frații de gloanțe. Sunt Babele care au dus Greul. Care au trecut prin foamete. Cărora li s-a furat averea. Babele care, pe când erau fete, n-au avut dosar bun și n-au mai făcut liceul ori vreo școală mai înaltă. Ai căror părinți, frați ori uncheși au înfundat pușcăriile comuniste.

Babele astea au trăit în carnea vieții lor mărirea și căderea epocilor. Ele Știu. Ele sunt Memoria. Pe fața fiecăreia citești Istoria țării, mai abitir decât în manualele actuale.

Babele astea au muncit la CAP-uri până la ultima sudoare. Babele au semănat, au prășit cu sapa, au cules, au cărat cu spinarea, au făcut snopi și au dat la dobitoace. Babele astea au mers pe lângă căruță sau car, să le fie mai ușor animalelor.

io-hk-df-1

Pe spinarea Babelor s-au clădit fabricile, uzinele, spitalele, grădinițele și școlile. Babele au pansat rănile bolnavilor, Babele au spălat murdăria din toate birourile, din toate w.c.-urile, din trenurile, din grădinițele și școlile prin care noi am trecut. Babele au fost lângă bărbați pe șantiere. Babele astea au ridicat copii și au dat țării ăsteia inteligență cât în alte zece țări.

Babele au căutat găinile în fund să vadă dacă au ou să-l dea nepoților la oraș, ”să aibă oușor bun, de țară, maică…”. Babele astea au muls vacile și aduc la oraș brânză adevărată, ca să nu se mai spurce pruncii cu otrăvuri cu brand și preț din supermarket. Babele au făcut cozonacii cu iz de fum și pâinea bună, cu cruce deasupra, păștile de Paști și ouăle înroșite.

Babele astea au adus pe lume miei, viței, pui de găină sau gâște fără număr, ele au dat la păsări, ele au dat la dobitoace, ele le-au gătit, ele le-au îngrijit. Și au grijit omul, copiii, casa și curtea, grădina, câmpul și cimitirul. Babele au zis ”Doamne ajută!” la vremi de grele încercări și au învățat să ceară ajutor de sus cu teamă și blândețe, pe când Omul lor suduia. Babele au  învățat fetele să fie cinstite și cinstitoare. Babele au moșit femeile. Babele au lăut pruncii și i-au vindecat la ceas de cumpeni. Babele astea mai știu câte un leac din plante sau câte o poveste ori descântec. Babele astea au pus flori mirositoare în grindă: de curat, de leac și de frumos. În poala Babelor ăstora nepoții au primit o mângâiere aspră când părinții au plecat să spele domnești dosuri italiene pentru câțiva firfeurei.

io-hk-df-6

Babele astea nu au avut curent și au învățat carte la lumânare. Dar au scris ori au ținut minte și au dus mai departe povești, cântece, snoave și tradiții. Babele au tors lâna oilor, au boit-o cu vopsele din flori de câmp, au cusut la lampă ii cu altițe, cămeși de mireasă și de mire, au țesut covoare, lăicere, cuverturi, grindare, au împletit șosete groase bărbaților care s-au dus la pădure să aducă un car de lemne, copiilor care s-au dus cu uratul ori la școală… Am întrebat o Babă de la Sucevița, care cususe astă-iarnă cămeșa soțului și ia ei, bătute cu mii de cruciulițe, de ieșiseră împreună, în straie aidoma, la o Mare și Sfântă Sărbătoare: ”Când ai cusut atâta, mătușă, în trei luni? Printri treabî, maicî!”. Stâlpi. Stâlpi de oameni ce țin și Cerul sus și Pământul jos, și mai duc și portul, în cel veac ce vine.

Babele astea ele au grijit vatra, casa, tinda, prispa și ograda, au vopsit gardurile, au albit ștergarele și au împodobit ferestrele și porțile. Babele au făcut masă mare cu zamă de cucoș, găluci cu carni și cuptioare de poali-n brâu și au așteptat oaspeți mari, copiii-domni, la hram ori la sărbători. Atunci și-au spălat mânurile mai abitir, numai că nu iese negreala, chiar cu sare de lămâie. Nu iese decât oleacî de sânge prin crăpăturile adânci, dar trece cu seu de oaie.

Babelor ăstora le-au murit copiii în burtă sau în leagăn din lipsă de medici, de medicamente ori de cunoștințe, pile și relații. Le-au murit bunii și străbunii, iar ele se tot țin de calendar, de biserică și de cimitir. Babele astea nu mai au părinți, nu mai au alean. Doar dor. Babelor ăstora capitalismul le-a luat și ce le mai rămăsese după comuniști. Le-a luat serviciul, demnitatea, copiii și nepoții. Lor nu le-au mai rămas decât pomenile, rugăciunile, lacrimile și batistele cu noduri în care stau ascunși câțiva lei. Și câțiva biscuiți ieftini.

Și niște sfinți. Cu care ele vorbesc, se sfătuiesc, la care se roagă și de la care nădăjduiesc ajutor. De la cine, altcineva, să aștepte? Copiii? Ocupați. Nepoții? Plecați după Pokemoni aka diplome. Statul? Care? Societatea civilă? Pe bune? Neamurile? Vecinii? Ei, da, neamurile și vecinii. Neamurile și vecinii de rând, la moaște. Să pupe un mort.

io-hk-df-4

Pentru că, pentru ele, morții și viii sunt tot o lume. Iar sfinții sunt mijlocitorii. ”Da, Ghiță, așteaptă-mă, vin la Sân‘ Dunitru”, zicea mătușa mea, pe la Schimbarea la Față, omului ei, plecat în ceea lume, de aproape un an. Ea trăia la fel de conștientă și coerentă peste Tot. Glissando. Apoi se uita la mine și zicea: ”Îi ghini vițălu‘, c-o fost cam galeș? Da‘ vaca, ați dat la vacî? Sî culegi prunili, maicî, sî faci magiun la feti…” Apoi iar se uita la moșul Ghiță al ei din aer și vorbea cu el dându-i vești despre vițel… Și se muta cu ochii la Sfânta din icoană. ”Maicî Precistî, sî mă duci la Sân‘ Dunitru la omu‘ nieu”. Și exact la Sân‘ Dunitru s-a dus la întâlnire. Zis și făcut. Cu rânduială, rost și prin conlucrare.

Cele mai multe Babe nu știu de FaceBook. Pentru ele a Face înseamnă a Fi. Ele nu îți dau Like. Îți dau o binecuvântare, un măr, un ou, o poală de nuci sau de fasole. Nu virtual, în materie, maică. Nu au cont bancar, dar au un pitac deoparte pentru nepoți. Babele pierd casele la inundații sau pământurile și pădurile, fraierite de primari. Dar ele mereu găsesc o încurajare pentru tine, cel venit cu Audi la țară, la fresh air. Pentru că ele, sărmanele Babe, de-atâta suferință, așteptare și credință, aproape că s-au sfințit așa, și ele, tot ținându-se de funia rugăciunii înălțate către Cer. Și s-ar duce în sus, să nu deranjeze ieșenii spilcuiți și miștocari…

io-hk-df-8

 

Iar dacă încă nu te vezi și pe tine, acolo, printre ele, nu crede că nu ești în pomenit în rugi. Nu scapi. Noi toți suntem în rugile lor ”mult folositoare”. Căci dintr-o Cale de Babe ne tragem toți, ca niște frați estimp și în ist loc. E Calea noastră Lactee.  Dacă nu crezi, uită-te la bunele și străbunele tale. Mai sunt ele fete mari cu obrajii rumeni? Poate prin tablouri vechi.

Alertă de trafic intens în zona Mitropoliei Iași. Se circulă Babă la Babă. Statui umblătoare de carne înghețată și rugă fierbinte. În miroznă de aspru busuioc și dulce mir. Babele-Arhanghel circulă prin frig, ploaie, pe Calea lor, tăcute. O dată pe an. Se văd și Ele cu Sfânta lor-speranța lor. Apoi, ca niște biserici mici, călcând tot cu baticul înaintea frunții, streașină – acoperământ al feței, te întreabă, sfioase, în care parte-i gara. Se retrag. Ca Mieii. Vulnerabile, buimăcite, mulțănind în stânga și-n dreapta domnilor jăndari. Duc cu ele, în măruntul lor triumf, iconițe ieftine pentru cumătre și vecini, agheazmă pentru casă și animale. Și ne lasă singuri. Noi între noi. Ne lasă Iaș-ul, trafic-ul, Facebook-ul, mișto-ul, Mall-ul. Și Halloween-ul! Rămânem fiecare cool, trendy, stylish, cu deadline-urile, income-urile și insight-urile noastre.

Mă întreb, în termeni de management, dacă Babele astea, și-au atins, per total, ținta. Cât s-au căznit ele, cât au scos din carnea lor prunci, cât au zidit lut cu pleavă și balegă cu mâinile lor, cât au ridicat, cât au cărat, cât au stins jarul febrei vreunui om, cât s-au rugat, cât au plâns și au îngropat, totuși n-au putut clădi un strat cât de subțire de rușine care să stea pe veci în obrazul tuturor copiilor lor.  Și asta, pentru că n-au cerut pentru ele nimic. Credeau că cineva va observa că li se cuvine un pic de onoare? Au așteptat ca buna educație să o dea școlile prin care copiii le-au trecut?

Ei bine, ele au rămas așa, simple și singure, cu modestia de femei străine, necunoscătoare și trecute. Și cu nădejdea, credința și dragostea lor. Și cu Sfinții. Și cu Dumnezeu.

Iar noi? Va trebui să reușim noi singuri să devenim o țară de oameni cuviincioși, care să le sărute mâinile și să își ridice pălăria în fața lor, a Babelor, oricine și oricare ar fi ele.  Și să avem și noi atâta iubire, nădejde ziditoare, smerenie, bună-cuviință și putere câtă au Babele astea din viam senectute.

Dacă vrei, întoarce-le un bob de respect. Căci rândul și rânduiala Babelor a ținut osia țării și chingile neamului. Până acum. În veacul vecilor, le-om ține noi și-ai noștri.

Putea-vom?

Când oamenii îți spun: ”imposibil”…

Pe la 15-16 ani, la liceu, habar nu am cine mi-a ghicit în palmă și mi-a zis: ”Vei avea doi copii”. Chestii copilărești, dar cu impact uluitor. Am luat-o de bună și am purtat această convingere cu mine, fără nicio îndoială, toată tinerețea. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, deși mă uitam la cele două liniuțe din pumnul stâng cu speranță, viața îmi arăta alt adevăr.

La 25 de ani a venit pe lume primul meu copil, Alexandra. Minune, preocupare, dezvoltare… Și mereu o așteptare, acolo, în spatele minții… mereu o speranță…

La 39 de ani, de ziua mea, dimineață, m-am uitat în oglinda de la baie și… m-am văzut ”cu ochi noi”. Am avut o clipă de sinceritate și o convorbire în oglindă. Mi-am spus că sunt o nebună. Pur și simplu nu am mai vrut ”să lupt”. ”Am lăsat” sau ”m-am lăsat” în voia vieții. Ca un observator neimplicat am aruncat, în următoarele 10 minute, toate lucrușoarele de copil pe care le păstram – scumpe și sfinte veșminte – de 14 ani: ”Doamne, dacă tu nu vrei, eu de ce mai vreau? Niciun calcul nu se mai potrivește… Facă-se voia Ta!””

 

La 40 de ani medicii m-au asigurat că ”nu se poate și chiar nu s-a putut în ultimii 14 ani… cum, nu știați? Dacă mai vreți, la vârsta asta, veniți la vară la tratament…” Era toamnă, am ieșit din spital fără nicio bucurie… căci tratamentele în vremea aceea erau înspăimântătoare pentru mine și am renunțat a doua oară la gânduri și calcule… Practic, m-am desprins de atașamentul emoțional, de încrâncenarea cu care îmi doream ceva pentru familia noastră: ”Facă-se voia Ta!”

La 41 de ani am avut o vizită la medic pentru a mă ghida pe calea celei de-a treia vârste a femeilor. Doar că doctorița a făcut o ghidușie: ”Hai să eliminăm orice posibilitate” – mi-a zis ea cu delicatețe… sub formă de glumă, ca să mă protejeze emoțional… și zâmbeam amândouă ca la filmele cu proști, pentru că un test de sarcină părea un gest chiar penibil. Peste câteva minute: ”Doamnă, a venit barza!” ”Păi, nu era imposibil?” –  zic eu. ”Imposibil, medical și științific, doar că… doamnă, încurcate sunt căile Domnului.” Și această femeie de știință, de o calitate profesională ireproșabilă, o doamnă al cărei nume nu îl divulg pentru că nu i-am cerut acordul, în fața temerilor mele, a mai zis: ”Oamenii vor spune că e imposibil. Dar eu cred că, dacă Dumnezeu l-a dat (pe copil), tot El o să-l țină și o să-l ducă la capăt. Așa că noi spunem: ”Facă-se voia Ta” și de-acum încolo ne facem partea noastră…”

 

Și așa, doar pas cu pas și cu atitudinea doctorului smerit, care caută să înțeleagă și să respecte mereu voia Domnului, totul a fost posibil. Nouă luni a tot zis: ”Asta e de Congres… și asta e de Congres…” și a făcut tot ce a știut ca să se împlinească sorocul. Inclusiv rugăciuni.

Pe invitația de botez, tatăl iubitor al Samiei a scris un crez al nostru: ”Copiii voștri nu sunt ai voștri. Sunt fii și fiice ale Vieții care tânjeste chiar dupa ea însăși. Ei vin prin voi, dar nu din voi, și chiar de sunt cu voi, ei nu vă aparțin.” (Khalil Gibran)

În această paradigmă am primit-o, am crescut-o și am respectat-o pe Samia: ca pe un copil al Celui care ni l-a dăruit în custodie, o perioadă. De aceea sunt atât de recunoscătoare pentru toate harurile pe care le-a adus cu ea, ca un plus de responsabilitate pentru noi, părinții și ca o dovadă că, atunci când noi, oamenii, nu ne punem în calea lui Dumnezeu, El își face datoria.

La mulți ani, fiică a lui Dumnezeu, iubitoare, frumoasă și binecuvântată. Să-ți fie calea plină de Lumină și Bucurie! Și ține minte că Lumina și Bucuria izvorăsc din inima ta. Acolo e sălașul Lui. Și tu ești un Cuvânt în discursul lui Dumnezeu despre iubire și despre miracol.20140810_161621

Avem nevoie de PoVeşti despre Dreptate și Adevăr

Noi nu putem funcționa fără povești. De la întâmplări din viața ta, basmele copilăriei, corpul de teoreme ori de probleme ale unei științe, istoria Universului sau structura atomului, Vechiul sau Noul Testament, știrile, ficțiunile scrise ori doar vorbite, până la realizările artistice sau bancurile cele mai hazlii, toate sunt povești. Tot ce ai învățat acasă ori la școală ai învățat prin povești. Poveștile ne educă, poveștile ne transformă în oameni, poveștile ne transmit valori și ne călăuzesc spre soluții. Poveștile ne creează lumi în care noi trăim aievea. Poveștile ne alină.

Azi îți propun să credem în poveștile celor doi Sfinți Arhangheli Mihail și Gavriil, Conducătorii îngerilor. Avem atâta nevoie de asta în durerea colectivă, când câinii războiului latră la posturi de televiziune cerând în continuare carne de om pentru ”dreptate” (citește: audiențe și arginți) ori pentru ”adevăr” (citește: tot audiențe și tot arginți)!

SF_A_MG

Arhanghelul Mihail (“Cine este ca Dumnezeu?“), prezent în cărțile și învățăturile ebraice, creștine și islamice ca Protector și Gardian, cel mai mare dintre îngeri, este cel ce transmite lui Dumnezeu rugăciunile noastre, ale credincioșilor. Apără de necazuri, de rele, de păcate. Costumul de soldat și sabia din mâna sa îl prezintă drept conducător al luptei cu Satan, precum și sprijin și păzitor al neamu­lui omenesc. Multe fapte și minuni a împlinit acest ”voievod al oștilor cerești” (părintele Cleopa), viteaz purtător de sabie de foc. De aceea este venerat ca protector al voievozilor și al armatelor pământești:  călugări, jandarmi, polițiști, militari, marinari și chiar parașutiști.

Dar Arhanghelul Mihail mai are un rol: este protector al copiilor și conduce sufletele adormiților spre Tatăl Ceresc. 
Iată un crâmpei din rugăciunea către acest ghid:

”Iar când se va apropia ceasul sfârșitului nostru,

al slobozirii din legăturile aces­tui trup pieritor,

nu ne lasă pe noi, Arhanghele al lui Dumnezeu, fără de apă­rare

….

ca păziți fiind prin tine,

fără îm­piedicare să ajungem în sălașurile prea-slăvite ale Raiului,

unde nu este durere, nici întristare, nici suspin,

ci viață fără de sfârșit.”


O, ce mult mi-ar plăcea să știu că Tinerii plecați în zilele acestea, după atâta durere și frică,

să fie călăuziți în Lumină și odihnă în lumea unde trupurile de carne nu mai dor, ci sufletele lor slăvesc bucuria eternă.


Arhanghelul Gavriil (”Apărătorul meu este Dumnezeu”), și el prezent în tradițiile iudeo-creștină și islamică, este aducătorul veștilor importante. În activitatea sa de veghere, protecție, ghidare ori susținere, Arhanghelul Gavriil lucrează uneori împreună cu Arhanghelul Mihail, ajutând persoane sau colectivități de oameni care cred, le cer ajutorul și se lasă înspirați de mesajele lor.

Înger al frumuseții și purității, este vestitor al nașterii Fecioarei Maria, al nașterii Sfântului Ioan Botezătorul ca și al întrupării Fiului lui Dumnezeu. De altfel, Arhanghelul Gavriil însoțește în momentele cheie pe Iisus Hristos: în Grădina Ghetsimani, ca suport pentru calvarul ce avea să vină, precum și în ceasul Învierii.

Iată cuvintele părintelui Cleopa: 
”Sfîntul Arhanghel Gavriil a dus la cer rugăciunea Fecioarei Maria… El i se arăta adesea şi-i descoperea taine negrăite… El a auzit cel dintîi despre taina întrupării lui Hristos, mai înainte decît toţi îngerii. El a rostit cel dintîi numele Preadulcelui Iisus. El a pus nume Sfîntului Ioan Botezătorul. El a vestit păstorilor că în Betleem s-a născut Mesia. El a cântat cel dintîi Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14). El a învăţat pe păstori să cânte. El a descoperit magilor taina întrupării. El a liniştit pe Iosif cînd voia să lase pe Fecioara Maria. El i-a poruncit să fugă în Egipt cu Pruncul şi iarăşi să se întoarcă în Nazaret.”

Arhanghelul Gavriil aduce inspirația – mesaj de sorginte divină – celor care își lasă opera și activitatea în mâinile Tatălui Ceresc, ca și revelația. Dacă Arhanghelul Mihail simbolizează și hrănește setea de Dreptate, Arhanghelul Gavriil colaborează cu noi în a ne hrăni setea de Adevăr. Ajutorul său constă, la nivel individual, în a împlini, a afla, a cunoaște, a revela propriile calități, inima, valorile spirituale, esența frumuseții divine. Este suportul nostru de blândețe și tandrețe spre propria desăvârșire spirituală, treaptă cu treaptă. Este protectorul și susținătorul nostru în depășirea obstacolelor. Simbol al purității și inocenței, purtătorul crinului alb în iconografia creștină, Arhanghelul Gavriil este, ca și Arhanghelul Mihail, protectorul copiilor. 

”Fii bucuria noastră şi învredniceşte-ne să fim bucuria ta!”



Ei bine, aici se încheie povestea mea. Eu vă chem să închidem cămările urii, ale ”luptei pământene” TV pentru o dreptate iluzorie, manipulată în scopuri mercantile. Să ne lăsăm sufletele și mințile să genereze ”neîntinată bucurie” (cum spune părintele Cleopa), inspirație și soluții sustenabile pentru cauza noastră reală. 

Eu sper că tinerii din stradă vor alege calea Luptătorilor pentru Dreptate și Adevăr cu sabia curățeniei morale de partea lor și cu crinul frumuseții vârstei și idealurilor lor. Fie ca azi-slăviții Conducători ai cetelor îngerești să îi ajute să cunoască și să doboare Balaurul, cu puterea inteligenței lor și a experienței adulţilor din jur. Arhanghelii să îi inspire, să îi păzească de ispite și să îi ghideze spre victoria dorită!



Cât despre ceilalți Tineri, vreau ca sufletele noastre de părinți și prieteni să poată crede, spera și să se poată întări în nădejdea că ei, plecați în ”colectiv”, au fost purtați, ieri, azi, mâine și în toată veşnicia de Marile Călăuze de Lumină!

Avem nevoie de povești care nu se termină în durere, teroare, singurătate și frică, ci în Lumina, Iubirea și Speranța Învierii.

Și am încălecat pe-o șa …

Fiecare cu fixul lui

Nu știu alții cum sunt, dar eu am niște fixuri. Deși propovăduiesc flexibilitatea, am și eu… blocajul meuO credință core în paradigma mea este că rugăciunea din inimă se împlinește negreșit. Mi s-a întâmplat de atâtea ori să îmi fie ascultate rugile, încât singura mea problemă este să fiu atentă la formularea cererii! Rugăciuni absurde în plan logic ce s-au împlinit ad-litteram. Imposibilul și improbabilul s-au materializat. Și cu toate acestea, deși știu mersul lucrurilor, tot mai rămân surprinsă când mi se împlinește o solicitare. De aceea mă rog mult, dar cer puțin și cu mare atenție. Rareori spun: Te rog, Doamne, dă-mi… Cel mai adesea… Facă-se voia Ta!

 

Azi dimineață mă întâlnisem cu o vorbă care m-a urmărit toată ziua: Când ai un necaz, nu te uita la Dumnezeu și spune: ”uite ce necaz mare am”, ci uită-te la necaz și spune: ”uite ce Dumnezeu mare am”! Atât de mult mi-au plăcut aceste cuvinte încât mi le-am rostit de mai multe ori, ca un leit-motiv, pentru a le reține. Ce frumoasă schimbare de perspectivă, ce re-cadrare încurajatoare pentru fiecare dintre noi…

Ei bine, gândurile se materializează… Vorba cântecului vechi:  ”Mă gândeam la tine și te-am întâlnit!” (Morala 1. Nu vă mai gândiți la necazuri! Se gândesc ele la voi.) Înapoi la poveste!

Aveam întâlnire la orele 21 la Palas cu fiica mea, Samia, pentru un ultim efort pe ziua de azi, de cumpărături urgente, și am întârziat puțin. De aceea am intrat în zonă cu mare determinare, pe pilot automat, cu mintea deja ajunsă acasă, dincolo de eveniment! ”Nu te grăbi așa Harap-Alb, că te-i pripi!” zice basmul. Dar cine să urmeze sfatul? Parchez subteran – firește – și, în mare grabă, îmi aranjez poșeta, ținuta, părul, plec aproape alergând din parcare, scot telefonul din poșetă, îmi pun cheile, mă uit la telefon (21.10), vorbesc în mare viteză cu Samia, ne dăm întâlnire într-un anume punct, ne facem cumpărăturile accelerat, și, pe la 21.45, în trombă, dăm să plecăm. Tichetul de parcare, nicăieri.

”Am plecat cu graba și ne-am întâlnit cu zăbava…”  Morala 2. … @#$%&$#!(uluire)*& ”Iaca poznă!” (tot Ion Creangă) !!! *&^$#@(asta e)!!*&^%$#@(fii atentă de-acum încolo)*&^%$#!!!(circuite neuronale parcurse pe rewind)*&^%$##@*&^)_+^%%$.

Percheziționăm amândouă poșeta, mașina, parcarea și, cu mare atenție, drumul la dus și întors, pe jos, dar nu găsim tichetul nicăieri. Mergem la puncte de informare, culegem idei și păreri de la salariați, gardieni și chiar ajungem la un automat de plată pentru o convorbire telefonică cu… responsabilii de bariere. Cerem și căutăm ieșirile din situație. Totul ne conduce spre o singură rezolvare: 50 lei la automat, apăsând butonul: tichet pierdut. Mîh.

Dar din prima clipă când mi-am dat seamna că am pierdut tichetul nu fusesem nici descurajată, nici dezamăgită, nici furioasă ci, acceptând cu serenitate ”destinul”, m-am concentrat spre a găsi momentul cheie care a dus la vulnerabilitate. Mi-am dat seama că, de la intrarea în parcare până la trezire, nu trăisem nimic în mod conștient, ci executasem sarcini tot cu mintea în altă parte… 

Ce mai e de făcut? Să păstrăm neuronii biorobotului pentru dăți viitoare. Deci, senine, mergem la automat să plătim cei 50 de lei. Morala 3. La așa lecție, așa plată. Noroc că e copilul cu mine, ca să învățăm împreună, 2 în 1, la juma‘ de preț…

După ce, omenește, e clar că nu mai avem alte opțiuni logice, scot banii din poșetă. Samia apasă butonul potrivit și apăs și eu butonul ”chitanță”. Samia dă să pună banul. Eu, privind bancnota galbenă ce va să plece, mai folosesc o ultimă opțiune: ”Doamne, te rog, dă-mi tichetul!”. (Morala 4. Dar dacă, totuși, mai există și alte posibilități? Fixul meu a intrat în acțiune). Îmi iau rămas bun cu respect de la banul ce dispare absorbit de gura flămândă a automatului, mă gândesc că are o valoare cu care aș fi putut să fac mai mult bine altora decât să plătesc o prostie personală și că e un ban muncit. Aștept liniștită deznodământul în poziție de ”observator”, așa cum te uiți la un steag ce urcă lent pe catarg în sunetul imnului. În filmul meu imnul era oarecum funerar și materia dispăreaaa transformându-se în spiiiiirit. Acceptasem oricum situația: mai bine pierd 50 de lei decât un singur neuron, și totuși… ”Doamne, te rog, dă-mi tichetul!”, zic în sinea mea, surâzând smerit. Dar banul dispare în beznă. Adiiiiiooo.

După o clipă, automatul ne rejectează, disprețuitor, bancnota cât-colo. Nu-i place foița asta, ne dă impasibil un mesaj de invaliditate… știți voi…  îl citesc zâmbind (acceptare, acceptare…). Aurel Vlaicu plutește lent prin aer ca în filmele indiene peste care trecem când schimbăm canalul tv, zâmbind cu superioritate. Sunt obosită, e zece seara, am terminat o zi plină alergând pe tocuri prin mall și subterane, deci ce mai contează o ultimă încercare-plată, un efort suplimentar… să stoarcem lămâia egoului și a somnului minții până la capăt… și fac doi-trei pași să-l culeg de unde era aterizat aiurea, pe jos, aplecându-mă cu smerenie. Lângă hârtia galbenă zăresc un cartonaș alb, pitit într-un ascunziș întunecat, sub o țeavă. Îl iau, îl citesc: data de azi, 6.07.2015, orele 21.07. Tichetul meu.