În Facere, pe măsură ce creează, Dumnezeu desparte.
Desparte Lumina de Întuneric. Să nu se rătăcească duhurile.
Desparte Apele de Ape, punând între ele o Tărie: Sus și Jos. Să nu se rătăcească luminătorii, anotimpurile, memoria, viețuitoarele cu aripi.
Desparte Apele de Uscat. Să nu se rătăcească umblătoarele și materialele pe care avea să le creeze.
În traducere liberă, de neofit, Dumnezeu desparte tărâmurile.
Ați observat că, la nivelul ochiului, aici și acum, în istorie, materia are nevoie de granițe pentru a ști unde să înceapă și unde să se termine, iar noi să trăim în claritate?
Dar oamenii de știință, precum și teologii, ne-au spus că, la nivelul Ochiului, în eternitate, materia e subtilă, e undă, e nematerială. Regatele nevăzute nu sunt în administrarea noastră. De ce? Ca să fim protejați de rătăcire ”în lumile de dincolo”. Nu trebuie să fim atenți la pașapoarte, căci ”separarea” lumilor o face neputința organelor de simț ale cărnii de a pătrunde ”dincolo”. Așa am fost ”lăsați”.
Mai clar: o singură Creație, mai multe niveluri, lumi, tărâmuri, regate, realități. Există un (fel de) loc pentru toți și pentru fiecare în parte, în orice formă s-ar găsi.
Dumnezeu Face prin Cuvânt. Omul Îl imită. De la Adam încoace, născocește termeni, nume, denumiri, definiții. M-am găsit, așadar, și eu, să vă propun o vorbă nouă: aFacere. Folosesc prefixul ”a” cu sensul comun de lipsă, excludere, ca în a-patrid, a-moral, a-morf. Departe de mine referirea la sensul comun al cuvântului ”afacere” ca activitate antreprenorială, negustorie, acțiune de servire pentru obținerea unui profit. Honi soit qui mal y pense! În plus, îmi voi lua libertatea de a mai despărți câte o slovă în două sau trei părți, ca să ne amintim sensul ei inițial, corect, profund, adevărat. Căci cuvintele folosite just ne centrează, ne aduc în stabilitate, ca și cum claritatea asta lingvistică ar fi o vatră caldă în care ne tot coacem mental, trupește și sufletește.
Dumnezeu desparte, la Facere, cu puterile Sale. Omul neînțelept Îl imită cu puterile sale. Și, amestecând totul cu orice, îi iese o aFacere. El are un joben în care combină definițiile, calcă granițele, violează înțelesurile prime, des-face, re-face, contra-face până când satis-face naivitățile celor necunoscători, imprudenți, neatenți ori supuși.
Să nu vă mai țin mult cu șarada.
Pe când eram studentă, am ajuns pentru o ștampilă la Policlinica Studențească. Singurul medic de serviciu era un psihiatru. Într-o vineri după-amiaza, disperarea mea era mai mare decât frica de așa ceva. (Trebuie să știți că vin dintr-o vreme când cuvântul ”psihiatru” nu avea aceeași definiție ca azi. Un ”psihiatru” era un ceva cu sprâncene groase, atârnând peste ochelarii cu ramă rotundă, neagră, care te mesmerizează, apoi îți dă comenzi ascunse pe care tu le îndeplinești la ieșirea din cabinet, la momentul potrivit, când întâlnești semnalul. Păi nu ne spuseseră nouă la televizor despre nenea ăla ce îl hm… pe JFK?). Am intrat cu groază să cer o parafă pentru dacăavețiamabilitateacasăamposibilitatea să obțin o altă ștampilă, absolut necesară în țara lui dosarcușină. Și doctorul mă ia din ușă, după bunăziuavărogfrumos, fără să mă lase să mai formulez cererea: ”De ce te aperi?”
WHAT?
”De ce anume te aperi?”
Și mi-a explicat că baticul pe care îl port la gât e semn că îmi apăr zona. (”Păi și matale porți halat!”, n-am îndrăznit eu să-l informez.) Încă din adolescență învățasem un truc: o eșarfă e mai ieftină decât o bluză iar eu, fată modestă financiar, păcăleam poporul cu baticolorul, purtând, la două-trei bluze, vreo duzină de eșarfe.
”Te duci acasă și te mai gândești. Când îți amintești, te vindeci”, zice doctorul plictisit, cu glasul lui gros de fumător în timp ce își pune parafa pe document. L-am dat uitării.
Dar era adevărat că gâtul nu avea voie să mi-l atingă nimeni în afară de mine, că noaptea aveam coșmaruri cu ceva care mă sugrumă și mă trezeam sufocată de marginea plăpumii.
Au trecut zeci de ani de la întrebare. Mai precis: patru. Patru zeci de ani de eșarfe, baticuțe, șaluri, voaluri, gulerașe, coșmărele, non-atingeri, terapii, cursuri, terapii, alte cursuri, alte terapii, bani, alți bani, dați pe învățare și gândire. În tot acest timp, m-am măritat, am făcut copii, m-am jucat, dar gâtul meu a rămas vetiti terra pentru oricine.
Și, într-o zi, un flash (V-am zis că ăștia dau comenzi!): sunt la școală, elevă de gimnaziu, împreună cu câțiva camarazi de clasă. O ajutăm pe doamna dirigintă, profesor de biologie, la ordine în laborator, un fel de practică în care ne distrăm cu păsări împăiate, insectare, borcane cu formol cu lighioane maro. De fapt, învățăm – ”școala altfel” avant la lettre.
Și deodată, în străfulgerarea din memorie, simt oasele scheletului din spatele meu strângându-mă de gât, le văd fluturând albe pe fața mea și aud sunetul de articulații goale prinse cu sârmă zăngănind în dreptul urechilor, în timp ce Săndel, căci el era, scotea un sunet ca în filmele lui Hitchcock, la modă în epocă. O glumiță copilărească nevinovată!
***
Așadar, Dumnezeu desparte lumile la Facere. Omul înțelept le lasă separate. Omul neînțelept le amestecă prin aFacere.
Omul vechi aflase că e non-creator și non-cunoscător. Se fripsese cu șarpele. Astfel, a ajuns să onoreze lumea de dincolo de granițele ”firești”. Față de lumea nevăzutelor și a neînțeleselor și-a dezvoltat comportamente cu rol protector. Și le-a dat mai departe prin generații, numindu-le înțelepciune, cumințenie. Omul vechi, înțelept și-a protejat mai ales copiii. Fiecare copil e bine să fie cuminte. Și omul adult, ca un copil dumnezeiesc, e înțelept când e cuminte.
Omul nou, naiv, nu mai pune botul la asemenea prostii. El vrea distracție. Se duce la supermarket sau își comandă pe internet recuzită de speriat, de amenajat casa și de mascat copiii. Glumițe nevinovate, desigur. El crede că, dacă imită forme fără să înțeleagă fondul, e cool. E modern, e haios, e inteligent. Liber. Ori se teme că va fi judecat de alții iar copilul său – izolat, separat.
Omul naiv organizează grupuri de copii ce merg cu grădinița la Mall, unde vampiri înalți cu joben și mantii negre de mătase artificială și schelete (desigur, artificiale) îi buimăcesc, îi sperie ori îi îngrozesc în vacarmul general. Vampirii și Scheletele nu sunt adevărați, ne pre-facem, ei sunt doar oameni neînțelepți care au o aFacere.
În societatea omenească, în statele închegate, stă scris că necunoașterea legii în momentul unei infr-Acțiuni nu absolvă de urmări. La fel și cu legile nescrise ale semnelor și simbolurilor. Folosirea lor fără cunoaștere și, mai ales, fără respect, nu absolvă de consecințe.
”Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” (Marcu 10:9). Nu știu dacă stă scris pe undeva și: ”ceea ce a despărțit Dumnezeu, omul să nu amestece”, căci exact acesta e sensul a ceea ce vreau să transmit. Să împingi granița cunoașterii este îngăduit. Omul înțelept împinge, descoperă cu respect, dezvăluie cu reverență față de obiectul cercetării, dar păstrează granițele. El este pre-Văzător și pre-Gătit cu pre-Dicat-ele necesare protecției sale și a celor din lumea sa.
”Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.”, zice Sf. Apostol Pavel in Epistola I către Corinteni. Cum ar fi, de pildă, naivitatea de a face fără a cunoaște, fără a ști în ce te bagi, la ce dai drumul, ce provoci, ce slobozești. Pentru consecințe ale naivității putem învăța din legenda Ucenicului Vrăjitor ori a lui Harap Alb. Ori din povestea mea, ce cu smerenie v-o spusei. Pe ucenic l-a salvat Maestrul sosit la timp. Pe Harap Alb – toate minusculele onorate de el anterior încredințării propriei libertăți către ispititor. Pe mine – un vraci, o întrebare și o râvnă personală de a închide bucla timp de patruzeci de ani cu un răspuns vindecător.
Dar pe copiii pre-dați spre a fi speriați (în joacă) de aFacerile neînțelepte? Pe ei cine îi va salva?
***
Hai mai aproape, că am hoinărit destul. Veștile de peste hotarele țării ni se dau cu avertismentul ”imagini care vă pot afecta emoțional”. V-ar plăcea să vă împărtășesc povești cu spaime reale ale copiilor ucraineni din aceste opt luni? Am.
Cred că suntem destul de inteligenți să înțelegem că până și oper-acțiunile speciale sunt aFaceri. Totul e în peisaj: granițe, definiții, simboluri, fapte, jocuri, маскировка, deghizare, înșelare, trădare. Rezultatul? Cuvântul acela cu m pe care nu ne place sa-l rostim. Mii de m. Inclusiv copii.
Înapoi acasă. Am amintiri puternice din sesiuni cu copii ori adulți ce au provocat, în joacă, spre distracție, lumi nevăzute, de care ar fi trebuit să se ferească. Ce consecințele ale inter-acțiunilor lor manifestau! Mintea omenească este mereu nouă. Mă mir mereu că în fiecare generație funcționează același tipar: ”mie nu mi se va întâmpla”. Cum știi asta, mai precis?
Dragilor, în cimitir, toți sunt la somn. Dar nu toți sunt la odihnă. Unii nu sunt, alții nu sunt lăsați să fie. Omul naiv crede că ”lumile celelalte” nu vor nimic de la noi. Cine vrea să afle pe pielea lui? Dar pe a copilului?
E atât de simplu: In-tonare = In-vocare = In-vitare. Sunet, chemare, vitalizare. Cu energia copilului tău. Acum: care sunt formulele de trimitere înapoi, înapoi, în lumile celelalte a spiritelor dez-lănțuite? A reușit cineva să își ia cuvintele și faptele înapoi, în matca din care s-au zămislit ori să le întoarcă pe dos, ca pe șosete?
Cui vrea senzații, îi fac o propunere terapeutică: teme-te să te sperii ori să fii speriat de alte lumi și rămâi între granițele înțelepciunii. Cu minte, scris dezlegat, dacă ți se pare că a fi ”cuminte” e de rușine. Poți merge la un roller-coaster, la un perete de cățărat ori la un parc de aventuri, să te legeni pe funii, să mergi pe sârmă. Îți poți dezvolta abilitățile personale în planul acesta.
Iar dacă ești genul conformist social, să știi că societatea vrea ceva de la tine chiar și când tu nu vrei ceva de la ea. Oriunde te-ai afla, un vampir cu joben va avea o aFacere care să îți promită o distracție.
Dis-tracția este o forță centri-fugă ce te scoate din centrul tău, din ceea ce ești și ceea ce te ține în-chegat și i-mun(d)izat: Spiritul și Identitatea ta. Și te încurajez să te sus-tragi. De data asta, a te sus-trage de la jocul social dis-tractiv cu spirite din alte lumi înseamnă, literalmente, a te trage în sus.
Ecologia Comunicarii 