Arhive

 Australia – note de călătorie VI

E seara târziu, ne-am retras în dormitor. De câteva zeci de minute un miros de fum a pătruns în casă. Știu cum e la voi: ce nu vă place, șoc și groază, ce a picat și ce s-a aprobat, care e refrenul și culoarea zilei… Urmăresc îndeaproape ce se întâmplă în țară. Știu vorbele reporterilor pe de rost, aud cum strigă comentatorii și prezentatorii (pardon, am vrut să spun se răstesc) la noi, privitorii tv, cunosc toate benzile galbene de breaking televizorul și muzica sinistră însoțitoare, de parcă legiunile de cardassieni, ferengi și polimorfi sunt la un pas de a ne lua planeta în controlul lor.

Ce-mi pasă mie, sunt la mare depărtare, stau la căldurică, vară, frumos, miros suav de eucalipt și conifere, grădina botanică, alea-alea… Ei, dar să vă mai spun o poveste… Astăzi a fost a treia mare caniculă de când sunt eu aici. La noi în suburbie, 41 de grade. Voiam să vă scriu despre cum este lumina Australiei, dar poate las pe mâine, că oricum nici mâine nu ieșim din casă. Mâine va fi și mai fierbinte.

Așa că în loc de fizică, vom face un pic de… metafizică. Miroase a fum. Credeam că cineva din vecini a dat foc la niște frunze. Ar fi de mirare, pe canicula asta, dar așa credeam noi…

Însă, de fapt, consultând site-ul de urgențe locale, aflăm că la câteva sute de metri de casa noastră e un bushfire. Asta înseamnă aprindere spontană a vegetației. De la firul de iarbă la copaci oricât de înalți.

Până acum câteva ore fuseseră raportate 45 de incendii în statul Victoria. Data trecută – 50. Prima dată (undeva între Crăciun și Anul Nou) nu am știut să urmăresc la știri, nu înțelegeam fenomenul.

Acum înțeleg. Primul muzeu pe care l-am vizitat mi-a prilejuit și prima acomodare cu vegetația continentului. Un sector din acest ”muzeu – grădină botanico-zoologică” era dedicat pădurilor arse. M-am uitat: o curiozitate. Nu am înțeles mai nimic. Am făcut poze cu trunchiurile albe pe dinafară, negre pe dinăuntru.

DSC_0086-1

Apoi, într-o zi, am mers către ocean. Era caniculă. Am intrat prin răcoarea pădurii… În aer începea să miroasă a apă sărată, picioarele simțeau solul cărării tot mai moale- nisip… și, după câțiva pași, frunzișul dispare și intrăm într-un peisaj straniu, nepământean… Pădurea – tot pădure, dar albă, goală, ca și cum un cuțit ar fi trecut pe-acolo și ar fi răzuit cu lama tot verdele. Pe marginea cărării, de-o parte și de alta, tufișuri mici, ierbușoare, floricele, gâze. Sus, în lături, în afundul pădurii, numai copaci de gips. Ca o butaforie încă neterminată. Un decor în alb și negru cu rama vegetală. Nu-mi venea să cred că trec cu adevărat prin păduri arse. O să vă povestesc altădată cum e cu pădurile arse. 

DSC_0894

Astăzi harta Australiei avea în sudul ei culoarea neagră. Știți hărțile sinoptice în care culoarea reprezintă valoarea temperaturii și de la albastru închis (ger) până la violet (foarte fierbinte), trecând prin toate culorile curcubeului, înțelegi ușor ce temperatură este. Ei bine, azi era indigo spre negru în zona unde locuim. Mâine va fi și mai și. Mai multe urgențe, mai multe focuri. Un fel de șoc și groază, dar ăștia nu au auzit de așa ceva, cred că nici nu au cuvintele în vocabular.

La orele 21.32, cam așa arăta temperatura medie pe la noi. taman 34 de grade la lună, că e noapte de-a binelea, la ora asta. Bineînțeles, fratele mare mi-a dat și informații nesolicitate, dar știe el că mie îmi trebuie. Sau o fi doar o mică atenționare: sunt aici! Observați?

accuweather

Acum miroase a fum. Verificăm site-ul de urgențe. Focul nostru este under control, suntem safe, la 800 de metri de el… Mai sunt pe undeva câteva focare arzând, dar peste tot scrie ”sub control”, dimensiunea focului, câte mașini acționează, viteza vântului, umiditatea… câteva informații pentru cei interesați.

Iată un exemplu. Ora de update este ora României, acum, când scriu aceste rânduri. Mi-am păstrat conexiunea cu ora patriei, pentru că oricum aici știu cât e ora… ne aflăm în continuare la 9 ore diferență. 

focuri

În timp real, de curiozitate, aici: https://www.emergency.vic.gov.au/respond/

Și, știți ceva? La TV niciun Breaking News, nicio banderolă galbenă alarmistă, nicio răsteală sau bubuieli ”muzicale” sinistre (pardon, gingles) ori imagini care să ne afecteze emoțional… nu pentru că știri nu ar fi (și încă ce știri sunt în zile ca acestea), ci pentru că, dincolo de știri stau educația și respectul față de puterea oamenilor de a se ține tari, lucizi și verticali în fața adevăratelor calamități. Vedem pe parcursul zilei oameni care și-au pierdut toată munca de-o viață, rămași literalmente pe drumuri, cu ochii înlăcrimați, cu casele scrum (cât timp îi trebuie unui foc la 42 de grade Celsius să radă tot?) pompierii în fundal, elicoptere lăsând să cadă peste suprafețe imense prafuri albe, dar TOTUL e prezentat decent, atât cât să îți stârnească compasiunea, atenția și nevoia de contribuție, nu ura și tot ce are fiecare din noi mai nedemn. O știre e o știre, durează exact atât cât trebuie, arată exact atât cât trebuie ca să îți faci o idee, iar televiziunea nu e o tribună. Miroase a fum. Dar suntem liniștiți. Pentru că asta fac niște autorități și niște posturi de televiziune decente: dau putere și siguranță oamenilor, nu decădere și prost(ituț)ie.

Nu pot să nu mă gândesc la ce văd și aud pe posturile noastre tv. O jignitoare continuă manipulare, o deformare interesată a realității obiective, un fel de Lupul! strigat din trei în trei minute de vreun jurnalist, vreun politician, sau vreo madamă cu un interes dement (desigur, de cele mai multe ori pecuniar, măsurat prin audiență sau voturi). Cred că media noastră se caracterizează prin lipsă de justă măsură, pe care aș traduce-o în lipsă de caracter. Și, din păcate, dacă asta-i moda, asta purtăm, nu-i așa? În pas cu vremea. Media are nevoie de polarizare. Pentru bani. Frica face banii. Frica ne conectează la biberonul știrilor. Frica cere un tătuc, un acoperiș, o dreptate… Cum ar fi dacă la breaking news s-ar spune: ”azi totul e safe, under control, pe total: bine!”? Nu cumva ne-am vedea de viețile noastre și am uita să mai deschidem televizorul, să ne hrănim cu reclamele lor la medicamente?

Știu, la voi a fost prima zăpadă, am văzut imagini pline de bucurie și comentarii pline de năduh – cum o să fie mâine, când ăștia nu or să dea cu plugul, zloata din papuci, mașina murdară, strada, ca de obicei, blocaje în trafic… Dacă ni se pare greu la zăpadă de 2 metri sau cu ăștia (oricare ar fi ei), hai să venim într-o zi și să lucrăm la 42 grade și 50 de incendii simultane de pășuni și păduri, întinse fiecare pe câteva hectare, unele colea, lângă casa omului. Vedeți, au și alții necazuri, tot mari, dar abordarea face diferența. Cum vorbim, așa trăim. De asta vrem să o tulim din țară că la alții e mai bine. Da, e mai bine, că nu e stres. Serios? Ba da, e la fel de stres, e chiar mai mult stres pentru un imigrant, de asta să fiți siguri (lăsăm subiectul pentru altădată), dar ei, ăia, alții nu se dau în bărci cu poalele ridicate la tv la primul necaz pentru audiență. Și pentru că ei păstrează justa măsură, determină răspunsul corect din partea poporului. Și când zic popor, mă gândesc că de cele mai multe ori, destinațiile cele mai atractive sunt conglomerații de populații obligate de realitate să acționeze unit, ca popoare omogene. 

DSC_0904

Dacă îmi este cu îngăduință, vă trimit un gând: respirați cu nesaț gerul primei zăpezi, transpirați la munca dumneavoastră cu folos, înghețați cu o lopată în mână (ce bine că puteți să vă deplasați, că puteți ridica, că puteți trudi), bucurați-vă de zăpadă, dar nu înjurați, ci mai bine o mulțumire ridicați…  Doamne, ce țară bună ne-ai dat! Dacă și noi am pune mâna și am gândi și vorbi ca un popor…

Anunțuri

Australia – note de călătorie V

Hai să mai schimbăm subiectele mari, și să trec în revistă câteva detalii și observații personale…

Australia. Suprafață: de 32 de ori mai mare decât a României. Din care 2/3 deșert. Populația: estimată la 24,7 milioane. Densitate: 3,2 oameni pe km2. Apă: 0,76%. Ar putea fi o întrebare: cum pot atâția oameni să susțină o infrastructură funcțională la niște standarde atât de înalte?

Iată câteva din răspunsurile mele: autostrăzile, bulevardele, străzile, potecile… pare că sunt făcute pentru totdeauna.  Cred că nu este o virtute să reînnoiești, să refaci din nou, să reiei și să pui peste. Cred că aici e o virtute să faci bine și să țină mult. Când se repară, se repară un petec. Trotuarele sunt formate din plăci de beton foarte bine turnat, care nu se macină rapid. Am observat că dacă se strică, se înlocuiește o placă-două, nu se decopertează și nu se acoperă cu asfalt o stradă întreagă.

Bordurile: din rocă, firește. Roca ține…

Amenajările, deși foarte solide, sunt realizate pentru confortul și siguranța oamenilor și a copiilor. Stațiile de tramvai, autobuz, tren urban sau metro sunt acoperite, au bănci rezistente, au hărți și o grămadă de informații astfel încât te poți orienta. Infrastructura este menținută la parametri de funcționare. Am văzut mașini cu operatori spălând stațiile de autobuz în cele mai mici detalii. Dacă le spală, ne putem imagina cât de prompt le repară.

Tot ceea ce văd aici ca realizare îmi aminteşte de stilul vechi de a face lucrurile: să ţină pentru generaţii…

Mijloacele de transport în comun sunt foarte bine întreţinute. Deşi aglomeraţia este mare în unele ore de vârf, tot ce am folosit până acum este în perfectă stare. Explicația? Întreținere continuă și educație continuă.

Capture

Foarte multe clădiri sunt vechi, dar solide și bine păstrate. Și când spun vechi, sunt veeeechi, nene. Pe multe scrie (cum se făcea înainte, direct pe frontispiciu) 1903, 1915… și încă sunt folosite, fără stinghereală. Am văzut spații comerciale, săli de antrenament, restaurante care nu ar primi nici într-o mie de ani autorizație de funcționare în România. Ei bine, aici se poate. Tot așa era și la Berlin, și la Praga, și la Paris, și la Moscova. (Ca divagație, îmi amintesc că într-un an, pe 6 ianuarie, la 2 zile după ce deschisesem magazinul după Anul Nou, pe un ger și o zăpadă crunte, care nu lăsa pe nimeni să iasă afară din casă, darămite să cumpere cadouri de la magazinul de flori și decorațiuni (deci aveam casa goală), am primit amendă de la Protecția Consumatorului pentru că pe una bucată vază de flori și patru pahare de sticlă, pe eticheta lipită, nu scria data fabricației și termenul de garanție și compoziția, conform legii. Nu erau de mâncare, erau din sticlă. Nu erau substanțe chimice, nu poluau, nu otrăveau, nu erau periculoase pentru mediu. Nu erau perisabile, erau din siliciu, un mineral milenar supus tratamentului termic la 6000 de grade. Pentru că amenda era de 6 ori mai mare decât valoarea mărfii, am spus organului: ”Le sparg acum in fața dumneavoastră.” ”Vă fac proces verbal că distrugeți probele și vă trimit în judecată”, a fost răspunsul lui. Să-i dea Dumnezeu sănătate, că luând de la gura copiilor mei și ai salariaților mei și făcând planul lui de amenzi, m-a ajutat să părăsesc domeniul în care îmi risipeam energiile creatoare. Nu statul e dement, ci oamenii care se aciuează în funcții cu oleacă de pix în mână, dragi prieteni, pe care nu îl pot folosi pentru un bine colectiv mai mare. Oamenii mici, pentru care contează binele lor meschin.)

Ei, binele lui m-a ajutat să fiu azi aici, să scriu toate acestea și ne lasă pe noi să ne întoarcem la soare, la poveste, la ce funcționează într-o societate normală.

Funcționare. Pentru mine, multe din cele ce urmează au fost curiozități. Cum vor fi pentru tine? Magazinele din Mall se închid la 19.00. Ultimul autobuz cutare se retrage la orele 18.00. Cafenelele funcționează până la orele 14. Pizzeriile te așteaptă câteva ore la prânz iar restaurantele se deschid după-amiază. Când vii din România unde programul de magazin, de restaurant, de chioșc, de fabrică, de televiziune non-stop au devenit normale (te gândești ce popor muncitor avem!) ți se pare nefiresc ce vezi. Țara muncește de la ora la ora, apoi, după 17.00, majoritatea locuitorilor se cam retrag spre viața particulară. Mă plimb pe străzi prin suburbii după amiaza, nu întâlnesc pe nimeni. Merg seara, nimeni. Merg în parc după orele 19-19.30: poporul muncitor aleargă, face sport, plimbă câinele (mamă, ce câini frumoși!), însoțește copiii la joacă. Nu am văzut bone. Doar mame sau tați. Nici la școală nu am văzut bone, cel mult bunici. Poate există, dar eu nu am văzut.

Cu asemenea funcționare, PIB-ul Australiei este de 1.39 miliarde usd, adică 56.135 usd pe cap de locuitor.

Oamenii. Pe stradă, în mijloacele de transport în comun, la muzeu, la biserică, în magazine, la muncă, la piață, acasă – sunt foarte diverși. Vezi toate rasele simultan în acțiune. Cu o anumită perspicacitate, poți observa mici diferențe de stil (de fapt, culturale) care particularizează și pozițiile și comportamentele. La suprafață, există o anumită conduită-umbrelă,  plină de respect și blândețe, de solicitudine și întrajutorare.

Metropola Melbourne este imensă. Suprafața sa (9992 km2) este mai mare decât cea a județului Timiș (8697 km²), cel mai mare județ al României. Se află în statul Victoria, unul dintre cele 6 state ale Australiei (plus două teritorii). O metropolă mai mare decât un județ funcționează ca un ceas. Cum? Este împărțită în mai multe cities. Un city are mai multe suburbii. Termenul suburbie nu este utilizat în accepțiunea europeană – cartier la periferie, în vecinătatea urbei. Suburbia este o mică ”localitate” clar delimitată dintr-un city, pe criterii legate de dezvoltarea naturală a așezării, din vechime până în prezent. Se observă cu ochiul liber diferențele între „suburbiile interioare”, adică zonele urbane mai vechi, mai apropiate de centrul colonial original al orașului și „suburbiile exterioare” – zonele urbane mai îndepărtate de centrul zonei metropolitane. E vorba de specificul construcțiilor, al magazinelor, de diferențele de nivel de trai observabile.

Există un ”centru”, o inimă a metropolei, partea modernă unde se dezvoltă afacerile, deci zona de muncă și de locuire, dar preponderent de activitate lucrativă. Ca în marile orașe ale lumii, se numește CBD (Central Business District), este centrul comercial și de afaceri al orașului. În general, acest cartier central de afaceri în orașele mai mari, este sinonim cu „cartierul financiar” al orașului. Din punct de vedere geografic, adesea coincide cu „centrul orașului”, dar nu este o regulă generală: multe orașe au un cartier de afaceri aflat la distanță de centrul comercial sau cultural al orașului sau de centrul ”vechi” – deci istoric al orașului.

CBD găzduiește munca, deci oamenii afluiesc dimineața către și după-amiaza dinspre CBD cu mijloacele de transport în comun de care vă spusesem la început. În timpul zilei sunt aproape goale, la orele de vârf sunt aglomerate. Sistemele de monitorizare și informare te asistă permanent pentru optimizarea opțiunilor personale.

 

În suburbii, sunt, de regulă, zone cu centre comerciale mari și afaceri mai mici. Câte un cabinet medical, servicii, magazine, farmacii, benzinării, cafenele, afaceri de familie…

Ce înseamnă asta? Pe stradă, în CBD este o aglomerație continuă de pietoni și o viteză specifică continuă – locuitori și turiști se intersectează grăbiți, ferindu-se reciproc. În suburbii, în plimbările mele, uneori, foarte rar, întâlnesc un pieton. Intersectarea are un ritual: contact vizual, zâmbet, salut. Evident că nu ne cunoaștem, dar un zâmbet și un salut nu strică…

Mirosul. Vă spusesem de mirosul diafan de eucalipt și plajă, da? Ei, în CBD nu miroase chiar a flori peste tot, dar nici nu pare poluat. Yarra, râul care străbate Melbourne, deși este exploatat – şi chiar poluat, prin lărgimea sa încă asigură o gură de aer proaspăt chiar și în cel mai aglomerat loc al metropolei. Plus grădinile, parcurile, zonele verzi intramunicipale… cu alte cuvinte, cum scrie pe numărul maşinilor: Victoriathe place to be.

 

victoria

sursa foto: http://www.plateshack.com/y2k/Victoria/victoria.html

 

Australia-note de călătorie IV

Capsula istorică. Partea întâi – în care autorul te pune un pic pe gânduri

Aici voi lăsa fotografiile să vorbească. Voi spune doar atât: vedeți un loc de lângă Melbourne (I mean 90 km distanță), numit Soveriegn Hill, o capsulă a istoriei ținutului. La intrare, un adult dă 55 dolari ca să facă o incursiune în timpuri mai vechi. Să intre în poveste. Să meargă pe un drum mirosind a balegă de cal, să vadă căruțe transportând apa cu butoiul, să participe la fabricarea de lumânări, bomboane ori săpun ca altădată, să facă un tur printr-o mină de aur, la ieșire să își cumpere cu 1 dolar o ”licență de căutător de aur”, să se bage cu picioarele în apă, să ia lighenașul și să înceapă să cearnă nisipul … apoi să asiste la turnarea aurului… să se plimbe prin strada mare, să citească niscaiva anunțuri, să trimită o depeșă, să depună niște înscrisuri la vreun office, să asculte povești, să vadă reconstituiri și să atingă obiecte bine păstrate. Să facă acestea fie pentru mândrie, fie pentru aducere aminte, fie pentru educare, fie pentru petrecerea plăcută și instructivă a timpului liber, fie pentru copii, fie pentru toate la un loc…

http://www.sovereignhill.com.au/sovereign-hill/

Urmează câteva poze şi o concluzie. Priviți-le pe fiecare în parte și imaginați-vă atmosfera unde totul este sau pare autentic.

Concluzia: popoarele țin de istoria lor cu dinții, o ”ambalează” și și-o ”vând” ca produs de marketing, nu ștergând urmele străbunilor și necinstind jertfa lor ori punând viitorul copiilor în pericol, ci construind un viitor pe tot ce înseamnă ”anterior”. Uneori se străduiesc să re-creeze acest ”anterior”, ca să aibă atractivitate, povești, legende de transmis urmașilor. Nu-i așa că e mai credibil când vorbește de strămoși cel ce îți arată sufrageria vilei tapetată cu tablouri vechi – spița din care se trage – decât cel căruia îi vizitezi garsoniera pe care a primit-o pe lista sindicatului, la fabrică?

Țara noastră este plină-ochi de istorie, de vestigii, de urme care atestă o istorie interesantă și plină de învățăminte. Putem fi mândri cu istoria pe care o avem. De ce oare nu suntem? De fapt, de ce oare și acum istoria noastră este ocultată? Vă spun eu motivul: %$#@@!$^*_)+)+(((**^^$#@#@^%$*&. Ați prins ideea.

Mai, mult decât oricând și oriunde, aici mi-am dat seama de cum este să te naști într-un spațiu și să continui a clădi pe un tezaur de elemente materiale, culturale și spirituale păstrat cu mari sacrificii ori obții un spațiu în care să te dezvolți practic fără opoziția băștinașilor, a vecinilor, a dușmanilor, a cutumelor, a legilor, a tradițiilor…

Dar, tocmai din motivul penuriei de dovezi, ceea ce admir la culturile ”tinere” este că au și își compun asumat o istorie. Noi, ce să vezi, punem termopane la mănăstiri ștefaniene și rareşiene. Ați văzut și voi, nu-i așa? Părintele Teofil Părăian spune: ”Mănăstirea este tinda Raiului”. Ivan Turbincă avea treabă cu partea cealaltă și rezolvase cu o simplă traistă. Mai rămăsese ceva din Cer de rezolvat. Iaca, s-a rezolvat cu fonduri europene. Cum se numește această modernizare? Nicidecum prostie. Eu aș numi-o… continuitate. A existat un timp când dacii, prin vitejia și faptele lor, rămâneau în memoria neamurilor și stârneau admirația cronicarilor de mai târziu. După epoca traiană, poveștile ce compun istoria noastră sunt mai degrabă despre Miorița ori despre capul pe care sabia… Tratăm ca pe niște excepții momentele în care, prin jertfă, fie la ’77, fie în Primul Război, fie în al Doilea Război faptele românilor au schimbat istoria imperiilor… Unde sunt dârzenia, onoarea și mândria? Pare că s-au moleșit prin fanare… Termopane la mănăstiri vechi de jumătate de mileniu… Ce-am făcut, de-a lungul istoriei, facem și acum… Nu mă hotărăsc cum e mai corect să spun: ne-am plecat, neam plecat (la stăpân) sau neam plecat (prin consecință – în pribegie prin străini)?

Vă invit să ne refacem onoarea de români. Uitați-vă în oglindă și priviți-vă cât sunteți de frumoși. Amintiți-vă cât sunteți de inteligenți. Nu există motive serioase de sfială în fața nimănui, decât a propriei conștiințe și a lui Dumnezeu. Să punem mână de la mână de-o reînnoire. Cum ar zice tot părintele Teofil Părăian, lăudată fie-i amintirea și în veci pomenite cuvintele sale de înțelepciune: ”Ce faci, te face”.

Australia – note de călătorie III

 

De pe la 40 de ani mă gândesc ce penibil e sa fii o femeie adultă, să te machiezi și să nu fi făcut niciodată măcar un curs scurt de 2 ore, ca să știi niște principii, acolo…  barem să nu greșești atât de rău în fiecare zi, dacă nu se poate să îți pui în valoare frumusețea naturală. Sau măcar un curs de îmbrăcat corect. Sau măcar un curs de nutriție. Sau un curs de păstrat ordinea în casă mai ușor. Ori echilibrul între toate rolurile de femeie…

Ei bine, în vacanțe mă gândesc că e impardonabil ca eu să nu fi luat măcar un curs scurt de fotografie. Sunt atâtea minunății pe care nu vi le pot împărtăși pentru că nu știu să fac fotografii, încât mă simt rușinată și nedemnă de atâta frumusețe din jurul meu, oriunde aș fi. Promisiune publică: Un curs de fotografie – scurt – este primul curs pe care îl voi urma în 2018. Parol dhoneur… Ăăă… Sorry. On my word of honor. Și, pentru că mi-am amintit ceva, vă las să intrați în atmosferă…

https://www.youtube.com/watch?v=CwunURdLq4M!

În cazul în care se șterge automat linkul de mai jos din cauza drepturilor de autor, puteți căuta pe youtube The Platters – On my word of honor.

De ce mi-am amintit asta? Pentru că ieri am găsit la un magazin discuri de vinil cu Mario Lanza, Engelbert Humperdinck, Mireille Mathieu… o capsulă a timpului, și despre acest subiect vreau să vorbesc astăzi, 31 decembrie 2017. Despre…

mm

Capsula timpului. Majoritatea impresiilor, lucrurilor, situațiilor pe care le percep aici par a fi dintr-o capsulă a timpului. Pentru a n-a oară îmi reamintesc cum, datorită schimbărilor dramatice de regim (deci, de valori și principii de viață), ceea ce a clădit poporul nostru în milenii a fost șters cu buretele agresiv al fiecărui nou venit în calitate (sau cu gânduri de) stăpân. În alte țări (de pildă Franța, Monaco, Austria, Germania – partea exfederală) observi o continuitate logică organizatorică, arhitectonică, educațională, istorică… Pare că locuitorii nu se rușinează cu istoria, cu trecutul, cu strămoșii, cu moștenirile generațiilor precedente, fie că sunt primite pe căi spirituale, culturale, fie pe căi materiale. Am observat peste tot în țările unde comunismul nu a demolat patrimoniul că a fi patriot este firesc, că a respecta străbunii și strămoșii este onorabil, că a păstra case, lucrușoare, modele de educație, obiceiuri sau instituții este normal, stimabil și chiar benefic.

Australia îmi pare o capsulă a timpului pentru lumea (britanică) de altădată, pe de o parte așa cum o cunosc eu din anii 60-70, pe de altă parte ca istorie trăită de imperiu.

Să mă explic. Câteva decenii în urmă era corect (chiar și la noi, pentru cei educați antebelic sau foarte curând după război) ca fiecare membru al unei generații să fie politicos cu celelalte generații, să fie corect / curat îmbrăcat, să poarte o discuție ”corectă” – adică politicoasă cu oricine, într-un cuvânt buna-creștere era dovada unui caracter frumos și o carte de vizită pentru familia de proveniență. Scriu aceste rânduri după șaptesprezece zile de observații (și observ pe capitole, înregistrez și înmagazinez cu meticulozitatea unui căutător cu temă dată). Ei bine, buna creștere pare liantul între generații, aici. Același ton, aceeași înclinare a capului, același zâmbet amabil, aceleași cuvinte de întâmpinare, de salut sau de rămas bun, aceleași formule de excesivă politețe, empatice și de succes, purtând parcă parfumul celor din cărțile surorilor Brontë, Jane Austen sau William Thackeray. Suntem în statul Victoria… la propriu dar parcă și la figurat! Există un fel de a face, dincolo de etichetă și de reguli. E mai degrabă un stil de comunicare.

NU am văzut niciun pian în casele în care am fost, la care să interpreteze domnișoara familiei cu obrajii îmbujorați de emoție cele câteva piese învățate la lecțiile primite de la tânărul compozitor uscat și cam gălbejit de modestie financiară, nevoit să lucreze până la epuizare pentru câteva lire pe săptămână.

NU erau bărbați în costume elegante retrăgându-se după prânz în ”bibliotecă” pentru discuții care nu ar fi confortabile sensibilităților gingașelor spirite ale doamnelor.

Nici doamnele NU agitau, transpirate și parfumate cu odoare grele, dulci, niște evantaie de mătase chinezească, în discuțiile lor frivole.

Majordomii NU purtau mănuși albe pentru a nu atinge cu mâinile, în mod direct, musafirii, obiectele sau personalul din subordine. Și nici măcar NU erau prezenți. Nimic din toate aceste elemente ale imaginii societății victoriene.

Dar am simțit mereu prezentă acea formulă familială în care generațiile nu numai că pot fi puse împreună ci în care pare că își oferă mingea la fileu ca să poată străluci din nu-contează-ce-motiv la nu-contează-ce-subiect. Își pun în valoare calitățile, se tratează cu un respect pe care unii români nu l-ar cunoaște decât din romane sau filme victoriene…

Și când mă gândesc că mulți australieni vorbesc despre alții că sunt educați very english…

Prea mult rău ne-a făcut exemplul punerii la zid, al re-educării piteștiene, aiudene sau prin programul omului de tip nou, al (auto)criticii tovărășești în ședința de partid. Prea multă negare a valorilor fundamentale de respect, confort al celuilalt, prețuire a tradiției și moștenirii.

De ce oare aici nu văd ruptura între generații? Ei, o să spuneți, nu cunoști subtilitățile limbii engleze. Oho, și ce limbă engleză se vorbește aici… pentru mine e cam așa: $#@%^&(*&^%$#$… (nu, nu sunt înjurături, e o conversație la care neuronii personali sunt solicitați suplimentar la capitolul decodare). Ca atare, am învățat să spun la intrare: dacă vreți să comunicăm mai ușor, vorbiți cu mine mai clar, mai lent și puțin mai tare și dați-mi puțin timp de compilație… dar despre asta, altădată. Ei bine, da, limba engleză australiană e cam dificilă pentru mine și tocmai de aceea pot afirma că limbajul corporal, energia dintre oameni au rol primordial în a dezvălui autentica relație între ei. Casele sunt mari, spațiile sunt suficient de largi pentru a fi la distanță și vizitele prilejuite de sărbători suficient de lungi pentru un ager observator ca mine. Strănepoți, bunici, fii și fiice, gineri și nurori, verișoare și prieteni de familie… un spectacol al unei societăți admirabil educate, autentic conectate la valori serioase.

În plus, la magazin, pe stradă, la școală, la biserică, lumea necunoscută te salută cu nesimulată bucurie, te întreabă de bine și (reiau): comitetul de primire este peste tot… Doamnele de orice vârstă poartă niște haine very english (nu demodate, dar nici ultimul răcnet), siluetele domnilor sunt very english (nici șvarțenegherite, dar nici purtând respectabile insemne ale confortului financiar), mersul pe stradă, distanța dintre oameni când discută, fețele lor, surâsul, spațiul personal, subiectele… very english (pentru mine, evident). Emisiunile tv, idem. Folosesc termenul very english în sensul de echilibrat. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Niciun râs gros, nicio poantă care să facă a izbucni un grup, nicio victorie prea răsunătoare, până și paramedicii sosiți la o urgență prin vecini nu s-au făcut auziți. Nici nu am știut când ambulanța a sosit și a plecat. Fără sirene, fără lumini, fără surle și trâmbițe. Doar am zărit. Discret. Very english. Serbarea de final de an școlar a durat 22 de minute. 400 de copii și vreo 150-200 de părinți. Imnul țării, imnul școlii, declarația de credință, trei cântecele, șase diplome la copii (credeți-mă, le-am numărat), trei anunțuri cu mulțumiri și recunoașteri, plecarea în deplină ordine a părinților și a copiilor pe clase… pentru a aplauda într-un ”tunel” al onoarei și a pentru un high five între prichindeii de clasa I și cei mari, de clasa a VI-a, care părăseau școala, mergând la secundary school. Very english.

Și, peste tot, un cult al rememorării, al celebrării și onorării celor care, cu orice mic efort, participă la dezvoltarea societății. Altădată poate vom atinge subiectul: cultura mândriei de a fi cetățean al țării, localității, cartierului, comunității… 

Concluzia. Dacă cumva cineva crede că canapeaua (sic a) lu’ Capatos, batjocura tip Huidu&Găinușă, Dezbrăcatu’ & alții ca ei, ”umorul” de multe ori bădărănesc de la iUmor, sau din parlament, lumea lui Nea Mitică, emisiuni mondene cu domnișoare golașe precum puii de găină smotociți de cocoșii cu burtă și mușchi în portofel sau talk-show-urile cu vedete umplute cu substanțe pe cale chirurgicală, mai puțin cu carte pe cale naturală sunt elemente inerente ale civilizației și libertății de opțiuni, se poate constata că civilizații ceva mai înaintate economic și mai dezvoltate social nu le apreciază prea mult… Ce să vezi, distracțiile lor sunt mai degrabă sportul în parc, joaca cu copiii, educația masivă în orice loc și moment, plimbatul cățelului, pescuitul de pe barca proprie sau participarea la o regată (cu iahtul personal) ori la un campionat local de cricket sau golf, plaja și călătoriile tematice în toată lumea, o croazieră pe un vas de lux, fiecare după putere… și toate obținute din propria muncă, cu propriul efort și talent, cu propriile abilități educate moderat și prețuite de generații.

Foto: partea de Grădină Botanică dedicată copiilor. Te-ai fi gândit?

Foto: Mausoleu dedicat luptătorilor din Primul Război Mondial. Pe altă latură, Centru de educație. În semn de recunoștință, poți pune un mac.

Despre Capsula istorică, data viitoare…

Australia – note de călătorie II

E uşor să te obişnuieşti cu ce îți place. Să le luăm pe rând.

Anotimpul. Aici, decembrie este prima lună de vară, deci admirăm natura în toată frumuseţea sa. Cum ne aflăm la antipozi, faceți o diferență de șase luni și aflați anotimpul din Australia. Vacanța de Crăciun este vacanța de două săptămâni de vară pe care o acordă firmele private, împușcând doi ierpuri dintr-o lovitură.  Așa că… bucurați-vă, chefuim mai mult în România. Dar atenție, aici nu ne bucurăm de o vară… continuă. Treci prin patru anotimpuri într-o singură zi sau într-o singură oră. Viteza de schimbare a vremii este atât de mare încât, dacă ești prevăzător, ai în mașină haine și umbrelă pentru toate temperaturile. Apropo de temperatură: de Crăciun îmi spuneau localnicii la care ne aflam în vizită: săptămâna viitoare o să fie jale mare, temperaturi de 35 de grade… very hot, indeed, doar că aici e un vânticel care te păcălește și viteza lui este un factor important la cât se resimte temperatura! Şi, colac peste pupăză, am tras nişte friguţuri… de la ploiţă şi  de la vânticel…

Flora. Venind aici, europenii (dar poate și chinezii, eu nu știu) au adus cu ei semințe, plante, pământ… așa că găsești cam tot ce vezi la noi, în cantitate mică, dar vizibilă. Când te plimbi pe străzi, e ca și cum te-ai plimba prin Grădina Botanică, în sera cu plante exotice căreia i-au dispărut pereții.
DSC_0501

DSC_0504

Totul e mare aici. Pomii, plantele, florile, spțiile verzi… am văzut într-un parc un arbore a cărui coroană avea diametrul de cca 30 de metri. Și nu era o specie protejată…

DSC_0597 (2)

Cred ca cel mai reprezentativ pom este eucaliptul, apoi acacia și ferigile. Deci, o mulțime de soiuri de eucalipt mirositor, o grămadă de pomi înfloriți și plăcut mirositori, cactuși și aloe și tot felul de plante uriașe plus o mulțime de ferigi. O climă subtropicală combinată cu ariditatea solului nisipos ori foarte  dur a lăsat să se adapteze plantele care nu pierd apă. De aceea, multe plante care sunt folosite drept gard viu au frunzele lucioase, ca și cum ar fi fost date cu lac. Pare că nu există niciun fir de praf!

DSC_0078

Foto: Eucalipt înflorit. Localnicii îl numesc Gumtree. Sper că vedeți și papagalii…

Tot ce cumpărăm ca flori, ierburi, crengi decorative și plante în florării la noi acum, trăiesc aici ca floră spontană. În grădini, îngrijite, am găsit crini. Iar la florărie, pentru 7,5 dolari poți cumpăra garofițele cele mai neînsemnate din grădina bunicii sau poți da 10 dolari pe o modestă gherghină grena pe care ți-o oferă în piață vreo băbuță. Fiecare își dorește ce e rar…

Parcurile. În Melbourne sunt o mulțime de parcuri foarte mari, amenajate pentru odihnă, joacă ori sport.

DSC_0019

Interesant mi s-a părut și politica de a lăsa spații largi intravilane sălbatice, cu floră spontană, astfel încât distanța dintre locuințe, străzi, cartiere este mărită și orașul respiră natural. Mergi pe cărări sau, când ești mai grăbit, o tai prin iarbă unde gâzele mișună în lumea lor, fluturii zboară în desfătarea lor, păsările cântă în legea lor, copacii sunt mari, înfloriți și înmireasmați… doar să ai timp să le observi. Să te plimbi, să contempli. Sau să faci sport. Oh, câtă lume aleargă pe aici… și da, aici e voie să calci iarba. Ca peste tot în lumea civilizată. Iarba este tunsă englezeşte… şi, n-o să-ți vină să  crezi, cam astea sunt pregătirile de Crăciun: reparatul gradurilor, tunsul ierbii și aranjatul grădinii!

DSC_0503

Grădinile. Dacă tot am ajuns la acest subiect, imaginează-ți o așezare dezvoltată mai degrabă pe orizontală. Aglomerarea urbană Melbourne este întinsă pe o suprafață imensă, având peste 4,6 milioane locuitori. a atare, datorită politicii de dezvoltare pe orizontală, vezi foarte mult cer si distanțele între oricare două puncte sunt mari. Mergi 70 de km și te afli tot în oraș. Parcurile sunt pentru sport, joc, natură. Grădinile publice amenajate sunt pentru comemorare și plimbare. 

 

 

Grădinile caselor. Casele au, de regulă, două niveluri (parter și etaj), gard mic și o intrare fără poartă, pentru mașină. Deschiderea proprietății la stradă este de circa 14-16 m, desfășurându-se în adâncime până la 45 m. Proprietatea începe cu gardul mic din lemn sau caramidă, avand și gardul viu pe deasupra (la propriu) și o grădină de flori și plante ornamentale. Casele sunt retrase circa 10 metri, și astfel privirea ți se desfată de bogăția vegetală și creativitatea decoratorilor. Starea grădinii dezvăluie starea financiară a locuitorilor.  În zona unde locuim, grădinile sunt destul de îngrijite. (Aceasta este o zonă unde casele costă multișor…) Am văzut proprietăți minunate, desfătare pentru ochi și pentru suflet… Cât despre mirosul grădinilor… imaginați-vă conifere, myrtaceae (din care se delimiteaza eucaliptul) cunoscute pentru uleiurile esențiale, tot felul de alte soiuri de pomi înfloriți, arbuști și plante înflorite, într-o secțiune de planetă în care efectul de seră este foarte puternic și veți avea în imagine un tablou olfactiv bogat, suav, delicat, care te înconjoară permanent. Înainte de ploaie pătura de nori intensifică impresia, iar în timpul ploii, aburii pământului cald ridică odoarele îmbătătoare.

 

Multe lucruri pe care le-am văzut, trăit, auzit aici mi-au plăcut, dar cred că mirosul este cel care mă va urmări mereu. Și știți de ce spun mirosul? Pentru că pe alocuri miroase ca la țară. Am ieșit noaptea din casă și încă mai miroase ca la țară într-o aglomerare urbană cu peste 4,6 milioane locuitori…

DSC_0111

 

E un dar foarte mare prospețimea aerului pe care ei o mențin cu destul de multă înțelepciune, deși presiunea investitorilor imobiliari este apreciabilă. Desigur, în CBD miroase a oraș, dar compensează fie cu suprafețe de apă (râul Yarra sau fântânile de la NGV – Galeriile Naționale (de Artă) ale statului Victoria) fie cu parcuri foarte mari sau Grădina Botanică.

 

CBD – Central Business District – este zona ”centrală” din oraș cu o suprafață de zgârie-nori unde se desfășoară cea mai mare parte din activitatea de birouri a orașului. Această zonă are și spații de locuit și se află pe vechea locație a metropolei, cu o istorie de 150 de ani. Practic, istoria orașului începe pe la 1850. De jur împrejurul CBD încep suburbiile (cele cu case și grădini), aflate și ele pe diferite niveluri de dezvoltare urbană. Evident, cele din apropierea CBD sunt mai elegante iar cele de la periferie, mai puțin.

DSC_0038-1

Despre istorie, suburbii și altele, altadată…

Australia, note de călătorie 1

 

Mai întâi am avut o invitație de la fiica mea, Alexandra. Verbală, firește.

Apoi am completat pe internet, o cerere de viză, aici: https://www.homeaffairs.gov.au/Trav/Visa-1/651-

Rezultat: pozitiv în două zile. Fără nicio întrebare suplimentară. Este posibil să ți se ceară și informații în plus. Continui să dai informații și aștepți un rezultat. Îți urez să fie cel dorit!

Am cumpărat bilet de călătorie online, preferând Qatar Airways, compania aleasă în 2016 prima în preferințele călătorilor pentru serviciile sale. Eu am ales la recomandarea prietenei mele, Carmen Nicolau. Biletele au diferite prețuri, funcție de momentul în care faci achiziția.

Am plecat pe ruta București – Doha- Melbourne. Pentru că era iarnă, am preferat să călătorim spre București cu o seară înainte, tot pe calea aerului și să adăstăm peste noapte la Hotel Rin Otopeni.

Hotelul Rin Otopeni.

Am fost transportați la și de la hotel cu microbuzul acestuia, cu conducători auto politicoși, profesioniști, care mi-au lăsat o bună impresie. Drumul de la Aeroportul Henri Coandă către Hotel Rin a durat 15 minute. Când am ajuns în fața hotelului, sufletul mi-a fost scăldat de luminile feerice ale splendidelor decorațiuni de Crăciun din grădina hotelului. Feeria a continuat în hol și, cât am rezolvat micile formalități de cazare, am admirat decorul. Am fost surprinsă plăcut de imaginația decoratorilor. Nu prea poți combina în nenumărate moduri câteva elemente, mai ales când ai restricții de buget. Și părea că decoratorii au făcut maximum cu un buget limitat. Credeți-mă, știu ce spun când vorbesc despre bugetul alocat decorațiunilor. Totuși, am găsit ingeniozitate și surpriză în câte un decor, ceea ce m-a bucurat. Știți, probabil, că timp de 17 ani, am tot făcut și desfăcut decorațiuni interioare și (vă spun un secret:) nu mă prea poți impresiona cu ceva nou. Repede mintea mea face un deviz, căci vede o ”marfă” și vede toaaaaate acele elemente care puteau fi puse mai corect, mai inspirat, mai, mai, mai… Totul în Hotel Rin este desemnat să îți ofere confort. Dacă ar fi să dau o notă pentru servicii, aș da 8 din 10, ceea ce este mult. Scad puncte pentru mici lipsuri din cameră (generate de personalul de la întreținere) și pentru decorul neinspirat, între eclectic și claie peste grămadă, de la restaurant. Din păcate, puține instituții lucrează cu designeri în mod permanent, ca pe un abonament. Ideea ar fi: dom′ne, când le punem pe alea de Crăciun și sunt elegante, cu un stil coerent, le scoatem pe alea de la ziua Recoltei cu păpușoi uscați împletiți, scoatem iepurașii de la Paște, litografiile Art Nouveau și expoziția de străchini și ulcele de lut, chiar dacă am dat bani pe ele. (Am dat doar un exemplu, să nu vă imaginați că la hotel Rin erau chiar toate astea). Deci, revenind la decorațiuni, procedăm ca acasă: dacă nu le putem reînnoi, le rulăm. Less is more, până și în design interior. Nu-i așa că asemenea aglomerări le zărim mai peste tot?

Deci, Hotel Rin, ca de obicei, plăcut, plăcut, plăcut. Revenim mereu cu aceeași încredere și plăcere.

Zborul 1.

Avionul a decolat din București la orele 12. Confortabil, spațios, scaunele prevăzute cu sprijin pentru picioare, ceea ce e un ajutor mare pentru doamne. Un prânz excelent, evident, din punctul meu de vedere (…care sunt o femeie normală și gătesc mult!). Trei variante bogate, consistente, gustoase, ingenioase. Lichide all you can.

Personalul de la bord: exces de solicitudine, politețe și atenție, cum îi stă bine unei echipe de profesioniști. N-am știut când am decolat, n-am știut când am aterizat. Zbor lin. J

Când călătoresc cu avionul mereu am în minte următorul dialog cu cei care își spun în sinea lor: merge și-așa. Păi îți dai seama tu că, dacă inginerii care au proiectat amplasarea niturilor (nit = un element mic, mic din construcția unui panou, aripă) sau au ales un led (și ăsta e un element mic-mic, din panoul de bord) sau sârmulițele alea aproape invizibile de pe aripile avionului (prin care se scurge energia electrostatică) își ziceau și ei că merge și-așa, că e mic și nu contează chiar tare în uriașul ansamblu, de câte ori zburai tu lin sus, mult mai sus de 11.000 de km, one-way ticket? De aia zic înțelepții că schimbarea o vrea toată lumea, dar nimănui nu-i place să se schimbe. Nu, nu merge și-așa, nu eh, …oameni suntem… Nu. Suntem Oameni. Și tocmai de aceea ne onorăm faptele…

Călătoria a fost fascinantă. Zbor cu avionul de la 16 ani, deci am o experiență, am făcut o facultate de inginerie, deci am o oarecare înțelegere a specificațiilor tehnice ale navigației în fluide. Cu toate astea, fiecare călătorie îmi umple inima de fascinație. Bineînțeles, pentru că vreau să mă minunez.

Acum m-am minunat de hărțile 3D: câmpiile, râurile , munții cu vârfuri înzăpezite, mările, așezările omenești… și m-am mirat încă o dată cum, Doamne, noi, românii, pare că nu ne dăm seama cât de binecuvântați am fost cu ape, cu izvoare, cu verdeață, cu podișuri și câmpii roditoare, cu minte și cu brațe care pot stăpâni și munci… De ce oare ne lăsăm pradă învrăjbelii, prostiei, minciunii și manipulării și nu găsim o coloană vertebrală și un sens al istoriei, al măreției, al importanței noastre între națiuni? Să navighezi peste sute de hectare de pământ arid fără picătură de apă și să vezi așezări umane, să îți imaginezi ce viață duc locuitorii… ce oportunități pot descoperi, ce cultură pot crea, ce motive de recunoștință își pot găsi, ce spiritualitate pot dezvolta… cred că ar trebui ca fiecare român, să treacă printr-o experiență dură și să se întoarcă acasă cu o nouă conștiință. Acum 18 ani eram în orientul Mijlociu în luna iulie. Știi ce vegetație era peste tot? Am numărat, catalogat și băgat la cap: 13 feluri de scaieți. Uscați. Maro. Gheare fierbinți răneau picioarele noastre, dacă ne apropiam. Nicio frunză verde-a bobului, măi… Și mult pământ roșu, uscat, praf împietrit. O livadă de măslini închirciți și colbuiți părea un eden. Fără pic de umbră. Niciun … loc luminat,…loc cu verdeaţă, unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin… Tot peisajul era aspru, dureros, arzător. Focul de sus și focul de jos.

Înapoi la subiect. Qatar Airways, primul zbor, nota 10.

Am ajuns la Doha. Aeroport plin de lume. Elegant, curat, curat, curat, nu vedeai niciun coș de gunoi, personalul de la întreținere cvasi-invizibil. Este atât de curat și îmi e imposibil să înțeleg cum se poate întreține mașinăria aia gigantică. Sau, poate un răspuns există: acolo personalul nu își spune: merge și-așa… căci, probabil,  nu știu (românește) că există opțiunea să nu îți faci bine treaba.

În Doha este un fel de confluență a tuturor din toate părțile. Eu am văzut trei categorii de oameni: personalul care deservește aeroportul (controale, securitate, întreținere… într-un cuvânt, profesioniștii sistemului), angajații de la magazinele din duty-free și călătorii. Practic, vezi reprezentanți din toată omenirea simultan, în acțiune. E un spectacol impresionant din care ai foarte mult de învățat, dacă ești pus pe treabă.

De pildă, poți observa că există clase de națiuni. Că anumite națiuni deservesc toaletele și altele ocupă serviciile de securitate și pază. Anumitor națiuni li se oferă un loc la ghișee și la management superior. Nu mă întrebați de unde știu, nu le-am verificat actele de identitate, dar e limpede de remarcat asta, deoarece încă ne mai deosebim antropomorfic.

Mai poți observa în magazine că anumitor națiuni li se oferă privilegiul de a fi asistenții clienților, pentru abilitățile lor dezvoltate de a empatiza și a servi cu smerenie, gentilețe și calm în orice situație.

Mai poți învăța că, dacă pui întrebări, afli că migrarea umană este un fenomen neîntrerupt de-a lungul istoriei. Ea nu s-a terminat la tătari (în cazul nostru) sau la englezi, în cazul australienilor. Mai mult decât oricând, acum deplasarea continuă. Și cred că se va amplifica, pe măsură ce informația va pătrunde încă mai adânc în conștiința neamurilor, va fi accentuată de limitarea resurselor de hrană și apă și va dura câtă vreme curiozitatea, dorința de realizare sau de afirmare ori de libertate va dăinui în sufletul oamenilor.

Lux, suveniruri, chilipiruri de bazar, mici amintiri sau plăceri, o cafeluță cu gust diferit ori o extravaganță, orice vrei îți poți permite în aeroportul din Doha. Peste tot ești tratat cu respect, deși de multe ori este clar că nu cumperi. Cel mai interesant și drag magazin mi-a fost cel al Muzeului de Artă Islamică din Qatar, pentru că, plecând de la motive tradiționale (fie cultura Sadu a beduinilor, fie artă venețiană – cu care lumea islamică a avut contacte și schimburi, fie cea chineză), designerii au realizat obiecte împrospătate subtil cu nuanțe moderne. Astfel, poți avea un produs elegant, rafinat, care este evident inspirat din elemente vechi, prin care transpar rădăcinile cu parfum de povești pline de mister. Fiecare obiect pare un act de cultură dedicat celebrării străbunilor și a credințelor vechi ori ori desenării unei traiectorii către un viitor comun mai senin. Aur, pietre prețioase și semiprețioase, porțelan din cel mai fin, hârtie elegantă, materiale și idei vechi puse într-o formă atât de rezonantă cu prezentul și viitorul, încât totul te poartă înspre un rafinament al simțurilor și trăirilor. Wow! A fost o experiență sublimă!

Acesta a fost desertul cumpărăturilor noastre în Doha!

Zborul 2. Prima întâlnire cu avionul Airbus-A380 este în sine o experiență de creștere.

M-am simțit ca un prichindel în Orășelul copiilor, unde totul este gigant. Dacă Doha ni s-a părut un aeroport nesfârșit (este imens, really imens), ce să vezi, urcăm într-un avion cu etaj. Cu două culoare pe nivel. Cu trei clase. Cu o aripă care ține (pe lățime) cât zece hublouri, și încă nu s-a terminat (aripa)… Cu o mulțime de comodități pe care compania aeriană le pune la dispoziția ta, de la păturica de învelit până la o mică trusă cu șosete, periuță și pastă de dinți. Stewardul îți oferă șervețele umede pentru împrospătare înainte de masă… și toată asistența necesară pe parcurs. Avionul A380 este cu adevărat imens, vă las să vă documentați singuri, vă spun doar atât: lungimea avionului este peste 70 m, anvergura aripilor este de cca 80 de metri, greutatea lui gol este de peste 270 tone și poate transporta până la 855 de pasageri (1 clasă). Noi am avut 3 clase și 461 pasageri la bord. Erau din toată lumea… Am zburat uneori la peste 11000 m altitudine, uneori cu o viteză ajungând la peste 0,8 Mach, ceea ce înseamnă peste 1000 km/oră, la o temperatură de -50 grade Celsius.

Zborul a durat cca 14 ore, dar pentru mine a fost o frumoasă experiență. Cine zice că e greu, are dreptate, dar depinde ce vrei să trăiești. Rămâi, al final, cu ce ai proiectat: cu greul călătoriei sau cu frumusețea experienței. E o alegere. Dincolo de susținerea personalului, ai susținerea informațională a micului computer cu ecran din scaunul din fața ta, ceea ce înseamnă că ai la dispoziție fie informații privind zborul, fie distracție (entertainment), fie programe pentru copii. La distracție: filme, jocuri, muzică, chestionare prin care îți testezi cultura, înregistrări audio. În plus, ethernet! Și timp, 14 ore să faci ce vrei. Ești servit, bibilit, învelit…

Cu ce te ocupi? Pentru mine a fost o nouă experiență spirituală. M-am minunat cu recunoștință de frumusețea planetei (atât cât am putut vedea, puțin). Aproape de Soare, dincolo de nori, sus-sus, aproape de îngeri și în mâna lui Dumnezeu, mă gândeam din nou cât de mici suntem noi, cu patimile noastre și cât de limitată și vulnerabilă este Mama noastră, planeta. Este atât de rănită și parcă omenirea este pusă pe treabă, să o distrugă până la extincție. Mi se pare un program atât de bine pus la punct de distrugere a Vieții, pornit de om… și realizat prion aproape fiecare gest, oricât de mic…

Informațiile despre zbor sunt fabuloase. Te joci cu degetul pe ecran și învârți planeta cum vrei tu, acum faci zoom și ești acasă, în orașul tău, acum depărtezi și ești în Cer, vezi stelele. Vezi nava și ce ”vede ea” din  toate unghiurile, inclusiv din cabina de bord. Un nivel redus de informații, desigur, dar suficient cât să te încânte și să te relaxeze. Știi unde ești, știi cum arată, știi ce urmează, cât va dura.

Cum zborul către emisfera australă merge de la vest la est și de la nord la sud, sari peste tropice, ecuator și câteva ore, în funcție de anotimp (diferența între România și Australia variază: 7, 8 sau 9, funcție de ora de vară/iarnă de la plecare și destinație). Sfaturi de călătorie: e mai bine dacă ai la tine un fes sau ceva de pus pe cap, aerul condiționat reciclat suflă cu putere și te poate deranja. Noi am avut o pătură de acasă, căci Samia întotdeauna pleacă, precum un veritabil călător, cu pătura după ea, și acest articol ne-a fost de mare folos pe toată durata călătoriei. O pătură din fleece, moale, cu volum variabil, de dimensiuni normale, cca.180 cm x 200 cm, ne-a protejat, încălzit și ocrotit de toate intemperiile fizice și energetice J. Nu știu dacă știți, pătura este un articol nelipsit din trusa drumețului. În culturile străvechi, pătura spunea despre tine nu numai ce spune pașaportul tău acum, ci și rangul tău în societate, ocupația și gândurile cu care călătorești. Modul cum se ține pătura (pe ambii umeri – pe spate, pe un singur umăr, pe braț etc) respectă un cod pe care călătorii din vechime îl cunosc, îl respectă și îl transmit din generație în generație. Ceea ce facem și noi.

Am călătorit cu voi deja în lung și lat în timp și spațiu… am avut multe gânduri în avion, deci nu am avut timp să dorm… așa că sosirea la Melbourne m-a găsit fresh, deși fără niciun minut de somn, pentru că hrana spirituală este un nutrient care la mine înlocuiește dormitul.  Am aterizat cu o mare curiozitate de a cunoaște și o mare dorință de a recunoaște.

După coada la ghișeul de verificare pașapoarte (nu ne-a întrebat nimeni nimic de viză) și biroul de declarat cele câteva suveniruri și chestii pe care le-am adus (practic, am fost singurele persoane care am declarat că avem unele lucruri pe care ei să ni le controleze și să ni le aprobe) am intrat în lumea în care toți zâmbesc. Dacă vreți să aduceți alcool, țigări, mâncare, semințe, lemn netratat, pământ din Europa, verificați standardele impuse la momentul plecării în călătorie.

Înapoi la oamenii cu surâsul pe chip. Comitetul de primire e pretutindeni. S-au vorbit între ei, îţi spui tu, ăştia azi dau examen la gentileţe, au pus pariu, au câștigat astă noapte la Loto, au câștigat la campionatul de cricket… Nu, frățioare, nimic din toate astea, e vorba de cultura locală. Aici nu e deloc cool să te plângi, să spui nasoale despre nimeni, cu atât mai puțin despre neamul tău, guvernul tău, Coroană sau Majestatea Sa, Regina. Aici oamenii sunt educați să fie drăguți, să te sprijine cu delicatețe, amabili, să cheme pe cineva în ajutor pentru tine… să fie comunitate.

Am ieșit din incinta aeroportului și afară… zbang! Mirosul aerului!

Uitasem că aerul poate avea mireasmă, parfum, odor. Eram obișnuită cu smogul de Iași, de Cluj, de București, de România urbană.

Sunt la Melbourne, o așezare cu 4 milioane de locuitori. Cu toate acestea, aerul are miros de apă de mare, de conifere, de pajiști înverzite cu fân proapăt cosit. Cu soarele și briza împrospătându-ți mereu pielea, simți un parfum de nisip și scoici de la Marea Neagră combinat cu fundul codrului de brazi. E minunat. E mirific, e neașteptat. Acestea sunt percepțiile mele, s-ar putea ca tu să simți altceva! Și, dacă te întrebai: nu, nu coniferele domină vegetația, ci eucaliptul. Multe soiuri de eucalipt.

Rămâneți cu bine, cu odor de eucalipt în nări și cu mireasmă de pajiști înverzite! Și cu cerul mare, mare, mare, cald și blând, peste tot, deasupra capului…

Între Majestatea Sa şi Conu′ Mişu

 

Toată lumea e la curent cu dureroasa veste a pierderii Regelui nostru.

Sumedenie de vorbăreți s-au întrecut, de-a lungul timpului, la televiziuni, a-l denumi ”Regele Mihai” sau ”Mihai I” sau chiar… ”Cetățeanul Mihai”… De ”Majestatea Sa” a uitat multă lume. E un apelativ prea lung? Prea vetust? Vrem să vorbim mai repede, mai mult, să facem praf, să ne auzim? Chiar și acum, la capul mortului, cand e nevoie de tăcere și pioasă reflecție?

Ce bine ar fi să luăm un moment de repaus. A răposa are origini chiar in latinescul pausa, a se odihni, a face o pauză. Să stăm strâmb și să cugetăm drept. Măcar acum să ne alegem vorbele cu mai multă atenție și înțelepciune. Cum vorbim, așa trăim. Acum să ne amintim cuvintele frumoase, de la ”comentariile” învățate pe de rost la școală sau măcar de pe vremea celor șapte ani de-acasă și le spunem la televizor, să se mândrească și mama și doamna noastră educatoare de așa vocabular cultivat și extins. Putem măcar să ne gândim la cel plecat ca la ”Majestatea Sa”? Iar dacă nu le putem rosti nici la plecarea Majestății Sale Regele Mihai dintre noi, măcar să ne gândim la… majestatea Sa, în general..

Căci ”Majestatea” nu e doar apelativul cuvenit unui rang… Cu bunăvoința necesară, Majestatea am observat-o în fiecare zâmbet, gest, cuvânt, hotărâre a Majestății Sale… căci Majestatea e o stare.

Majestatea s-a manifestat în modestia cu care a trecut prin ranguri și poziții în copilăria sa măreață în zbuciumul și tristețea ei.

Majestatea s-a manifestat în asumarea deciziilor grele la vârste atât de fragede.

Majestatea s-a manifestat în acceptarea destinului pribeag, când a fost silit să abdice. Ce spun eu ”silit”?… siluit cu amenințarea morții celor o mie de tineri compatrioți.

Majestatea s-a manifestat în smerenia cu care a trecut prin viața simplă, obișnuită, El, ne-obișnuitul.

Majestatea s-a manifestat an de an când ne-a transmis mesajele Sale de Crăciun și Anul Nou și vocea Sa catifelată ne-a încurajat și ne-a învățat statornicia.

Majestatea s-a manifestat în demnitatea cu care trecea prin umilința de a mai fi alungat încă o dată de pe melegurile Țării sale de (conțopiștii?) tovarășul(ui) Nelu.

Majestatea s-a manifestat în blândețea cu care și-a întâlnit detractorii când, neostenit de așteptare și iubire, a fost lăsat, în fine, să-și revadă Țara pe care a slujit-o cu toată viața Sa.

Majestatea s-a manifestat în delicatețea cu care a acceptat să vorbească în Parlamentul României în 2011, la împlinirea vârstei de 90 de ani, după ce, la primul vot, înțelepții PDL au votat CONTRA!

Majestatea nu e o vorbă, un cuvânt, un apelativ de politețe. Ea nu vine doar din caracter, ci și din dimensiunea interioară a purtătorului ce pare că descinde din și (iată, acum, chiar urcă la) Cer.

Un Rege care și-a asumat și purtat Majestatea dându-ne, vreme de aproape un secol, exemplul său de distincție și întorcând mereu obrazul său ales când a fost nu refuzat, ci de-a dreptul alungat. Iar când a fost primit, a revenit cu decență tăcută și blândă. În majestuoasă liniște.

Acum pleacă tot la liniște. Am toată încrederea că va fi condus cu solemnitatea pe care o merită din plin, așa cum a trăit. Noi ne pricepem la solemnități și la omagieri post-mortem. Țara va organiza o solemnitate ca și cum l-ar fi iubit. Sunt sigură că îl va iubi și mai mult de acum înainte, pentru că oamenii își vor fi dat șansa să se apropie mai mult de Majestatea Sa.

Vorbitorii spun: un Rege fără Țară. Greșit. Țara este fără Rege. Noi rămânem văduviți de marele reper de onoare și demnitate.

Căci, privind în jur și extrapolând prezentul, mă întreb, ce ne rămâne nouă, Țării, adică oamenilor de rând, ca dumneata și ca mine…?

…să ne uităm la gesturile îmbufnaților de anul ăsta că nu au fost invitați anul trecut la tribuna oficială, la apărătorii României de ghinion, să luăm lumină refractată prin păhărelul de whisky al (ex-)conducătorului sau de la emanațiile celui dintâi ortac și alungător de Rege, să ne plecăm urechile la câțiva circari din Parlament ori la indignatele de serviciu, să-l ascultăm pe cel cu nume de rege francez, șef al opoziției, clamând grav sentințe pe care nu le crede nici el, să-l privim pe conu′ Mișu arătându-i limba colegului de partid sau pe noii salvatori uniți, dormindu-și kilogramele generoase, revărsate pe fotoliile parlamentare, pardon, meditând profund la noile decizii înspre binele Țării ori făcând agitație, în loc să argumenteze și să producă idei bune? Majestățile acestor cetățeni o să ne conducă Țara, adică pe noi, norodul, către visul românesc?

 

Doamneeee!

Fă o minune, Doamne, la catafalc, acolo, când vor veni nesfârșite șiruri de oameni însemnați ai timpurilor noastre, simpatizanți sau monarhiști ad-hoc!

Ia, Doamne, Altitudine din duhul Majestății Sale Regele Mihai I, că este din belșug, și dă așa, un duh de noblețe prin toți acești ”aleși”, să înceapă a vorbi în limba nouă a curățeniei sufletești, a seriozității, a responsabilității și a dragostei de popor și Țară, dă-le, Doamne, mintea de pe urmă…

Și când vor zice ei (mai nou) Drum Lin, că parcă pleacă la Dumnezeu cu avionul, în loc de strămoșescul ”Odihnească-se în pace”, și când vor posta ei pe ”pagina personală de pe o rețea de socializare” niște regrete nemărginite, dă-le Doamne, așa, ca un curent electric zguduitor, să le străbată conștiințele vechi și să se instileze o fărâmă de har, de suflet, de credință, de semn de Majestate autentică. Dă-le, Doamne, o ultimă șansă de a înțelege că ”spirit” nu e un banc, ”nobil” nu e un soi de vin, ”model” nu înseamnă manechin, ”verticalitate” nu e despre firul cu plumb iar ”loialitate” nu e despre punctele de la cumpărături. Ci spirit nobil, model de verticalitate și loialitate e un ideal uman pe care l-am văzut transpus în viață de Majestatea Sa, Regele Mihai I.

Îți mulțumim, Doamne, că am trăit în contemporaneitate cu un asemenea exemplu de virtuți. Și, dacă vrei, Doamne, dă-ne și nouă, celor mulți, puterea de a recunoaște, de a promova  și de a ne crește copiii în valori garantate: respect, modestie, măreție, cinste, loialitate, dragoste de Țară. Mai dă-ne înțelepciunea de a ne alege busolele veritabile care să ne inspire și să ne asigure că suntem pe nobila cale a desăvârșirii ca neam și Țară.

Dă, Doamne, că mare e mila Ta.

Ai luat Regele? Lasă-ne, nouă, MAJESTATEA SA.