Arhive

Cum de… tot atâta… 8 Martie?

NU există sărbătoare mai apreciată, mai respectată, mai bine ținută de poporul român, de la vlădică până la opincă, fără osebire de gen, etnie, orientare religioasă, apartenență ori preferință politică decât 8 Martie. Vă spune un specialist în sărbători care aproape 20 de ani a servit poporul român de la pălmaș la majoritatea instituțiilor private sau particulare, Președinția și Casa Regală cu cadouri, felicitări și flori. Nici Crăciunul care ține două luni, nici Anul Nou, nici Sf. Parascheva sau orice alt sfânt din calendarele lumii, nu sunt sărbători cinstite ca această binecuvântată zi. 

Balanța este înclinată clar. Pare că nu se poate altfel. Nici nu ne putem imagina cum ar fi ”8 Martie” scris cu litere mici. S-a scris ceausescu, iliescu… tot ce vrei. Dar 8 Martie? Pare un sacrilegiu pe care nu îl putem comite.

Pare imposibil să fie altfel.

Mă întreb: de ce?
Unii au zis, după ”89, că e o sărbătoare comunistă și nu prea mai contează. S-o eliminăm odată cu apa din ligheanul revoluționar. Să citim în Wiki… un fragment de istorie: ”După Revoluția din Octombrie, comuniștii Alexandra Kollontai și Vladimir Ilici Lenin au declarat 8 martie ca sărbătoare oficială în Uniunea Sovietică”. Sovietică? Deci – dezagreabilă! Dar poporul nostru s-a ținut! S-a ținut în formă continuată, ca să vorbim în tonul epocii.Alții atrag atenția asupra Sărbătorii de mâine, a celor 40 de Mucenici. Dar poporul a rezolvat. Se vând sfinți și mucenici de post și de dulce la brutărie și supermarket și câștigăm timp să sărbătorim azi. AZI! 

De ce? Pe orice parte ai lua-o, explicația nu e suficient de completă.

Dacă o iei pe partea visului: Nu cred că se gândește cineva la menținerea peste veacuri a unui obicei sau la crearea unei convingeri naționale.

Dacă o iei pe partea simplității, a lipsei de efort: Nu este mai simplu să faci cadouri și felicitări de 8 Martie decât cele de Crăciun, de mărțișor sau de Paște.

Dacă o iei pe partea efortului minim: Nu este lipsit de efort, chiar de sacrificiu, să te ”descurci” în lume în ziua de 8 Martie. Chiar e destul de complicat, căci nimeni nu cunoaște doar o femeie.

Dacă o iei pe partea obligației: Nu suntem atât de datori unii altora încât să mergem cu daruri și buchete pe străzi ca niște cărăuși.

Dacă o iei pe partea galanteriei: Nici asta nu ține. Galanteria mai există doar ca nume de magazin de ațe și jartiere, inutile și acestea în vremea industriei ușoară care a înlocuit industria grea și, odată cu ea, și obiceiurile casnice, feminine. Gesturile cavalerești par niște idei prostești pe cale de dispariție, că doar femeia a luptat pentru egalitate cu bărbatul. Și corectitudine! Politică! E adevărat că o doamnă a cerut de curând eliminarea din programele educative a poveștii ”Frumoasa din Pădurea Adormită” fiindcă prințul a sărutat prințesa fără consimțământul acesteia? E real, adevărat și există. Corectitudine politică. Nu ne mai trebuie cavaleri, că doar școli de șoferi sunt pentru toate genurile, parfumurile și hainele sunt unisex, pe toate le putem face / procura oricare dintre noi. Cu toate acestea, băiețeii, adolescenții, tinerii, vârstinicii umblă de 8 Martie ca niște Pomi de Crăciuni împodobiți și le stă bine!

Dacă o iei pe partea diferențierii: Să te ferească Dumnezeu. Femeile sudor, macaragiu, vopsitor, prelucrător prin așchiere… chiar le-ați uitat? Bărbații șefi (adică bucătari), stiliști (adică frizeri și bărbieri), asistenți medicali, educatori de grădiniță…  sunt deja peste tot. Nu valorizăm.

Dacă o iei pe partea dragostei: Nu e destul. A fost deja Sf. Valentin, Dragobete, ocazii explicit legate de dragoste. Dacă o iei pe partea relațiilor, a aprecierii: Nu e doar pentru că toți avem o mamă, o educatoare sau o iubită, o soră, o profesoară, o prietenă sau o colegă dragă.

Dacă o iei pe partea profitului: Conștienizați ce mare tămbălău se face de Luna cadourilor. Așa de mare încât Pruncul Iisus a dispărut complet în competiția cu Moș Crăciun! EL pare că nici nu se mai înscrie în cursă. Dați o căutare la felicitări de Crăciun și trimiteți-mi una cu Pruncul Iisus care să nu fie o icoană sau o imagine stilizată în care personajul principal e Steaua. Deci, 8 Martie nu este un efect al publicității.

Dacă o iei pe partea exemplului celorlalți: este o sărbătoare internațională, un prilej de conștientizare, dar și Crăciunul și Paștele sunt sărbători internațional celebrate, au rădăcini mult mai spirituale și mai elevate, sunt celebrate de mai mult de o sută de ani. Mult mai mult…

E altceva dincolo de toate acestea, e un răspuns dincolo de emoțiile, sentimentele, visurile noastre ori de obiceiul recent împământenit. Cum se face că, dincolo de manifestarea exterioară, chiar trăim autentic valoarea și bucuria acestei sărbători? 

Eu risc un răspuns: e vorba de educație continuă.

E pentru că în casă și în grădiniță, în școală, fetele și băieții au fost învățați, an după an, cu osârdie, de către educatori că NOI SĂRBĂTOAREA ASTA O ȚINEM! O CINSTIM! Educație continuă. Copiii fac an de an, cu mânuțele lor mici, frumoase și sincere podoabe, scriu cu caligrafia lor plină de siguranță interioară și imprecizie exterioară ”La mulți ani” și primesc atâta bucurie și recompensă, încât amintirile astea au parfumul de Rai pe care am vrea să îl regăsim în orice timp al vieții noastre. Copiii ajung adolescenți și continuă. Ajung tineri și continuă. Ajung adulți, maturi, vârstnici și continuă să manifeste această apreciere, indiferent de exterior și de motiv. S-a internalizat, deja, o valoare care duce la un comportament aproape automat. Prin educație continuă.

Sigur că înjurăm de mamă, că ne certăm ori bârfim între noi, că avem de contestat (mai ales) femeile nepotrivite în locurile nepotrivite, sigur că trăim într-o societate (mai degrabă) a bărbaților… dar ținem sărbătoarea și măcar o zi ne curățăm de toate acestea. O zi de respect și apreciere.

Ne plângem mereu de una, de alta, ne asfixiem în propriile noastre urâțenii… Ce bine ar fi dacă noi toți am ține să omagiem și să manifestăm cu aceeași stăruință, seriozitate, perseverență și valorile morale, și dreptatea și pacea socială, și istoria, și identitatea națională… Observați? Nu trebuie decât să ne ȚINEM de ele, prin educație continuă, educație continuă, educație continuă

Mai mult decât atât, suntem oaspeții vremelnici și neînsemnați ai acestui Timp, ai acestui Loc, ai acestui Univers. Cu alte cuvinte, suntem chiar Fii Timpului, ai Locului, ai Universului. Ne-au primit şi ne-au susținut ca niște mame ale noastre. Ce bine ar fi dacă noi toți am ține să le omagiem cu la fel de multă strădanie, zel, ardoare… Nu trebuie decât să ne ȚINEM de ele.

Și, chiar mai mult decât atât, cum ar fi dacă le-am trata pe toate ca de 8 Martie? Hai, că putem. Prin educație continuă.

Reclame

Australia – note de călătorie XI – tot despre şcoală

Australia îmi pare o societate orientată pe educația copiilor.

Mersul la școală. În preajma fiecărei școli sunt treceri de pietoni și semafoare, fie și pe o străduță cu câte o bandă pe sens. De la câteva sute de metri distanță încep panouri cu atenționare și limitarea vitezei la 40 km/h. Parol d”honeur, nu am văzut pe cineva să meargă cu mașina cu mai mult de 10 km/h la orele de trafic intens cu copii. Aici graba nu pare a fi un sport național. Dar ce este interesant? La trecerile de pietoni stau, între orele 8-9.30 și 14.30-16, niște persoane (crossing supervisors) care, cu fluierul în gură, cu pancarte de Stop în mână, însoțesc copiii și adulții la trecerea străzii. V-am spus că până la 12 ani e ilegal să meargă un copil singur, deci un bunic te trece strada. Cei din cartierul nostru cred că au fost contemporani cu căpitanul Cook, cu bărbile lor albe de moş Crăciun. Dar cinste lor! Stau, vă mărturisesc, la 40 de grade la soare, la colţuri de stradă cu vizibilitate redusă ori la trecerea de pietoni, cu stoicism, zi de zi.

Dar sunt și excepții. Într-una din zile, la un semafor, pe o stradă goală, probabil prin zona unei școli, a venit o domnișoară (ce era pe partea cealaltă), a luat frumușel poziția regulamentară cu mâna întinsă în față și Stopul orizontal și ne-a trecut strada, zâmbind un pic jenată, pe Samia (18 ani) și pe mine. Noi i-am mulțumit și ne-am conformat.

Ei au uniformă, desigur, ca agenții de poliție. Aceeași atenție pentru copii am văzut-o și în Praga! Mai multe despre aceste bune practici locale,  aici.

Awareness. Conștientizare. Aici sunt multe alergii. Atenția pentru prevenire este foarte ridicată. (Am asistat la biserici la împărtășanie opțională – cu pâine obișnuită sau gluten-free, cu vin sau cu suc de strugure în păhărele diferite, fiecare cu păhărelul lui.) Deci, școlile au în programe creșterea awareness-ului privind factorii alergeni. Drept urmare, nu e de mirare să vezi la școală pe pereți semne care interzic anumite alimente (în cazul nostru, alune) considerate nepotrivite în colectiv. Am avut o întâmplare când am dat eu (care nu cunoșteam regulamentul școlii) Isabellei la școală o bomboană Rafaello cu care s-a întors acasă, căci doamna a verificat-o și avea alună înăuntru.
Am auzit o poveste de la o mămică al cărei copil are un coleg de clasă alergic la lactoză. Drept urmare, niciun copil din acea clasă nu are voie la școală cu niciun aliment care conține lapte (brânză, iaurt ș.a.). Conștientizare, incluziune, cum vrei să-i spui.

Assembly. Acest assembly este un fel de adunare-serbare, se face la fiecare două săptămâni și astfel se ține legătura școală-elevi-părinți. Mi se pare că lipsește festivismul și pare mai mult o activitate de creștere personală. Am mai scris câte ceva despre assembly aici.

Cum se face liniște. Am văzut cu ochii mei și am auzit cu urechile mele la assembly cum 400 de copii se liniștesc și rămân în tăcere absolută în 10 secunde, pentru că există o procedură de liniștire. Incredibil. Pentru cine este interesat, poate să mă invite în școala sau grădinița lui.

Trotinete, triciclete, biciclete. Mulți copii din apropierea școlii vin cu toate aceste mijloace de locomoție. Și lângă fiecare perete disponibil al școlii, parcări pentru toate acestea. Evident că nu sunt legate cu lanțuri iar curtea școlii nu este încuiată și nici polițist, jandarm ori security agent nu este angajat.

Atenția. Peste tot în suburbii există niște panouri care îți indică două lucuri: să observi și că ești observat. Sunt patru capete acolo, dintre care cel din ultimul plan este al polițistului. Cu alte cuvinte: fii atent, ascultă, privește, notează, raportează, fii implicat. Aware. Arată că îți pasă. Vă face să zâmbiți, nu-i așa?

Iată o întâmplare personală: azi eram cu Isabella în drum spre școală. Ea, cu trotineta, rula pe lângă mine și puțin în fața mea. Cumva ia un mic avans de vreun metru-doi din avântul pe care și-l face, apoi mă așteaptă. Pe traseu, de acasă până la școală, sunt două dealuri și o vale, cum spune Isabella. Valea e în apropierea școlii, în dreptul terenului de sport. Să tot fie o înclinație de jumătate de jumătate de jumătate de grad, dar copiii mici o simt. Trotineta /bicicleta este preferabilă pe traseu, căci copiii nu obosesc pe cei câteva sute de metri parcurși, se distrează, se încălzesc dimineața, iar sosirea acasă e o distracție, căci sunt doar un deal și două văi, nu-i așa? Înapoi la poveste. Și mergem noi așa pe trotuar, în fața noastră un părinte cu băiețelul lui de mână și, cumva, din cauza văii, Isabella ia o distanță de circa trei metri față de mine, ajungând în spatele domnului cu copil. Acesta simte, se întoarce, o privește și pur și simplu o barează (din reflex, pentru a opri mersul ei liber) până ajunge să ridice privirea, să mă vadă și să facă contact vizual cu mine, să dăm amândoi din cap că e ok, sunt aici. Totul a durat două secunde, dar vreau să subliniez cât de dezvoltată este atenția tuturor asupra tuturor (mai ales a copiilor). Nu fusese niciun pericol, nu era nicio viteză, trotuarele erau pline de lume cu copii, deci era de așteptat ca și acest copil cu trotineta să fie însoțit de cineva. Era safe. Omul a acționat din reflex.

 Apa. La școală, copiii pot bea apă de la un jgheab cu țâșnitori care funcționează acționate. Sub fiecare țâșnitoare este o căldărușă de fâș cu șnur, de circa 2 litri, pe care orice copil de 6-7 ani o poate ridica. La ce folosesc aceste căldărușe? Colectează apa care curge pe lângă gurița copilului. Când se umple, copiii sau adulții folosesc apa: o toarnă la rădăcina unui copac sau pe un strat de flori. Cum vi se pare? 

Reciclare, refolosire… inutil să vă spun că în fața fiecărei săli de clasă sunt mesaje și containere de reciclare, de prevenirea a risipei de orice, de conștientizare în legătură cu ecologia și respectul față de natură. Știați deja…

Părinții. Eu duc și aduc copilul zilnic. După programul de școală, stăm în curte cam jumătate de oră pentru joacă. Joaca este, de fapt, o activitate sportivă, căci locurile de joacă pentru prichindei sunt cu frânghii, inele, punți, tobogane… aparținătorii (de fapt, părinții) așteaptă. Eu îi observ. Ținută lejeră, mai mult mame. Cum tiparul de familie cel mai răspândit este mama-tata-trei copii, vezi o mulțime de mame cu unul în brațe, unul în căruț și unul la locul de joacă. Dreptul la concediul parental este patru luni. În rest, stai neplătită acasă. De fapt, nu stai, muncești și clădești familia.

Bunicii. V-am spus că vacanța durează puțin în comparație cu cea din sistemul școlar cunoscut de noi. Vorbeam cu o mămică despre asta și ea s-a mirat, întrebându-mă cum ne descurcăm noi, în România, când ei, cu șase săptămâni, abia reușesc să facă rost de ajutoare să țină copiii. Ei, vezi, aici e o diferență culturală foarte mare. Noi avem bunici, mătuși, frați mai mari, o vecină, copilul singur în casă cu ușa încuiată (ceea ce aici este ilegal). Dar în această parte de lume adulții sunt foarte activi la orice vârstă, inclusiv la peste 80 de ani. Și când spun activi, spun în acțiune, pe stradă, la cumpărături, în activități de voluntariat, în vacanțe, cu propria lor viață… nu la o cafea, la cofetărie… Cum reușesc? Ei bine, unul din răspunsuri este că fac sport de mici. Despre sport, altădată. Al doilea răspuns este că nu își propun să îmbătrânească. Al treilea răspuns este că poartă tot felul de cârje și instrumente de deplasare și așa merg peste tot. Seniorii sunt în continuă mișcare, deci, dacă ai copii, ar trebui să te descurci!

Implicare. În timp ce scriam aceste rânduri am primit un e-mail de la fiica mea care a primit un e-mail de la şcoală. Ia să vedem, ia să vedem ce scrie acolo, dăm puţin perdeaua la o parte…

”Nominalizările pentru Consiliul Școlar sunt deschise astăzi, luni, 5 februarie, și se termină vineri, 16 februarie.
Dacă sunteți interesat să fiți implicat în guvernarea școlii copiilor dvs., consiliul este locul ideal pentru a servi. Consilierii sunt responsabili pentru gestionarea finanțelor școlare, a clădirilor și terenurilor, pentru comunicări și pentru strângerea de fonduri, precum și pentru aprobarea politicilor școlare noi și actualizate.
Consilierii deservesc doi ani (martie-februarie) și participă la întâlniri lunare la școală pentru a discuta aspecte importante pentru școală și comunitatea sa.
Pentru a vă numi pe dvs. sau pe altcineva, completați acest formular și îl trimiteți…”

V-am spus și cu altă ocazie cât voluntariat se face în această societate. Iar școala este unul din creuzetele unde se învață și se practică această virtute.

Dacă vreți să cunoașteți mai mult despre școli, puteți accesa aici și să particularizați cu un exemplu ales absolut întâmplător, cu una din școlile pe lângă care trec uneori, aici.

Australia, note de călătorie X – școala, partea a II-a

Ați citit aici partea I despre școala în Aussie, după un pic de politică de blog. Continuăm cu mirarea și ad-mirarea pârghiilor care duc la o societate educată, în ciuda provocărilor multiculturalismului.
Uniformă: obligatorie, fără excepție. Fiecare școală are libertatea de a-și alege uniforma care conține musai și pălărie și chiar ghiozdan. Prețuri la uniforme: foarte mari, comparativ cu prețurile hainelor sau ale alimentelor. Private business. Dacă un tricou de copil îl găsești cu 2-5 AUD, un tricou tip uniformă de școală îl găsești cu 50 AUD. Așa că mulți prichindei sunt îmbrăcați cu haine căpătate de la frați sau cumpărate după utilizarea de către alți copii de la magazinul second-hand de uniforme din curtea școlii lor. (Evident, nu poate fi decât în curtea școlii lor, căci acele uniforme nu se poartă altundeva.)
 
Ieri am văzut prin oraș grupuri de liceeni. Cămașă, cravată, veston sau cămașă cu ecuson, pantaloni scurți, șosete, pantofi identici. Frumoși, frumoși, frumoși.
În fiecare stație de metro urcau grupuri de elevi de la tot alte școli. Fiecare grup mă uimea prin eleganța uniformei și prin calitatea materialelor. Nu îmi puteam imagina câte variațiuni se pot face pe aceeași temă, și nu am văzut uniformele decât a vreo 5-6 școli. Vă imaginați grupuri de câte 7-8-10 liceeni îmbrăcați identic, inclusiv la șosete? Ghiciți cum arată. Minunat. Pe fiecare cămașă, vestă și haină de băiat – la buzunar – ecuson brodat. Evident, în emblemele liceelor găsești o întreagă heraldică pusă în operă ca să diferențieze, să inspire, să impună respect. Oricum peste tot găsești denumiri conținând adjective ca: royal, majestic, imperial, sau substantive ca: prince, queen, king… Imperiu? Ei bine, da, dar de asta e imperiu: că se respectă pe sine!
Ghiozdanul. V-am zis că ghiozdanul face parte din uniformă. Deci nu mergi la școală cu ghiozdanul care îți place, ci cu cel impus. E aceeași dimensiune de ghizdan de la clasa I la clasa XII. Cât cântărește? Vreo 3 kg gol, iar plin – o tonă, ca la noi. Habar nu am ce au ei acolo, dar la clasa I e imens și e greu, deși e aproape gol. Are doar ap a și mâncarea copilului, plus câteva foi. Elevii lor, față de ai noștri, în ghiozdan mai au și sun screen... Dom”le, nimeni nu se plânge. 
Echipamentul sportiv. Ai ora de sport și ai nevoie de echipament sportiv. Ghiciți? Da, ați ghicit. Fiecare școală are propriul echipament sportiv, în culorile școlii. Am văzut și geanta de sport cu emblema școlii.
Ei bine, am văzut profesori pe teren, la ora de sport. Evident, toții copiii – în echipament/uniformă plus pălărie de soare, profesorii în echipament sportiv în culorile școlii plus pălărie de soare. 
 
School shoes. Nu știați? Există pe lume țări în care se poartă school shoes. Butucănoși, cu talpa groasă, care țin piciorul copilului bine. Există câteva modele de school shoes aprobate și gata. Toți negri. De la 6 la 17-18 ani, toți elevii poartă school shoes. Nu se asortează la blugi? Sorry, care blugi? Sunt 42 de grade afară? Da, și ce-i cu asta? Modă, chestii, fițe? Pas. Ești elev, prietene. School shoes sunt obligatorii, singura excepție ar fi adidașii
 
Pentru că mi-a fost jenă să fotografiez și nici nu aș fi putut afișa acele poze cu copii, ia să vedem noi aici cam cum arată copiii australieni în uniforme. Și așa arată și pe stradă, pe cuvânt! Nu uitați să priviți pantofii, ghiozdanele, echipamentele sportive și să vă imaginați cam cât ar costa toate piesele și cum se construiește smerenia purtând fie piese de anul trecut, fie de la frați mai mari, fie de la magazinul SH.
 
Ciclurile școlare. Două. Primary school: clasa pregătitoare + clasa I-clasa a VI-a (6-12 ani). Secondary school. Clasa a VII-a – clasa a XII-a (12-18 ani). Uniformele sunt pe cicluri. Fetele de clasa a VI-a poartă aceeași uniformă de la clasa pregătitoare. Și băieții… Ei, dacă porți asta, cu school shoes și ai 12 ani, te duce la 7.30 dimineața și te ia la 6 seara, timp în care ai stat la școală cu educatorii, nu la Mall, cu colegii, cum ieși din ciclul primar? Nu ai timp și unde să te machiezi, nu ai gânduri de cercel în buric la 9 ani, nu ai o grămadă de oportunități de a te prosti… pentru că până acasă ai un drum cu părinții de făcut, și mâine dimineață o iei de la capăt… A! Nu există conceptul singur pe stradă cu cheia de gât până la 12 ani.
 
Părinții. Sunt considerați partenerii școlii. O mulțime de activități pentru susținerea bunului mers al activității îi cheamă săptămânal la voluntariat. Gardul școlii e rupt? Voluntariat. S-a stricat groapa de nisip? Voluntariat. E nevoie de fonduri? Ziua prăjiturilor făcute de mame și fete și târg cu vânzare, noi între noi, deci fondul școlii crește și luăm ce trebuie. Sigur că există opțiunea donațiilor în bani, dar asta presupune, cu alte cuvinte, participarea. Și pentru că lucrurile merg așa de peste 150 de ani, merg bine.
 
Organizarea în curtea școlii. Am văzut la Primary school. Trei locuri de joacă diferite pentru vârste diferite. La 6-7 ani nevoile și puterile sunt altele decât la 11-12 ani. Deci, copiii nu se intersectează între ei, decât cei mititei cu cei puțin mai măricei, dintr-a treia și a patra… ca să nu se poată răni în timpul jocului.
 
Introducerea în școală. Dacă ești în clasa a șasea, ești mare, deci poți îndruma un copil care vine în clasa pregătitoare. Drept urmare, fiecare nou venit în școală are, timp de un an, un prieten mare din clasa a șasea care îl ajută, îl introduce în școală și îl ghidează. E un scenariu întreg de împrietenire, la care participă și școala și părinții, cu scrisori cu conținut prestabilit pe care copiii și le trimit unii altora, întâlniri la școală etc… În acest fel, niciun copil mic nu se simte stingher, singur, părăsit când nu are pe doamna sau părinții lângă el.
 
Am văzut cu ochii mei. Da, am văzut cu ochii mei cum se preda pe la clasa a III-a sau a IV-a. Sălile de clasă fiind mari, mochetate, cu spații de activități la măsuțe și de odihnă sau joacă pe canapeluțe, de multe ori la lecții copiii stau pe jos. De fapt, ei stau mult pe jos. Iar flipchart-ul A0 (tabla) este ”ridicat” la nivelul solului. Fiind în trecere prin curtea școlii iar geamul clasei fiind mare și jos, am făcut contact vizual cu domnul profesor. Iar domnul profesor stătea pur și simplu în genunchi și scria la flipchart.
 
Back to Ro. Ce împiedică pe cine să fie transpuse la nivelul fiecărei școli aceste modele?

Australia – note de călătorie IX – școala, partea I

Ieri a început noul an școlar în Australia. Marți, 30 ianuarie 2018. La o zi distanță după AO, evident, pentru că este nevoie de liniștirea orașului ca să poată circula elevii!
 
Nu voi aduce în discuție toate aspectele pe care le-am sesizat, dar, pentru că tot sunt nemulțumiri în țară ca urmare a noii numiri în domeniul educației, voi spune doar ce văd aici și cred că se poate face dincolo de orice ministru și dincolo de orice minister. Pentru că am părăsit de multă vreme poziția de victimă a cuiva, am gustat calea proprie, calea personală pe care, de fapt, o urmăm fiecare, fie că o recunoaștem, fie că nu. Nu cred și nu am crezut niciodată că am nevoie de un ministru sau un minister ca să fiu un profesionist la locul meu de muncă. Nici ministrul, nici ministerul nu pot să dicteze detalii legate de etica muncii, de scopul și valorile pe care le împărtășesc cu clienții sau cu elevii ori studenții mei. Direcțiile ”de sus” sunt fie atât de largi, fie atât de vagi, fie se pot fenta încât să fie adaptate la valorile pe care eu, ca profesionist cinstit și moral le pot aplica în practică, cu corectitudine și dragoste. Și când spun eu, spun tu.
 
Îmi amintesc că în regimul comunist nici măcar partidul nu putea stăpâni informația din ora de curs, cu tot cu colegii delatori și informatori pe care îi aveam din clasa a șasea-a șaptea, deja recrutați și activi. Hai s-o spunem pe cea dreaptă! Profesorii tot erau stăpâni pe cuvintele, pe ideile și pe faptele lor! Și, deși ne spuneau, la istorie, la economie politică, la muzică, la filosofie, la psihologie, la educație socialistă sau civică sau cetățenească sau cum se mai numea (nu îmi amintesc) cuvinte ca: ”acum nu scrieți”, și urma o poveste care prindea un adevăr neconform cu politica partidului, în vremurile acelea în care, dacă te duceai până în Bulgaria dădeai cu subsemnatul, scriind lista de persoane cu care te-ai întâlnit, chiar și atunci profesorii au rămas pe posturile lor și în libertate.
 
Așa că, acum, de ce să ne plângem? De-a lungul timpului am învățat una: dacă îl critic pe dom” ministru, el tot nu învață limba română, nici IQ-ul nu-i crește, nici scaunul nu i-l trage nimeni de sub el. A existat Caragiale pentru asta și a făcut treabă bună, pentru ce să mai trecem pe-acolo?
 
Mă întreb: ca profesor,  ce te impiedică să îți conduci bine ora, clasa, școala, relația cu elevii și cu părinții? Oare există vreun cod care să te oblige să vorbești agramat ca respectivul? Vezi că nu? Oare te poate împiedica programa să vorbești elevilor cu dragoste și empatie? Oare, ca director, te împiedică cineva să organizezi activitatea, să mobilizezi colegii, să inspiri elevii și să chemi părinții să coopereze? Te împiedică cineva ca diriginte să faci orele de dirigenție, de educație, de patriotism? Da, moca, desigur, căci orele de dirigenție sunt neplătite. Dar oare Bumbești-Livezeni și Canalul și o mie de alte chestii pe care ne plimbăm cu mașina sau le folosim fără să ne mai amintim, nu le-au făcut tot moca niște adolescenți ?
  
Ne plângem de Ro? Hai mai bine în Au să venim să vedem cât voluntariat se face aici. Păi, la 26 milioane de suflete într-o singură țară mai mare decât coana Evropa, cum credeați că merg lucrurile? 3 ore cu avionul: Timișoara – Londra. Ai trecut peste jumătate și mai bine de continent. 7 ore cu avionul, Melbourne-Darwin, ești tot în aceeași țară. Compris? Pardon, understood? Așa că, hai mai bine să luăm bune exemple și să le practicăm, în loc să vorbim de drobul de sare, că oricum nu-l urnim prin conferințe.
 
Școala în Australia.
Programul. În total, 3 luni vacanță. Vacanța mare a elevilor: șase săptămâni, incluzând săptămânile de Crăciun și Anul Nou. Zile libere naționale – total: 8. Să zicem că, în total elevii au liber 3 luni și o săptămână.
 
Orar: de la clasa preparatoare (zero) până la clasa a XII-a, același: 9-15.30. Pentru că distanțele sunt foarte mari, există before care și after care contra cost sau îți duci copilul la 7.30 și îl iei la 18.00. Zilnic, de la 6 ani.
Cea mai interesantă parte, despre uniforme, school shoes și cum se poate preda, când vrei să fii urmărit și ascultat, o găsiți în postarea următoare.

Australia – note de călătorie VIII

Te rog sa iei telefonul si sa îi setezi luminozitatea la maximum. Uită-te bine la ecranul lui și nu îți va plăcea să-l privești prea mult, nu-i așa? Ei bine, așa e lumina la Melbourne în zilele astea de vară, de dimineața până pe înserat.

Nu sunt fizician, nici măcar cunoscător al opticii, nu sunt chimist, să pot face studiul privind influența găurii de ozon la impresia luminoasă asupra retinei, dar cred că niște diferențe tot găsim și fără Mr. Google. Sunt multe mărimi (fizice) diferite aici, la Melbourne față de România: pe de o parte emisfera australă, față de cea boreală în Europa, pe de altă parte latitudinea sudică de 37°, față de cea nordică de 45° de la noi. Ar mai fi și gaura de ozon din zonă care lasă să treacă o cantitate imensă de raze ultraviolete spre Pământ. Ar mai fi atmosfera cu gradul ei de poluare, situarea geografică ce influențează prin cantitatea de vapori din aer… 

Deci, pe de o parte razele Soarelui au alt unghi de incidență cu suprafața planetei, pe de altă parte, reacții chimice cantitativ și calitativ diferite produse în tropo- și stratosferă. Dumnezeu știe ce alți factori mai contribuie, dar oricare ar fi motivul, impresia asupra retinei este dramatic modificată în rău.

Din prima clipă aici, la Melbourne, mi se pare că o cantitate prea mare de lumină, prea ”albă” impresionează retina noastră. Intensitatea luminoasă fiind atât de mare, senzația pentru mine este de durere, de prea ”tare”. Casele sunt dotate cu draperii pe rolete care se așează în timpul zilei astfel încât lumina ambientală să devină mai suportabilă, dar asta nu aduce o rezolvare. E doar mai umbrit în casă. Când îți arunci privirea afară, te ”dor ochii” privind peisajul. Ca și cum radiația infraroșie – adică pur și simplu căldura – nu ar fi suficientă la senzația de disconfort, se adaugă această luminozitate prea puternică. Am lăsat notele despre culoarea cerului și lumină pentru ”mai târziu”, poate retina mea se obișnuiește cu acest aspect fizic, deci se schimbă percepția. Nu a fost așa. La peste 50 de zile de stat în Australia, mintea mea își reamintește blândețea luminii noastre.

DSC_0634 (2)

Cireașa de pe tort o reprezintă însă contrastul. Cum să faci să blurezi imaginea, să micșorezi intensitatea luminoasă, să pui un filtru ca să liniștești impresia asupra ochilor, rămâne pentru mine un mister. Pălăria e obligatorie, dar nu ajută prea mult. Ochelarii de soare sunt o oarecare rezolvare, mai ales cei de calitate, cu filtre UV, dar tot par a nu micșora contrastul. Chiar acum când vă scriu este înnourat și răcoare, după o săptămână de caniculă extremă. Deci, norii filtrează razele infraroșii, bilanțul termic este plăcut, dar lumina albă și contrastul puternic sunt acolo.

DSC_0071 (2)

Nu vă pot exemplifica cu fotografii serioase, dar credeți-mă, e greu…

De aceea, privind Australian Open, am avut tot timpul în minte că, pentru fiecare jucător, dincolo de adversar, au mai participat la joc căldura, dar mai ales lumina. Când vedeam jucătorii deplasându-se pe un teren pe care era simultan umbră și lumină (amintiți-vă meciul din semifinală al Simonei) și o minge venită cu 150-160 km/oră spre ei, credeți-mă, știam prin ce trec ochii lor. Nu cred că în vreun comentariu am auzit ceva despre lumină și ce îndură sportivii. e una din plățile succesului despre care nimeni nu vorbește. Contrastul dintre umbră și lumină e pur și simplu dureros, nu vrei să privești. Cu atât mai mult cinste lor, tuturor sportivilor care ne-au oferit un asemenea exemplu de efort, dedicare și mobilizare.

Așa că mereu am în minte că atunci când admirăm nu importă ce la alții, poate ar fi în regulă să ne bucurăm și de binecuvântările noastre. Niciun partid de guvernământ, nicio autoritate locală, nicio sumă de bani, istoria, cultura nu pot schimba pentru oameni, în bine, luminozitatea locală.

O altă poveste este culoarea cerului. În Melbourne poți vedea peste tot foarte mult cer, mult cer. Regimul de construcție doar pe maximum două-trei niveluri (cu puține excepții în CBD și pe alocuri) plus zonele de tăpșan intravilan care îndepărterază proprietățile fac ca mereu să vezi la 360 grade de jur împrejur mult cer. Dar cerul acesta pare mai ”departe” și mai ”rece” și mai ”alb” și mai ”rarefiat” decât la noi. Aceasta este percepția mea.Interesant, nu?

DSC_0646 (2)

O altă poveste este amurgul. Durează puțin, deși suntem vara. E lumină, lumină, lumină, mai puțină lumină, poc, întuneric! Știi când mergi cu mașine, mai e o oră până se înserează și tragi să privești cu ochii tăi, nu cu faza mare, contrastele la lumina zilei? Ei, aici e altfel. Lumină, lumină… v-am spus.

Și o altă observație: nu am văzut în amurg culorile acele rozii, roșiatice, portocalii, vineții, calde pe cer care nouă ne dau indicii despre vreme sau nasc poeme ori măcar visări. De fapt nu am văzut nicio altă culoare, decât acest foarte îndepărtat și foarte pal bleu, albul nefiind, de fapt, o culoare… O să mă uit mai atent, poate nu am observat acest aspect… Fotografia care urmează NU e din amurg, dar nu m-am putut abține să nu vă arăt oleacă de ocean…

DSC_0004

V-am spus de miros? Ah, da, cred că v-am spus… După canicula de o săptămână care stimulează emanarea uleiurilor din frunzele tari de eucalipt (deci, nu prea sunt insecte sâcâitoare), a venit ploaia. Alte mirosuri, alte arome, alte efluvii… dacă aș avea timp (pardon, talent), aș scrie niște poezii…

Vă las cu bine, admirați cerul vostru, bucurați-vă de lumina și de aerul vostru și unii de alții…

Australia – note de călătorie VII

Suntem duminică, 21 ianuarie 2018, orele 21.00, data și ora locală, în Melbourne, Australia.

Va promisesem un articol despre pădurile arse. Vă reamintesc că de 4 zile sunt călduri toride în zonă, până la 44°-45° la umbră. V-am acomodat puţin cu subiectul bushfires în articolul precedent, dar vă asigur că informaţiile interesante vin abia acum.

Australia se întinde între latitudinea de 9° (cel mai sudic punct, în afara teritoriilor din Antarctica) și 44° Sud și longitudinile de 112° și 154° Est. Cu un teritoriu de peste 7,6 milioane km2 şi lungimea coastei de peste 34 mii km, este considerat cel mai mic continent şi cea mai mare insulă a lumii. Terra Australis (primul ”nume”) este înconjurată de apele oceanelor Pacific şi Indian și de trei mări: Arafura şi Timor (care despart continentul de Asia) și marea Tasman (care desparte continentul de Noua Zeelandă). De-a lungul coastei Queensland se întinde Marea Barieră de Corali, un areal de o rară valoare și frumusețe. Interiorul teritoriului este acoperit, în proporție de 2/3 de deşert și ținuturi cu bushes (ierburi, arbuști, pomi mici). Munții înverziți, podișurile, câmpiile roditoare și colinele se așează ca un cerc verde de-a lungul coastelor.

Clima Australiei este foarte variată. Pe de o parte, se datorează așezării în emisfera sudică, între ape. Pe de altă parte, participă formele de relief, suprafața mare de deșert fierbinte și curenții veniți dinspre Antarctica. De la clima ecuatorială, tropicală, subtropicală și deșertică, ajungem la clima ”pășunilor” și cea temperată, în sud. Numărul de anotimpuri este patru, ca și la noi, dar undeva am citit că aborigenii luau în considerație șapte anotimpuri. Dacă va fi timp, vă voi povesti odată și despre ele.

Vegetația se dezvoltă, firește, în strânsă legătură cu clima, formele de relief și, mai nou, activitatea umană (cea industrială fiind, ca peste tot, mai degrabă distructivă). Fauna urmează vegetația.

În Australia sunt adaptate vreo 700 de soiuri de eucalipt (gum trees, cum li se spune pe acest continent). Majoritatea soiurilor sunt specific australiene și în doar câteva regiuni  ale globului (Noua Guinee, Indonezia, Filipine) se mai întâlnește acest arbore ca vegetație indigenă. Ca o curiozitate, se cunosc doar câteva soiuri de eucalipt non-australiene, undeva sub 10 la număr. Datorită proprietăților sale, este cultivat doar în regiuni calde, tropicale (limitat de rezistența mică la temperaturi scăzute). Norocul nostru, veți vedea de ce!

Eucaliptul este un pom foarte majestuos și cu o personalitate aparte. Am văzut aici manifestări uimitoare, pe care nu le vezi la alți arbori. El poate ajunge la 100 metri și în  mod obișnuit, cei pe care îi văd eu în jur în parcuri, în grădini publice ori private sau pe tăpșanul orașului sunt undeva la 30-40 metri. Iar aceștia sunt pomi de talie medie!

Botanistul francez L’Héritier a dat denumirea (în 1788 sau 1789 – am găsit surse diferite) acestui pom. Eu – bine și kaliptos – acoperit (în limba greacă) se referă la operculul care ascunde ”floarea”, de fapt staminele, căci practic, ”floarea” de eucalipt nu are petale.

”Floarea” e plină de polen parfumat și atrage albine, alte insecte și papagali. Cineva mi-a spus că, uneori, sub pomul din curte, găsește mulțimi de albine căzute amețite, de fapt drunk (îmbătate) de tăria polenului. Mierea de aici are, bineînțeles, un gust diferit de mierea noastră… și iar vin și spun: parfum, miros, aromă… ah, ce beatitudine…

Operculul este un fel de capsulă alcătuită din sepalele și petalele unite între ele. Localnicii le spun eucalipților gum trees – copaci de gumă, datorită cleiului pe care îl lasă sub scoarță. În plimbările mele cu Isabella am găsit clei pe trunchiul copacilor și l-am gustat, așteptându-mă să fie gustos ca rășina sau cleiul de pe foioasele din țara noastră, dar nu a fost aromat. Dacă copacii sunt gum trees, cum să se numească operculii respectivi decât gumnuts (deci, nuci de gumă)? Ei, deci am aflat acum că la florărie noi împodobeam buchetele sau aranjamentele florale cu gumnuts!

Practic, podoabele copacilor, în splendide culori de roz, alb, crem, gălbui, roșu sunt staminele. După căderea lor, în capsulă sunt bine ascunse semințele. Puteți merge la o florărie să observați capsulele de eucalipt uscate în care, dacă le scuturați ușor, se aud și chiar se zăresc semințele captive. În florăriile din Europa sunt două-trei feluri de capsule, la mare căutare, cu rol decorativ. În paranteză fie spus, aici absolut deloc nu se găsesc frunze sau capsule de eucalipt în florării! În natură am observat câteva zeci de feluri, de mărimi și culori, forme și texturi, toate cu același tipar, al ceșcuței cu capac găurit… Vă pun  în acest punct o întrebare pe care noi, la florărie, în trecut ne-o puneam: bine-bine, dar dacă semințele sunt mai mari decât găurile prin care au ieșit staminele, pe unde ies ele totuși, pentru a se înmulți planta? Cum de a făcut natura atâta risipă? Ai zice că, ce să vezi, capsula întreagă stă în pământ, putrezește coaja și semințele captive germinează, eliberându-se, în sfârșit… Păi de ce nu ar face Dumnezeu o capsulă cu o sămânță? De ce atâta risipă? În timp ce vă gândiți la răspuns, să vă povestesc mai departe…

Frunzele eucaliptului au diferite forme și mărimi, sunt ”tari” și majoritatea nu părăsesc pomul în timpul sezonului rece. Ele conțin uleiul atât de parfumat și valoros care face deliciul și utilitatea copacului. Aspectul lor este fie lucios, fie prăfos, alburiu, argintiu, foarte decorativ. Unele specii sunt chiar folosite în decorare, așa cum deja am spus. M-am jucat cu multe frunze de eucalipt, le-am cules, le-am strivit în mână, le-am savurat mirosul, le-am cercetat ca un botanist amator și neștiutor, ca să vă povestesc dumneavoastră și pentru curiozitatea mea…

Picture2

Scoarța eucalipților diferă de la soi la soi ca aspect, culoare sau amestec de culori, textură, dimensiunea și aspectul fibrei, comportament, dar ce m-a uluit pe mine a fost modul cum copacii își pierd scoarța. Unii și-o pierd ca pe niște panglici lungi care se desprind de trunchi, lăsându-l alb, golaș și neted, ca o piele. Bate vântul și panglicile se leagănă, ca niște cozi despletite, tot desprinzându-se puțin câte puțin… Aspectul unui pom dezgolit este ca pielea elefantului, cu striuri, pliuri sau ca o piele încrețită. Alb e un fel de a spune, căci de fapt majoritatea pomilor pe care i-am studiat și care sunt cei mai spectaculoși au culoarea fagului, crem roziu. Tușeul lor este foarte lucios iar de departe copacii par strălucitori în lumina australă, aproape argintii ca niște oglinzi. Alte scoarțe se desprind în bucăți mari, late, altele ca un praf… în orice caz, în jurul multor specii de eucalipt se găsește material lemnos, ca un covor. Cine vrea să facă afacere cu brichete de lemn, poate încerca aici, căci acest material este chiar pe toate cărările și în toate locurile, la propriu. Drept urmare, îl găsim tocat ca bază în grădini, în locurile de joacă, fie ca suport, fie cu rol decorativ.

Picture1

Crengile eucaliptului sunt la rândul lor interesante. Contorsionate, îmbrăcate cu scoarța în integralitatea sa, ”ieșind” din trunchiul de piele ca din niște orificii în care au fost introduse, par crengile altei specii. Foarte interesant este și faptul că vezi, la poalele copacilor, crengi căzute! Știți ce este? Pomul, vrând să facă economie de apă, pur și simplu lasă să cadă crengi vii, tinere, din el. Hmm…

Eucaliptul are rădăcini foarte lungi, desigur, altfel cum s-ar susține înălțimi de zeci de metri? Ce fac ele? Trag apa din sol. Ca urmare, în multe locuri din lume eucaliptul a fost folosit pentru drenarea mlaștinilor, de pildă. Dar ce s-a întâmplat apoi? A continuat drenarea apei și, deci, unde ai pădure de eucalipt, ai ariditate în sol, deoarece prin transpirație pomul secătuiește solul de apă. Ce au făcut oamenii? Au tăiat pomii din rădăcină. Nu-i nimic, au apărut alții, căci pomul este foarte rezistent… te pui cu inteligența materiei?

Picture4

Ei, și încetul cu încetul, am ajuns unde voiam să vă aduc: avem trunchiurile argintii, strălucitoare, frunzele pline de ulei, capsulele ce țin prizoniere niște semințe, material combustibil pe jos cât lumea plus ariditate mare în sol, temperaturi foarte ridicate în aerul fierbinte… ce ne lipsește pentru un foc? Nimic.

Deci, de câteva zile, bushfires… iar pentru mine e interesant… Mă întreb: cum la câțiva pași de un ocean imens – păduri mâncate de foc?

Picture5

Și acum, gata cu știința și televizorul, și amintiți-vă că merg eu prin pădurea arsă și mă uluiesc și cuget… de jos până sus e doar o pădure de oase albe de copaci. Trunchiurile eucalpților sunt, pe străzi, unde le văd eu, destul de drepte. Dar aici ele sunt contorsionate, desfrunzite, decojite, gheare uriașe, chinuite, înălțate către vipia cerulul alb, un continuum al morții și vieții, două fețe ale aceluiași spirit infinit. Mă gândesc la Pădurea Hoia-Baciu de la noi. Exact așa, ba chiar mai rău, arată copacii. Ca și cum Strâmbă-Lemne a trecut pe-aici. Și Muma-Pădurii cu torța aprinsă. Focul mistuie vlaga din inima fierbinte a copacilor, combustie care, aparent, îi supune. Pe dinafară sunt luminoși, lucioși, dezbrăcați de coajă și, după cum am văzut, adesea în picioare. Ce sentiment lugubru… am impresia că merg printr-un cimitir vegetal. Vă mai amintiți aia cu… ”brazii mă zgârie răi și uscați”? Exact la asta mă gândesc. De jur împrejur, în somn letal, strigătul mut al fuioarelor albe, despletite, de piatră vegetală. Pădurea adormită

Picture3

Înapoi la realitate. Mă uit la televizor. Pădurea din Royal National Park din Sydney arde de două zile. Suprafețe uriașe, cu pomi înalți, înalți. La oră de prânz, sâmbătă, în canicula lumii, oamenii s-au dus cu copiii la umbră, în pădure. Și au izbucnit două bushfires până la cer. Pălălaia urcă tot mai sus și focul intră tot mai în adânc. S-a pus întrebarea: cum de nimeni nu a simțit nimic, niciun miros, nicio alertă? Iar oamenii răspund îngroziți: pur și simplu dintr-odată am văzut o facără până la cer lângă noi! Deci, cam așa se aprinde… dintr-odată!

Oare de ce i se spune unei specii de eucalipt aborele de benzină? Simplu: masă lemnoasă uscată câtă vrei sub și pe trunchiul pomului plus uleiurile esențiale foarte inflamabile cu care sunt îmbibate frunzele. Un mic foc se transformă într-un pârjol în câteva secunde.

Dar ce se întâmplă mai departe? Focul are un efect: deschide capsulele cu semințe… Și, ce să vezi? Planta pe care o admiram pentru minunatele remedii și utilizări ale uleiului, pentru crengile și frunzele decorative, pentru ”florile” atât de speciale și atât de parfumate, este, de fapt, avantajată de foc în detrimentul celorlalte specii vegetale… Totul se face scrum… Apoi, când din ungherele pământului, ascunse în cenușa fierbinte, cu  sforțarea uriașă a vieții, ies ierburile mici, aducând din nou vestea cea bună, apar și noi arbori de eucalipt. Cenușa este un sol hrănitor, conținând nutrienții extrași prin foc din celelalte specii arboricole.

Oh, da, acum am înțeles… eucaliptul este o plantă invazivă, rezistentă și avantajată de foc… în primii ani de după incendiu, eucaliptul se dezvoltă cu rapiditate înăbușind celelalte specii și astfel se ajunge la dominare absolută. Din suprafața împădurită a Australiei, 92 milioane de hectare (adică trei sferturi din total) este acoperită de eucalipt.

Toate ar fi fost în echilibru dacă acum o sută cincizeci de ani exploratorii nu ar fi răspândit speciile de eucalipt și pe celelalte continente, gândindu-se la avantajele extraordinare pe care le aduce eucaliptul industriei lemnului și a uleiurilor esențiale.  Iar acum eucaliptul nu găsește simpatie nici măcar printre ecologiștii preocupați de plantele invazive. Biodiversitatea este modificată și amenințată în continuare și în contextul încălzirii globale.

În concluzie: europenii au venit pe continentul Australian, un teritoriu separat de lume, rămas cu multe elemente fosile ca pe vremea Gondwanei, aducând atât vegetație cât și faună și dezechilibrând armonia locală. Tot ei au luat de aici și au răspândit peste tot în lume, de dragul frumosului și al utilului, specii interesante. Acum e vremea notei de plată…

Așa că de păduri arse vom tot auzi, din ce în ce mai mult pe toate continentele și, încetul cu încetul, va mirosi plăcut, foarte plăcut, diafan, piperat, aromat…

În final, aspecte care m-au inspirat să fac această documentare…

http://www.news.com.au/national/nsw-act/news/sydneys-royal-national-park-to-remain-closed-as-bushfire-tears-through-600-hectares/news-story/33f1d66bacba34f86147c665eec56f18

 

 Australia – note de călătorie VI

E seara târziu, ne-am retras în dormitor. De câteva zeci de minute un miros de fum a pătruns în casă. Știu cum e la voi: ce nu vă place, șoc și groază, ce a picat și ce s-a aprobat, care e refrenul și culoarea zilei… Urmăresc îndeaproape ce se întâmplă în țară. Știu vorbele reporterilor pe de rost, aud cum strigă comentatorii și prezentatorii (pardon, am vrut să spun se răstesc) la noi, privitorii tv, cunosc toate benzile galbene de breaking televizorul și muzica sinistră însoțitoare, de parcă legiunile de cardassieni, ferengi și polimorfi sunt la un pas de a ne lua planeta în controlul lor.

Ce-mi pasă mie, sunt la mare depărtare, stau la căldurică, vară, frumos, miros suav de eucalipt și conifere, grădina botanică, alea-alea… Ei, dar să vă mai spun o poveste… Astăzi a fost a treia mare caniculă de când sunt eu aici. La noi în suburbie, 41 de grade. Voiam să vă scriu despre cum este lumina Australiei, dar poate las pe mâine, că oricum nici mâine nu ieșim din casă. Mâine va fi și mai fierbinte.

Așa că în loc de fizică, vom face un pic de… metafizică. Miroase a fum. Credeam că cineva din vecini a dat foc la niște frunze. Ar fi de mirare, pe canicula asta, dar așa credeam noi…

Însă, de fapt, consultând site-ul de urgențe locale, aflăm că la câteva sute de metri de casa noastră e un bushfire. Asta înseamnă aprindere spontană a vegetației. De la firul de iarbă la copaci oricât de înalți.

Până acum câteva ore fuseseră raportate 45 de incendii în statul Victoria. Data trecută – 50. Prima dată (undeva între Crăciun și Anul Nou) nu am știut să urmăresc la știri, nu înțelegeam fenomenul.

Acum înțeleg. Primul muzeu pe care l-am vizitat mi-a prilejuit și prima acomodare cu vegetația continentului. Un sector din acest ”muzeu – grădină botanico-zoologică” era dedicat pădurilor arse. M-am uitat: o curiozitate. Nu am înțeles mai nimic. Am făcut poze cu trunchiurile albe pe dinafară, negre pe dinăuntru.

DSC_0086-1

Apoi, într-o zi, am mers către ocean. Era caniculă. Am intrat prin răcoarea pădurii… În aer începea să miroasă a apă sărată, picioarele simțeau solul cărării tot mai moale- nisip… și, după câțiva pași, frunzișul dispare și intrăm într-un peisaj straniu, nepământean… Pădurea – tot pădure, dar albă, goală, ca și cum un cuțit ar fi trecut pe-acolo și ar fi răzuit cu lama tot verdele. Pe marginea cărării, de-o parte și de alta, tufișuri mici, ierbușoare, floricele, gâze. Sus, în lături, în afundul pădurii, numai copaci de gips. Ca o butaforie încă neterminată. Un decor în alb și negru cu rama vegetală. Nu-mi venea să cred că trec cu adevărat prin păduri arse. O să vă povestesc altădată cum e cu pădurile arse. 

DSC_0894

Astăzi harta Australiei avea în sudul ei culoarea neagră. Știți hărțile sinoptice în care culoarea reprezintă valoarea temperaturii și de la albastru închis (ger) până la violet (foarte fierbinte), trecând prin toate culorile curcubeului, înțelegi ușor ce temperatură este. Ei bine, azi era indigo spre negru în zona unde locuim. Mâine va fi și mai și. Mai multe urgențe, mai multe focuri. Un fel de șoc și groază, dar ăștia nu au auzit de așa ceva, cred că nici nu au cuvintele în vocabular.

La orele 21.32, cam așa arăta temperatura medie pe la noi. taman 34 de grade la lună, că e noapte de-a binelea, la ora asta. Bineînțeles, fratele mare mi-a dat și informații nesolicitate, dar știe el că mie îmi trebuie. Sau o fi doar o mică atenționare: sunt aici! Observați?

accuweather

Acum miroase a fum. Verificăm site-ul de urgențe. Focul nostru este under control, suntem safe, la 800 de metri de el… Mai sunt pe undeva câteva focare arzând, dar peste tot scrie ”sub control”, dimensiunea focului, câte mașini acționează, viteza vântului, umiditatea… câteva informații pentru cei interesați.

Iată un exemplu. Ora de update este ora României, acum, când scriu aceste rânduri. Mi-am păstrat conexiunea cu ora patriei, pentru că oricum aici știu cât e ora… ne aflăm în continuare la 9 ore diferență. 

focuri

În timp real, de curiozitate, aici: https://www.emergency.vic.gov.au/respond/

Și, știți ceva? La TV niciun Breaking News, nicio banderolă galbenă alarmistă, nicio răsteală sau bubuieli ”muzicale” sinistre (pardon, gingles) ori imagini care să ne afecteze emoțional… nu pentru că știri nu ar fi (și încă ce știri sunt în zile ca acestea), ci pentru că, dincolo de știri stau educația și respectul față de puterea oamenilor de a se ține tari, lucizi și verticali în fața adevăratelor calamități. Vedem pe parcursul zilei oameni care și-au pierdut toată munca de-o viață, rămași literalmente pe drumuri, cu ochii înlăcrimați, cu casele scrum (cât timp îi trebuie unui foc la 42 de grade Celsius să radă tot?) pompierii în fundal, elicoptere lăsând să cadă peste suprafețe imense prafuri albe, dar TOTUL e prezentat decent, atât cât să îți stârnească compasiunea, atenția și nevoia de contribuție, nu ura și tot ce are fiecare din noi mai nedemn. O știre e o știre, durează exact atât cât trebuie, arată exact atât cât trebuie ca să îți faci o idee, iar televiziunea nu e o tribună. Miroase a fum. Dar suntem liniștiți. Pentru că asta fac niște autorități și niște posturi de televiziune decente: dau putere și siguranță oamenilor, nu decădere și prost(ituț)ie.

Nu pot să nu mă gândesc la ce văd și aud pe posturile noastre tv. O jignitoare continuă manipulare, o deformare interesată a realității obiective, un fel de Lupul! strigat din trei în trei minute de vreun jurnalist, vreun politician, sau vreo madamă cu un interes dement (desigur, de cele mai multe ori pecuniar, măsurat prin audiență sau voturi). Cred că media noastră se caracterizează prin lipsă de justă măsură, pe care aș traduce-o în lipsă de caracter. Și, din păcate, dacă asta-i moda, asta purtăm, nu-i așa? În pas cu vremea. Media are nevoie de polarizare. Pentru bani. Frica face banii. Frica ne conectează la biberonul știrilor. Frica cere un tătuc, un acoperiș, o dreptate… Cum ar fi dacă la breaking news s-ar spune: ”azi totul e safe, under control, pe total: bine!”? Nu cumva ne-am vedea de viețile noastre și am uita să mai deschidem televizorul, să ne hrănim cu reclamele lor la medicamente?

Știu, la voi a fost prima zăpadă, am văzut imagini pline de bucurie și comentarii pline de năduh – cum o să fie mâine, când ăștia nu or să dea cu plugul, zloata din papuci, mașina murdară, strada, ca de obicei, blocaje în trafic… Dacă ni se pare greu la zăpadă de 2 metri sau cu ăștia (oricare ar fi ei), hai să venim într-o zi și să lucrăm la 42 grade și 50 de incendii simultane de pășuni și păduri, întinse fiecare pe câteva hectare, unele colea, lângă casa omului. Vedeți, au și alții necazuri, tot mari, dar abordarea face diferența. Cum vorbim, așa trăim. De asta vrem să o tulim din țară că la alții e mai bine. Da, e mai bine, că nu e stres. Serios? Ba da, e la fel de stres, e chiar mai mult stres pentru un imigrant, de asta să fiți siguri (lăsăm subiectul pentru altădată), dar ei, ăia, alții nu se dau în bărci cu poalele ridicate la tv la primul necaz pentru audiență. Și pentru că ei păstrează justa măsură, determină răspunsul corect din partea poporului. Și când zic popor, mă gândesc că de cele mai multe ori, destinațiile cele mai atractive sunt conglomerații de populații obligate de realitate să acționeze unit, ca popoare omogene. 

DSC_0904

Dacă îmi este cu îngăduință, vă trimit un gând: respirați cu nesaț gerul primei zăpezi, transpirați la munca dumneavoastră cu folos, înghețați cu o lopată în mână (ce bine că puteți să vă deplasați, că puteți ridica, că puteți trudi), bucurați-vă de zăpadă, dar nu înjurați, ci mai bine o mulțumire ridicați…  Doamne, ce țară bună ne-ai dat! Dacă și noi am pune mâna și am gândi și vorbi ca un popor…