Arhive etichetă | prezent

Cum de… tot atâta… 8 Martie?

NU există sărbătoare mai apreciată, mai respectată, mai bine ținută de poporul român, de la vlădică până la opincă, fără osebire de gen, etnie, orientare religioasă, apartenență ori preferință politică decât 8 Martie. Vă spune un specialist în sărbători care aproape 20 de ani a servit poporul român de la pălmaș la majoritatea instituțiilor private sau particulare, Președinția și Casa Regală cu cadouri, felicitări și flori. Nici Crăciunul care ține două luni, nici Anul Nou, nici Sf. Parascheva sau orice alt sfânt din calendarele lumii, nu sunt sărbători cinstite ca această binecuvântată zi. 

Balanța este înclinată clar. Pare că nu se poate altfel. Nici nu ne putem imagina cum ar fi ”8 Martie” scris cu litere mici. S-a scris ceausescu, iliescu… tot ce vrei. Dar 8 Martie? Pare un sacrilegiu pe care nu îl putem comite.

Pare imposibil să fie altfel.

Mă întreb: de ce?
Unii au zis, după ”89, că e o sărbătoare comunistă și nu prea mai contează. S-o eliminăm odată cu apa din ligheanul revoluționar. Să citim în Wiki… un fragment de istorie: ”După Revoluția din Octombrie, comuniștii Alexandra Kollontai și Vladimir Ilici Lenin au declarat 8 martie ca sărbătoare oficială în Uniunea Sovietică”. Sovietică? Deci – dezagreabilă! Dar poporul nostru s-a ținut! S-a ținut în formă continuată, ca să vorbim în tonul epocii.Alții atrag atenția asupra Sărbătorii de mâine, a celor 40 de Mucenici. Dar poporul a rezolvat. Se vând sfinți și mucenici de post și de dulce la brutărie și supermarket și câștigăm timp să sărbătorim azi. AZI! 

De ce? Pe orice parte ai lua-o, explicația nu e suficient de completă.

Dacă o iei pe partea visului: Nu cred că se gândește cineva la menținerea peste veacuri a unui obicei sau la crearea unei convingeri naționale.

Dacă o iei pe partea simplității, a lipsei de efort: Nu este mai simplu să faci cadouri și felicitări de 8 Martie decât cele de Crăciun, de mărțișor sau de Paște.

Dacă o iei pe partea efortului minim: Nu este lipsit de efort, chiar de sacrificiu, să te ”descurci” în lume în ziua de 8 Martie. Chiar e destul de complicat, căci nimeni nu cunoaște doar o femeie.

Dacă o iei pe partea obligației: Nu suntem atât de datori unii altora încât să mergem cu daruri și buchete pe străzi ca niște cărăuși.

Dacă o iei pe partea galanteriei: Nici asta nu ține. Galanteria mai există doar ca nume de magazin de ațe și jartiere, inutile și acestea în vremea industriei ușoară care a înlocuit industria grea și, odată cu ea, și obiceiurile casnice, feminine. Gesturile cavalerești par niște idei prostești pe cale de dispariție, că doar femeia a luptat pentru egalitate cu bărbatul. Și corectitudine! Politică! E adevărat că o doamnă a cerut de curând eliminarea din programele educative a poveștii ”Frumoasa din Pădurea Adormită” fiindcă prințul a sărutat prințesa fără consimțământul acesteia? E real, adevărat și există. Corectitudine politică. Nu ne mai trebuie cavaleri, că doar școli de șoferi sunt pentru toate genurile, parfumurile și hainele sunt unisex, pe toate le putem face / procura oricare dintre noi. Cu toate acestea, băiețeii, adolescenții, tinerii, vârstinicii umblă de 8 Martie ca niște Pomi de Crăciuni împodobiți și le stă bine!

Dacă o iei pe partea diferențierii: Să te ferească Dumnezeu. Femeile sudor, macaragiu, vopsitor, prelucrător prin așchiere… chiar le-ați uitat? Bărbații șefi (adică bucătari), stiliști (adică frizeri și bărbieri), asistenți medicali, educatori de grădiniță…  sunt deja peste tot. Nu valorizăm.

Dacă o iei pe partea dragostei: Nu e destul. A fost deja Sf. Valentin, Dragobete, ocazii explicit legate de dragoste. Dacă o iei pe partea relațiilor, a aprecierii: Nu e doar pentru că toți avem o mamă, o educatoare sau o iubită, o soră, o profesoară, o prietenă sau o colegă dragă.

Dacă o iei pe partea profitului: Conștienizați ce mare tămbălău se face de Luna cadourilor. Așa de mare încât Pruncul Iisus a dispărut complet în competiția cu Moș Crăciun! EL pare că nici nu se mai înscrie în cursă. Dați o căutare la felicitări de Crăciun și trimiteți-mi una cu Pruncul Iisus care să nu fie o icoană sau o imagine stilizată în care personajul principal e Steaua. Deci, 8 Martie nu este un efect al publicității.

Dacă o iei pe partea exemplului celorlalți: este o sărbătoare internațională, un prilej de conștientizare, dar și Crăciunul și Paștele sunt sărbători internațional celebrate, au rădăcini mult mai spirituale și mai elevate, sunt celebrate de mai mult de o sută de ani. Mult mai mult…

E altceva dincolo de toate acestea, e un răspuns dincolo de emoțiile, sentimentele, visurile noastre ori de obiceiul recent împământenit. Cum se face că, dincolo de manifestarea exterioară, chiar trăim autentic valoarea și bucuria acestei sărbători? 

Eu risc un răspuns: e vorba de educație continuă.

E pentru că în casă și în grădiniță, în școală, fetele și băieții au fost învățați, an după an, cu osârdie, de către educatori că NOI SĂRBĂTOAREA ASTA O ȚINEM! O CINSTIM! Educație continuă. Copiii fac an de an, cu mânuțele lor mici, frumoase și sincere podoabe, scriu cu caligrafia lor plină de siguranță interioară și imprecizie exterioară ”La mulți ani” și primesc atâta bucurie și recompensă, încât amintirile astea au parfumul de Rai pe care am vrea să îl regăsim în orice timp al vieții noastre. Copiii ajung adolescenți și continuă. Ajung tineri și continuă. Ajung adulți, maturi, vârstnici și continuă să manifeste această apreciere, indiferent de exterior și de motiv. S-a internalizat, deja, o valoare care duce la un comportament aproape automat. Prin educație continuă.

Sigur că înjurăm de mamă, că ne certăm ori bârfim între noi, că avem de contestat (mai ales) femeile nepotrivite în locurile nepotrivite, sigur că trăim într-o societate (mai degrabă) a bărbaților… dar ținem sărbătoarea și măcar o zi ne curățăm de toate acestea. O zi de respect și apreciere.

Ne plângem mereu de una, de alta, ne asfixiem în propriile noastre urâțenii… Ce bine ar fi dacă noi toți am ține să omagiem și să manifestăm cu aceeași stăruință, seriozitate, perseverență și valorile morale, și dreptatea și pacea socială, și istoria, și identitatea națională… Observați? Nu trebuie decât să ne ȚINEM de ele, prin educație continuă, educație continuă, educație continuă

Mai mult decât atât, suntem oaspeții vremelnici și neînsemnați ai acestui Timp, ai acestui Loc, ai acestui Univers. Cu alte cuvinte, suntem chiar Fii Timpului, ai Locului, ai Universului. Ne-au primit şi ne-au susținut ca niște mame ale noastre. Ce bine ar fi dacă noi toți am ține să le omagiem cu la fel de multă strădanie, zel, ardoare… Nu trebuie decât să ne ȚINEM de ele.

Și, chiar mai mult decât atât, cum ar fi dacă le-am trata pe toate ca de 8 Martie? Hai, că putem. Prin educație continuă.

Reclame

Australia – note de călătorie III

 

De pe la 40 de ani mă gândesc ce penibil e sa fii o femeie adultă, să te machiezi și să nu fi făcut niciodată măcar un curs scurt de 2 ore, ca să știi niște principii, acolo…  barem să nu greșești atât de rău în fiecare zi, dacă nu se poate să îți pui în valoare frumusețea naturală. Sau măcar un curs de îmbrăcat corect. Sau măcar un curs de nutriție. Sau un curs de păstrat ordinea în casă mai ușor. Ori echilibrul între toate rolurile de femeie…

Ei bine, în vacanțe mă gândesc că e impardonabil ca eu să nu fi luat măcar un curs scurt de fotografie. Sunt atâtea minunății pe care nu vi le pot împărtăși pentru că nu știu să fac fotografii, încât mă simt rușinată și nedemnă de atâta frumusețe din jurul meu, oriunde aș fi. Promisiune publică: Un curs de fotografie – scurt – este primul curs pe care îl voi urma în 2018. Parol dhoneur… Ăăă… Sorry. On my word of honor. Și, pentru că mi-am amintit ceva, vă las să intrați în atmosferă…

https://www.youtube.com/watch?v=CwunURdLq4M!

În cazul în care se șterge automat linkul de mai jos din cauza drepturilor de autor, puteți căuta pe youtube The Platters – On my word of honor.

De ce mi-am amintit asta? Pentru că ieri am găsit la un magazin discuri de vinil cu Mario Lanza, Engelbert Humperdinck, Mireille Mathieu… o capsulă a timpului, și despre acest subiect vreau să vorbesc astăzi, 31 decembrie 2017. Despre…

mm

Capsula timpului. Majoritatea impresiilor, lucrurilor, situațiilor pe care le percep aici par a fi dintr-o capsulă a timpului. Pentru a n-a oară îmi reamintesc cum, datorită schimbărilor dramatice de regim (deci, de valori și principii de viață), ceea ce a clădit poporul nostru în milenii a fost șters cu buretele agresiv al fiecărui nou venit în calitate (sau cu gânduri de) stăpân. În alte țări (de pildă Franța, Monaco, Austria, Germania – partea exfederală) observi o continuitate logică organizatorică, arhitectonică, educațională, istorică… Pare că locuitorii nu se rușinează cu istoria, cu trecutul, cu strămoșii, cu moștenirile generațiilor precedente, fie că sunt primite pe căi spirituale, culturale, fie pe căi materiale. Am observat peste tot în țările unde comunismul nu a demolat patrimoniul că a fi patriot este firesc, că a respecta străbunii și strămoșii este onorabil, că a păstra case, lucrușoare, modele de educație, obiceiuri sau instituții este normal, stimabil și chiar benefic.

Australia îmi pare o capsulă a timpului pentru lumea (britanică) de altădată, pe de o parte așa cum o cunosc eu din anii 60-70, pe de altă parte ca istorie trăită de imperiu.

Să mă explic. Câteva decenii în urmă era corect (chiar și la noi, pentru cei educați antebelic sau foarte curând după război) ca fiecare membru al unei generații să fie politicos cu celelalte generații, să fie corect / curat îmbrăcat, să poarte o discuție ”corectă” – adică politicoasă cu oricine, într-un cuvânt buna-creștere era dovada unui caracter frumos și o carte de vizită pentru familia de proveniență. Scriu aceste rânduri după șaptesprezece zile de observații (și observ pe capitole, înregistrez și înmagazinez cu meticulozitatea unui căutător cu temă dată). Ei bine, buna creștere pare liantul între generații, aici. Același ton, aceeași înclinare a capului, același zâmbet amabil, aceleași cuvinte de întâmpinare, de salut sau de rămas bun, aceleași formule de excesivă politețe, empatice și de succes, purtând parcă parfumul celor din cărțile surorilor Brontë, Jane Austen sau William Thackeray. Suntem în statul Victoria… la propriu dar parcă și la figurat! Există un fel de a face, dincolo de etichetă și de reguli. E mai degrabă un stil de comunicare.

NU am văzut niciun pian în casele în care am fost, la care să interpreteze domnișoara familiei cu obrajii îmbujorați de emoție cele câteva piese învățate la lecțiile primite de la tânărul compozitor uscat și cam gălbejit de modestie financiară, nevoit să lucreze până la epuizare pentru câteva lire pe săptămână.

NU erau bărbați în costume elegante retrăgându-se după prânz în ”bibliotecă” pentru discuții care nu ar fi confortabile sensibilităților gingașelor spirite ale doamnelor.

Nici doamnele NU agitau, transpirate și parfumate cu odoare grele, dulci, niște evantaie de mătase chinezească, în discuțiile lor frivole.

Majordomii NU purtau mănuși albe pentru a nu atinge cu mâinile, în mod direct, musafirii, obiectele sau personalul din subordine. Și nici măcar NU erau prezenți. Nimic din toate aceste elemente ale imaginii societății victoriene.

Dar am simțit mereu prezentă acea formulă familială în care generațiile nu numai că pot fi puse împreună ci în care pare că își oferă mingea la fileu ca să poată străluci din nu-contează-ce-motiv la nu-contează-ce-subiect. Își pun în valoare calitățile, se tratează cu un respect pe care unii români nu l-ar cunoaște decât din romane sau filme victoriene…

Și când mă gândesc că mulți australieni vorbesc despre alții că sunt educați very english…

Prea mult rău ne-a făcut exemplul punerii la zid, al re-educării piteștiene, aiudene sau prin programul omului de tip nou, al (auto)criticii tovărășești în ședința de partid. Prea multă negare a valorilor fundamentale de respect, confort al celuilalt, prețuire a tradiției și moștenirii.

De ce oare aici nu văd ruptura între generații? Ei, o să spuneți, nu cunoști subtilitățile limbii engleze. Oho, și ce limbă engleză se vorbește aici… pentru mine e cam așa: $#@%^&(*&^%$#$… (nu, nu sunt înjurături, e o conversație la care neuronii personali sunt solicitați suplimentar la capitolul decodare). Ca atare, am învățat să spun la intrare: dacă vreți să comunicăm mai ușor, vorbiți cu mine mai clar, mai lent și puțin mai tare și dați-mi puțin timp de compilație… dar despre asta, altădată. Ei bine, da, limba engleză australiană e cam dificilă pentru mine și tocmai de aceea pot afirma că limbajul corporal, energia dintre oameni au rol primordial în a dezvălui autentica relație între ei. Casele sunt mari, spațiile sunt suficient de largi pentru a fi la distanță și vizitele prilejuite de sărbători suficient de lungi pentru un ager observator ca mine. Strănepoți, bunici, fii și fiice, gineri și nurori, verișoare și prieteni de familie… un spectacol al unei societăți admirabil educate, autentic conectate la valori serioase.

În plus, la magazin, pe stradă, la școală, la biserică, lumea necunoscută te salută cu nesimulată bucurie, te întreabă de bine și (reiau): comitetul de primire este peste tot… Doamnele de orice vârstă poartă niște haine very english (nu demodate, dar nici ultimul răcnet), siluetele domnilor sunt very english (nici șvarțenegherite, dar nici purtând respectabile insemne ale confortului financiar), mersul pe stradă, distanța dintre oameni când discută, fețele lor, surâsul, spațiul personal, subiectele… very english (pentru mine, evident). Emisiunile tv, idem. Folosesc termenul very english în sensul de echilibrat. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Niciun râs gros, nicio poantă care să facă a izbucni un grup, nicio victorie prea răsunătoare, până și paramedicii sosiți la o urgență prin vecini nu s-au făcut auziți. Nici nu am știut când ambulanța a sosit și a plecat. Fără sirene, fără lumini, fără surle și trâmbițe. Doar am zărit. Discret. Very english. Serbarea de final de an școlar a durat 22 de minute. 400 de copii și vreo 150-200 de părinți. Imnul țării, imnul școlii, declarația de credință, trei cântecele, șase diplome la copii (credeți-mă, le-am numărat), trei anunțuri cu mulțumiri și recunoașteri, plecarea în deplină ordine a părinților și a copiilor pe clase… pentru a aplauda într-un ”tunel” al onoarei și a pentru un high five între prichindeii de clasa I și cei mari, de clasa a VI-a, care părăseau școala, mergând la secondary school. Very english.

Și, peste tot, un cult al rememorării, al celebrării și onorării celor care, cu orice mic efort, participă la dezvoltarea societății. Altădată poate vom atinge subiectul: cultura mândriei de a fi cetățean al țării, localității, cartierului, comunității… 

Concluzia. Dacă cumva cineva crede că canapeaua (sic a) lu’ Capatos, batjocura tip Huidu&Găinușă, Dezbrăcatu’ & alții ca ei, ”umorul” de multe ori bădărănesc de la iUmor, sau din parlament, lumea lui Nea Mitică, emisiuni mondene cu domnișoare golașe precum puii de găină smotociți de cocoșii cu burtă și mușchi în portofel sau talk-show-urile cu vedete umplute cu substanțe pe cale chirurgicală, mai puțin cu carte pe cale naturală sunt elemente inerente ale civilizației și libertății de opțiuni, se poate constata că civilizații ceva mai înaintate economic și mai dezvoltate social nu le apreciază prea mult… Ce să vezi, distracțiile lor sunt mai degrabă sportul în parc, joaca cu copiii, educația masivă în orice loc și moment, plimbatul cățelului, pescuitul de pe barca proprie sau participarea la o regată (cu iahtul personal) ori la un campionat local de cricket sau golf, plaja și călătoriile tematice în toată lumea, o croazieră pe un vas de lux, fiecare după putere… și toate obținute din propria muncă, cu propriul efort și talent, cu propriile abilități educate moderat și prețuite de generații.

Foto: partea de Grădină Botanică dedicată copiilor. Te-ai fi gândit?

Foto: Mausoleu dedicat luptătorilor din Primul Război Mondial. Pe altă latură, Centru de educație. În semn de recunoștință, poți pune un mac.

Despre Capsula istorică, data viitoare…

Calea Babelor

Sarcasm pe Facebook: „Alertă de trafic intens în Iași. Pe drumul către moaște se circulă babă la babă!”

Da, sunt din Iași. Locuiesc de 17 ani pe traseul Babelor către moaște. De 17 ani am străzile îngrădite, mă satur să dau explicații jandarmilor când sunt la volan și uneori merg pe jos, am mai mult de curățat la poartă, am găsit un portofel golit, într-o primăvară, pe sub frunze și zăpadă, cu acte de Babă în el, aruncat peste gard, în grădina mea, în toamnă, de un șmecher de hoț… și, împreună cu niște surori catolice dintr-un sat, am găsit Baba și i-am trimis actele…

Mă uit la mulțimea aceea de Babe (de copii, de tineri, de mai puțini moși, că bărbații sunt mai puțin rezistenți ori rămân cu animalele acasă ori sunt deja plecați la Domnul). Le privesc cum stau nopți la rând în frig. Eu mă culc la căldură (și tu), iar Babele stau ca fraierele și zgribulesc în ploaie, li se face rău, apelează SMURD-ul & ambulanța deja ocupate, nu-i așa? cu chestii mai elevate în orașul nostru, capitală blablabla…

Dar nu cad prea multe Babe pe jos, că se sprijină unele pe altele. Se țin între ele drepte, fiecare cu păcatele și durerile ei, orideunde ar fi. Și se ațin așa, ca niște pinguini autohtoni osoși, unele de spatele altora, și toate împreună, de firul nevăzut care leagă durerea de speranță.

S-a fi făcut grâu`, maicî, pi la voi, anu‘ ista? Pi la noi, nu, c-o plouat… Șî, câți copchii zîci cî ai? Șî pi undi‘s, maicî? Ș-a mii, tăt diparti…Tăt duș cu treabî, au șî ii copchii la școli… Nu, niși a mii n-o vinit anu ista… da‘ cu ajutoru Sfintii poati vin la anu că de-amu sî cam gatî… s-o cam gătat cu viața noastrî… atâta bucurii mai avem șî noi… gându‘ la copchii și aișea, la Sfântî…

Și mai fac un pas… și mai trec de un gând. Și mai spun o rugăciune, când le este frig, se mai încurajează… se mai contrazic unele cu altele, apoi se împacă, își mai dau un colț de pâine, doar au drum de dus înainte… poate mâine dimineață o să ajungă coada…

Uneori ies în stradă cu ceaiuri calde, cu porții de hrană fierbinte. Și ne bucurăm de a dărui, nu de a primi. Și fac asta împreună cu fiica mea. Cum aș putea s-o învăț, mai direct, respectul, compasiunea? Există un curs mai bun de Personal Development?

Câteodată plouă crunt și e un frig de îți aduci aminte și păcatele nefăcute. Și de Sfânta Parascheva e frig când plouă, fraților. Anul ăsta, cât pentru cei zece în care nu a plouat… Când intru în casă: căldurică, Chopin pe youtube, supă fierbinte, sfeșnic cu lumânare aprinsă pe masă… bețișoare parfumate… subiecte… suntem ”normali”. Afară, lame de cuțit. Și ploi însemnate cantitativ. Cu intensificări ale vântului.

Vine noaptea. Dai să te culci. Te gândești că e alegerea Lor. Și… Vrei să scapi de Babe? Nu poți. Le vezi la televizor: umilite, arătate în posturi jenante, căutate cu lumânarea de niște mici șacali care, astfel, își ascut dințișorii pentru viitor.

Dar, slavă Domnului, Babele de la televizor parcă nu seamănă cu cele din rând. Eu mă duc de dimineață să verific. Când colo, ce văd? Basmale și Mâini. Mâinile crăpate, aspre, uscate și înnegrite de muncă, de frig, de zloată, de arșiță… Mâinile lor noduroase, cioturi închircite de cărat greutăți la animale, cu sacul, de la câmp…

io-hk-df-2

Mă uit la Ele. Sunt Babele născute înainte sau chiar în timpul Războiului. Poate le-au fost răpiți tații ori frații de gloanțe. Sunt Babele care au dus Greul. Care au trecut prin foamete. Cărora li s-a furat averea. Babele care, pe când erau fete, n-au avut dosar bun și n-au mai făcut liceul ori vreo școală mai înaltă. Ai căror părinți, frați ori uncheși au înfundat pușcăriile comuniste.

Babele astea au trăit în carnea vieții lor mărirea și căderea epocilor. Ele Știu. Ele sunt Memoria. Pe fața fiecăreia citești Istoria țării, mai abitir decât în manualele actuale.

Babele astea au muncit la CAP-uri până la ultima sudoare. Babele au semănat, au prășit cu sapa, au cules, au cărat cu spinarea, au făcut snopi și au dat la dobitoace. Babele astea au mers pe lângă căruță sau car, să le fie mai ușor animalelor.

io-hk-df-1

Pe spinarea Babelor s-au clădit fabricile, uzinele, spitalele, grădinițele și școlile. Babele au pansat rănile bolnavilor, Babele au spălat murdăria din toate birourile, din toate w.c.-urile, din trenurile, din grădinițele și școlile prin care noi am trecut. Babele au fost lângă bărbați pe șantiere. Babele astea au ridicat copii și au dat țării ăsteia inteligență cât în alte zece țări.

Babele au căutat găinile în fund să vadă dacă au ou să-l dea nepoților la oraș, ”să aibă oușor bun, de țară, maică…”. Babele astea au muls vacile și aduc la oraș brânză adevărată, ca să nu se mai spurce pruncii cu otrăvuri cu brand și preț din supermarket. Babele au făcut cozonacii cu iz de fum și pâinea bună, cu cruce deasupra, păștile de Paști și ouăle înroșite.

Babele astea au adus pe lume miei, viței, pui de găină sau gâște fără număr, ele au dat la păsări, ele au dat la dobitoace, ele le-au gătit, ele le-au îngrijit. Și au grijit omul, copiii, casa și curtea, grădina, câmpul și cimitirul. Babele au zis ”Doamne ajută!” la vremi de grele încercări și au învățat să ceară ajutor de sus cu teamă și blândețe, pe când Omul lor suduia. Babele au  învățat fetele să fie cinstite și cinstitoare. Babele au moșit femeile. Babele au lăut pruncii și i-au vindecat la ceas de cumpeni. Babele astea mai știu câte un leac din plante sau câte o poveste ori descântec. Babele astea au pus flori mirositoare în grindă: de curat, de leac și de frumos. În poala Babelor ăstora nepoții au primit o mângâiere aspră când părinții au plecat să spele domnești dosuri italiene pentru câțiva firfeurei.

io-hk-df-6

Babele astea nu au avut curent și au învățat carte la lumânare. Dar au scris ori au ținut minte și au dus mai departe povești, cântece, snoave și tradiții. Babele au tors lâna oilor, au boit-o cu vopsele din flori de câmp, au cusut la lampă ii cu altițe, cămeși de mireasă și de mire, au țesut covoare, lăicere, cuverturi, grindare, au împletit șosete groase bărbaților care s-au dus la pădure să aducă un car de lemne, copiilor care s-au dus cu uratul ori la școală… Am întrebat o Babă de la Sucevița, care cususe astă-iarnă cămeșa soțului și ia ei, bătute cu mii de cruciulițe, de ieșiseră împreună, în straie aidoma, la o Mare și Sfântă Sărbătoare: ”Când ai cusut atâta, mătușă, în trei luni? Printri treabî, maicî!”. Stâlpi. Stâlpi de oameni ce țin și Cerul sus și Pământul jos, și mai duc și portul, în cel veac ce vine.

Babele astea ele au grijit vatra, casa, tinda, prispa și ograda, au vopsit gardurile, au albit ștergarele și au împodobit ferestrele și porțile. Babele au făcut masă mare cu zamă de cucoș, găluci cu carni și cuptioare de poali-n brâu și au așteptat oaspeți mari, copiii-domni, la hram ori la sărbători. Atunci și-au spălat mânurile mai abitir, numai că nu iese negreala, chiar cu sare de lămâie. Nu iese decât oleacî de sânge prin crăpăturile adânci, dar trece cu seu de oaie.

Babelor ăstora le-au murit copiii în burtă sau în leagăn din lipsă de medici, de medicamente ori de cunoștințe, pile și relații. Le-au murit bunii și străbunii, iar ele se tot țin de calendar, de biserică și de cimitir. Babele astea nu mai au părinți, nu mai au alean. Doar dor. Babelor ăstora capitalismul le-a luat și ce le mai rămăsese după comuniști. Le-a luat serviciul, demnitatea, copiii și nepoții. Lor nu le-au mai rămas decât pomenile, rugăciunile, lacrimile și batistele cu noduri în care stau ascunși câțiva lei. Și câțiva biscuiți ieftini.

Și niște sfinți. Cu care ele vorbesc, se sfătuiesc, la care se roagă și de la care nădăjduiesc ajutor. De la cine, altcineva, să aștepte? Copiii? Ocupați. Nepoții? Plecați după Pokemoni aka diplome. Statul? Care? Societatea civilă? Pe bune? Neamurile? Vecinii? Ei, da, neamurile și vecinii. Neamurile și vecinii de rând, la moaște. Să pupe un mort.

io-hk-df-4

Pentru că, pentru ele, morții și viii sunt tot o lume. Iar sfinții sunt mijlocitorii. ”Da, Ghiță, așteaptă-mă, vin la Sân‘ Dunitru”, zicea mătușa mea, pe la Schimbarea la Față, omului ei, plecat în ceea lume, de aproape un an. Ea trăia la fel de conștientă și coerentă peste Tot. Glissando. Apoi se uita la mine și zicea: ”Îi ghini vițălu‘, c-o fost cam galeș? Da‘ vaca, ați dat la vacî? Sî culegi prunili, maicî, sî faci magiun la feti…” Apoi iar se uita la moșul Ghiță al ei din aer și vorbea cu el dându-i vești despre vițel… Și se muta cu ochii la Sfânta din icoană. ”Maicî Precistî, sî mă duci la Sân‘ Dunitru la omu‘ nieu”. Și exact la Sân‘ Dunitru s-a dus la întâlnire. Zis și făcut. Cu rânduială, rost și prin conlucrare.

Cele mai multe Babe nu știu de FaceBook. Pentru ele a Face înseamnă a Fi. Ele nu îți dau Like. Îți dau o binecuvântare, un măr, un ou, o poală de nuci sau de fasole. Nu virtual, în materie, maică. Nu au cont bancar, dar au un pitac deoparte pentru nepoți. Babele pierd casele la inundații sau pământurile și pădurile, fraierite de primari. Dar ele mereu găsesc o încurajare pentru tine, cel venit cu Audi la țară, la fresh air. Pentru că ele, sărmanele Babe, de-atâta suferință, așteptare și credință, aproape că s-au sfințit așa, și ele, tot ținându-se de funia rugăciunii înălțate către Cer. Și s-ar duce în sus, să nu deranjeze ieșenii spilcuiți și miștocari…

io-hk-df-8

 

Iar dacă încă nu te vezi și pe tine, acolo, printre ele, nu crede că nu ești în pomenit în rugi. Nu scapi. Noi toți suntem în rugile lor ”mult folositoare”. Căci dintr-o Cale de Babe ne tragem toți, ca niște frați estimp și în ist loc. E Calea noastră Lactee.  Dacă nu crezi, uită-te la bunele și străbunele tale. Mai sunt ele fete mari cu obrajii rumeni? Poate prin tablouri vechi.

Alertă de trafic intens în zona Mitropoliei Iași. Se circulă Babă la Babă. Statui umblătoare de carne înghețată și rugă fierbinte. În miroznă de aspru busuioc și dulce mir. Babele-Arhanghel circulă prin frig, ploaie, pe Calea lor, tăcute. O dată pe an. Se văd și Ele cu Sfânta lor-speranța lor. Apoi, ca niște biserici mici, călcând tot cu baticul înaintea frunții, streașină – acoperământ al feței, te întreabă, sfioase, în care parte-i gara. Se retrag. Ca Mieii. Vulnerabile, buimăcite, mulțănind în stânga și-n dreapta domnilor jăndari. Duc cu ele, în măruntul lor triumf, iconițe ieftine pentru cumătre și vecini, agheazmă pentru casă și animale. Și ne lasă singuri. Noi între noi. Ne lasă Iaș-ul, trafic-ul, Facebook-ul, mișto-ul, Mall-ul. Și Halloween-ul! Rămânem fiecare cool, trendy, stylish, cu deadline-urile, income-urile și insight-urile noastre.

Mă întreb, în termeni de management, dacă Babele astea, și-au atins, per total, ținta. Cât s-au căznit ele, cât au scos din carnea lor prunci, cât au zidit lut cu pleavă și balegă cu mâinile lor, cât au ridicat, cât au cărat, cât au stins jarul febrei vreunui om, cât s-au rugat, cât au plâns și au îngropat, totuși n-au putut clădi un strat cât de subțire de rușine care să stea pe veci în obrazul tuturor copiilor lor.  Și asta, pentru că n-au cerut pentru ele nimic. Credeau că cineva va observa că li se cuvine un pic de onoare? Au așteptat ca buna educație să o dea școlile prin care copiii le-au trecut?

Ei bine, ele au rămas așa, simple și singure, cu modestia de femei străine, necunoscătoare și trecute. Și cu nădejdea, credința și dragostea lor. Și cu Sfinții. Și cu Dumnezeu.

Iar noi? Va trebui să reușim noi singuri să devenim o țară de oameni cuviincioși, care să le sărute mâinile și să își ridice pălăria în fața lor, a Babelor, oricine și oricare ar fi ele.  Și să avem și noi atâta iubire, nădejde ziditoare, smerenie, bună-cuviință și putere câtă au Babele astea din viam senectute.

Dacă vrei, întoarce-le un bob de respect. Căci rândul și rânduiala Babelor a ținut osia țării și chingile neamului. Până acum. În veacul vecilor, le-om ține noi și-ai noștri.

Putea-vom?

Schimbare de sens

Suntem ființe ale doliului, ale pierderii.

Educați să ne jelim dispăruții, despărțirile, cele pierdute, mai degrabă decât să ne onorăm prezențele și binecuvântările din viața noastră.

Ca atare, aproape că nici nu le observăm…

Nu există dispariție fără apariție. Nu există decât transformare. Dacă am fi atenți la schimbări și la beneficiile lor, am fi orientați spre oportunități, spre posibilități, am fi mai creativi și mai curioși, mai puțin judecători și mai mult visători. Am fi mai orientați spre viitor decât spre trecut. Am fi mai vii!

Orientarea spre cele pierdute ne ține prizonieri într-un trecut oarecare ce a devenit între timp foarte roz sau foarte întunecat și în care noi eram (oricum) niște eroi. Iar acum suntem niște victime.

Orientarea spre cele viitoare ne-ar da mai multă vigoare, ne-ar pune creierul în funcțiune, ne-ar utiliza emisferele și am putea să ne conectăm mai mult unii cu alții. Viitorul nu e al unuia singur, pe când trecutul, da.

Iar nostalgicii nu interesează pe nimeni. Bărbații care se plâng sunt complet neinteresanți pentru femei (ce să mai zicem pentru alți bărbați!), iar femeile care se plâng sunt repede părăsite.

Nu mai putem lua pe nimeni în trecutul nostru, dar viitorul îl putem întâmpina împreună!

Utilizarea trecutului ar putea fi un instrument de învățare pentru cele ce vin.

Hai să ne pregătim pentru schimbări în bine și să fructificăm prezentul, onorându-l!