Arhive

8-9 noiembrie, mereu și mereu

Acum 33 de ani, pe 8 noiembrie, plecam de acasă in rochiţă şi şlapi, cu tramvaiul, la Maternitatea Cuza Vodă din Iași. Era cald, ca vara. ”Vara iernii” – acea perioadă de la începutul lui noiembrie când vine un val de căldurică… Aveam semne că în curând voi deveni mămică… Eram veselă și plină de încredere. Așteptarea avea să ia sfârșit! Aveam să aflăm ce va FI! Pe atunci nu aveam ecograf. Aveam asistente și moașe care ne priveau burta din profil să vadă cât de țuguiată e. Băiat sau…? Azi ne amuzăm de asemenea practici. Dar atunci așa era.

De la început! 8 – cald, rochiță, șlapi, tramvai, internare. A doua zi, așa, pe la un prânz, a venit pe lume Alexandra, căreia i-am spus și Gabriela, întru gloria Sfântului Arhanghel Binevestitor! 

Dacă Alexandra are o constantă în 33 de ani, această constantă este că inima mea a fost pur și simplu răpită de frumusețea, valoarea și inteligența ei.

Nu-mi fusese deloc ușor să o port. Fizic, trupul pare că s-a opus mereu. Eram o tânără care mergea dimineața 5 stații cu autobuzul la serviciu. Slăbuțăăă, slăbităăă de marele meu secret din pântec. Rezistam cale de două stații, iar la a treia eram prima la ușă! Săream repede lângă un copac, mă țineam de el…  Odată am auzit în spatele meu: ”Vai de ea! Așa tânără și beată la ora asta!”. Nu-mi păsa de nimic, eram imună la reputația pe care mi-o construiau neștiutorii…

Cred că ceea ce că m-a dominat în anii de creștere a Alexandrei a fost uimirea. Ambele mele fete au fost păstrătoare și continuatoare a ceea ce am avut eu mai prețios. Doar că eu nu am avut îndeajuns de mult talent cum au ele – una la desen și științe exacte, alta la muzică și comunicare… Dumnezeu a fost darnic și le-a dat din belșug LOR, ca să mă mulțumească înmiit pe mine!

Ei bine, Alexandra a fost primul meu profesor de parenting, ca într-o educație inversă, întoarsă către rădăcini. Ea m-a crescut, m-a învățat să iubesc, să ascult, să am răbdare, să privesc lumea și să-i gust frumusețea. Ea m-a învățat smerenia, ascultarea, durerea, atașamentul și non-atașamentul. Ea m-a învățat să am încredere când mă tem. Și m-am temut mult… Tot pe când era ea mică L-am cunoscut pe Dumnezeu și I-am dăruit fără rezerve viața mea.

”Copiii voștri nu sunt ai voștri… Ei vin prin voi dar nu din voi…” Înțeleptul Khalil Gibran și cu mine avem aceeași credință. Doar ca Daruri îmi privesc copiii și mă simt onorată cu titlul de glorie MAMĂ, pe care, ce-i drept, îl plătesc cu fiecare respirație, de 33 de ani încoace. Și mă străduiesc ca fetele mele să mi-l acorde în continuare. Și simt multă recunoștință când ele mă strigă ”Mama!”

Am greșit mult, ca Mamă. Nu mai pot lua înapoi nici un cuvințel, nici o pedeapsă, nici o clipă de neatenție sau nedreptate, nici o mustrare. Îmi pare rău și îmi cer iertare continuu de la fetele mele. Și, în sinea mea, chiar mă mir că ele mă mai ascultă și mă iubesc în continuare. Ba chiar Alexandra, mamă la rândul ei, mă onorează cu întrebări. Dacă ești mamă, observă, te rog, de îți mai cer părerea copiii tăi, ajunși adulți. Îți mulțumesc, Alexandra!

Și cum vă spuneam, pe 8 noiembrie 1983 era o zi de vară. Pe 9 noiembrie cerul era senin, soarele era tot acolo, doar că apăruse ceva nou sub el: o mică răsuflare! Iar după amiază, pe când îmi țineam fata pentru prima oară în brațe și mă minunam atingând cu sfială degețelele ei mici ieșite prin scutec, mă uit pe geam și văd… primii fulgi… pe cerul albastru…

S-a cârmit tot firmamentul spre iarnă și ți-a trimis în dar toată puritatea de cristal a acelei zile de ger însorit. Iar eu îți spuneam: ”Uite, Alexandra, îngerii dansează de bucurie că te-au văzut și le cad fulgii”…

De 33 de ani încoace, pe 8 și 9 noiembrie mă simt din nou în acea stare de grație, în deplin contact cu Cerurile, ca într-o perpetuă refacere a miracolului numit naștere.
Azi Alexandra e adult și reeditează, la rândul ei, trăiri de mamă. Mereu și mereu… ne uităm la vârful de lance al familiei, la Isabella. Ea e soarele, iubirea și bucuria noastră, a întregii familii.

Iar eu mă retrag undeva, în spatele fotografiei, acolo unde imaginea e mai blurată, un pic încețoșată…

Dar ce rămâne după toate acestea, e convingerea că, undeva, într-un pliu al frânturii de Univers și de timp în care s-a întâmplat să mă aflu, ceva-ceva bun, tot am făcut și eu în colaborare cu Dumnezeu.

La mulți ani, Alexandra Gabriela! Non omnis moriar!

gab

Strategii de comunicare la 5 ani

Prin mai 2016, din cauza multor drumuri facute, am depasit ora de somn la pranz a Isabellei, asa ca una din solutii a fost sa doarma putin in masina, in mers, iar mai apoi sa completeze acasa. Acasa, nevoie mare, desi pica de somn, nu voia sa adoarma. Eu, cu promisiuni (ca doar sunterm in campanie..): „dupa ce te scoli, s-ar putea sa iti dau o inghetata (aiurea: iaurt rece cu fructe si un pic de dulceata sau cacao ori un dram de ciocolata rasa pe deasupra, dar frumoooooos servita, in cupe de sticla, tot tacamul…) ori, poate, tarta cu fructe„… Isabella: „nu, nu, nu vreau inghetata, nu vreau tarta„… si nu pot sa dorm.

Si nu a dormit..

Peste o ora si jumatate de la aceasta discutie, intra ea in bucatarie si-mi zice: „Bunico, m-ai convins. Cred ca am sa accept inghetata pe care mi-ai promis-o”.

Despre copii

Acum 17 ani eram, in crugul verii, in Beirut. Soarele nemilos parjolea și aerul din plămâni, nu numai pielea. Eram odată singură într-un loc (evident, habar nu am ce căutam pe acolo, cum de rămăsesem singură…). Mie îmi era bine, pentru că erau momente de reflecție, de contemplare, clipe când priveam ce voiam eu, în ritmul meu.

Și, în toată vipia uscată, zăresc un loc mai verde și … fuga acolo. Gard de metal, înăuntru – pietre aranjate cumva, albe, ca un fel de șantier arheologic mai ordonat pe ruinele căruia crescuse vegetație și, ici-colo, câte o plantă pusă de mâna omului. Chiar și copaci.
Intru.
Citesc pietrele inscripționate.
Nume englezești scrise cu litere vechi…. sub ele – un grad militar și, dedesubt – cateva cifre.
Ei bine, ați înțeles, era un cimitir european din secolul 19. Ostașii muriseră probabil într-un război local (nu-mi amintesc anii, deși înclin să cred că era undeva 1830-1840)…

Eram singură în acel loc, vă imaginați, cine se plimbă printr-un cimitir militar englezesc vechi de doua secole?
Priveam, mă plimbam, citeam nume și cifre, fără vreun gând, mă bucuram cumva de bruma de verde nears de focul nemilos al verii libaneze…
Și, la un moment dat, când cifrele singure s-au socotit automat, am înțeles ceva. Ostașii căzuți aveau 18, 19, 20 de ani…
Locotenentul, cred, era de vreo 37…
Și am început să vorbesc cu ei… Măi copii, cine v-a trimis de-acasă să vă lăsați oasele, viețile, iubirile netrăite, copiii nenăscuți, pe aici? Ați scris voi vreo scrisoare mamei voastre la 1820 și ceva…? A ajuns ea acasă? Ce Cauză mai înaltă poate trimite copii nordici în cuptoarele Orientului la moarte sigură?

”În numele cauzei…” scria pe pietrele alea funerare… știți voi… Vorbe.