11 ianuarie 2016

Dialog între Isabella și Samia:
I: Eu stiu de ce îi doale pe unii oameni bultica…
S: De ce?
I: Pentu că mâncălulile se bat unele cu altele… uite-asa, în bultică…
S: Și ce trebuie făcut ca să nu-i mai doară?
I: Nu stiu, că nu sunt doctoliță, sunt călăleață… Dar încă nici călăleață nu m-am făcut…
După un moment de gândire:
I: Stiu. Tlebuie să bea lichide calde, nu lichide leci. Poate că o să mă fac doctoliță, totusi…

 

Strategii de comunicare la 5 ani

Prin mai 2016, din cauza multor drumuri facute, am depasit ora de somn la pranz a Isabellei, asa ca una din solutii a fost sa doarma putin in masina, in mers, iar mai apoi sa completeze acasa. Acasa, nevoie mare, desi pica de somn, nu voia sa adoarma. Eu, cu promisiuni (ca doar sunterm in campanie..): „dupa ce te scoli, s-ar putea sa iti dau o inghetata (aiurea: iaurt rece cu fructe si un pic de dulceata sau cacao ori un dram de ciocolata rasa pe deasupra, dar frumoooooos servita, in cupe de sticla, tot tacamul…) ori, poate, tarta cu fructe„… Isabella: „nu, nu, nu vreau inghetata, nu vreau tarta„… si nu pot sa dorm.

Si nu a dormit..

Peste o ora si jumatate de la aceasta discutie, intra ea in bucatarie si-mi zice: „Bunico, m-ai convins. Cred ca am sa accept inghetata pe care mi-ai promis-o”.

Despre copii

Acum 17 ani eram, in crugul verii, in Beirut. Soarele nemilos parjolea și aerul din plămâni, nu numai pielea. Eram odată singură într-un loc (evident, habar nu am ce căutam pe acolo, cum de rămăsesem singură…). Mie îmi era bine, pentru că erau momente de reflecție, de contemplare, clipe când priveam ce voiam eu, în ritmul meu.

Și, în toată vipia uscată, zăresc un loc mai verde și … fuga acolo. Gard de metal, înăuntru – pietre aranjate cumva, albe, ca un fel de șantier arheologic mai ordonat pe ruinele căruia crescuse vegetație și, ici-colo, câte o plantă pusă de mâna omului. Chiar și copaci.
Intru.
Citesc pietrele inscripționate.
Nume englezești scrise cu litere vechi…. sub ele – un grad militar și, dedesubt – cateva cifre.
Ei bine, ați înțeles, era un cimitir european din secolul 19. Ostașii muriseră probabil într-un război local (nu-mi amintesc anii, deși înclin să cred că era undeva 1830-1840)…

Eram singură în acel loc, vă imaginați, cine se plimbă printr-un cimitir militar englezesc vechi de doua secole?
Priveam, mă plimbam, citeam nume și cifre, fără vreun gând, mă bucuram cumva de bruma de verde nears de focul nemilos al verii libaneze…
Și, la un moment dat, când cifrele singure s-au socotit automat, am înțeles ceva. Ostașii căzuți aveau 18, 19, 20 de ani…
Locotenentul, cred, era de vreo 37…
Și am început să vorbesc cu ei… Măi copii, cine v-a trimis de-acasă să vă lăsați oasele, viețile, iubirile netrăite, copiii nenăscuți, pe aici? Ați scris voi vreo scrisoare mamei voastre la 1820 și ceva…? A ajuns ea acasă? Ce Cauză mai înaltă poate trimite copii nordici în cuptoarele Orientului la moarte sigură?

”În numele cauzei…” scria pe pietrele alea funerare… știți voi… Vorbe.

Cum strică bicarbonatul de sodiu zenul și fengșuiul consumatorului de FB

Nu este zi lasată de Dumnezeu pe Facebook fără ca măcar cineva binevoitor să posteze un link la un mare articol cu 20 de rânduri (și 40 de reclame) despre ce minuni face bicarbonatul de sodiu.

Doar o lingură pe zi și scapi de cancer, slăbești 14 kile într-o săptămână, îți cureți argintăria și din tezaurul de la Moscova, desfunzi țevile îmbâcsite din baie și din corpul tău, alcalinizezi fiecare ungher al celulelor, un milion de minuni pe care bicarbonatul de sodiu le face iar noi, pare că… neam. Mai mult de atât, nu numai că nu spunem nimic, dar nici nu facem nimic.

Autorii articolelor au ajuns să sufere atât de mult de nerecunoștința noastră încât pun titluri de-a dreptul dureroase: ”Bicarbonatul de sodiu face și drege… NiMENI NU SPUNE NIMIC, COSTĂ DOAR 2 LEI…”

Cum nimeni nu spune nimic, dragi autori? Scrisul nu se pune? Share-ul nu se pune? Da” clicku”? Trebuie să vorbim singuri prin casă ori să ne dăm telefoane unii altora? Păi de ce să mai îngreunăm stenogramele interceptărilor? Să îi doară mâna inutil pe scriitori? Click și share și pac! la Războiu” feisbucist.

Nu mă întreb și nu vă întreb de ce autorii acelor articole savante (știați că, de fapt, numele corect este hidrogenocarbonat de sodiu?) le scriu, că au și ei un număr de cuvinte de pus într-un ”frame” numit ”rubrică” și papă și ei o pâine. De ziarist.

Mă întreb și vă întreb, oare ce îi mână pe share-uitorii de linkuri la eruditele articole? Dorința de a face bine? Da. Dorința să se știe? Da. Intenții pozitive? Da, normal. Numai că, dragilor, nu credeți că asta se spune zilnic peste tot? Nu e un fel de… abuz? Și nu vă gândiți că, Dumnezeule, dacă știți voi, știm și noi deja…


Apel disperat către țară

M-am gândit la ceva constructiv, desigur, ca o tipă orientată pe soluții ce mă știți.

Hai, dragi români, dragi prieteni de FB să mâncăm dom”le bicarbonatul ăsta! Să nu mai dea Guvernul tehno laptele și cornul cu E.coli (apropo, bicarbonatul de sodiu nu scoate bacteria ucigașă, ce zic cercetătorii britanici sau, mai nou, germani?)!

Să dea Guvernul o lingură de bicarbonat de sodiu copiilor la școală exact așa cum, în anii 1962-63, ne înfundau pe noi comuniștii ăia veroși la grădiniță, dimineața, pe nemâncate, cu o lingură de cremă de ghete ce ne trăsnea direct în nasul nostru de copii de 4 ani (am zis Omega 3 – din untură de pește), iar noi o vomitam instantaneu! Ei ne dădeau ca să ne crească IQ-ul, că altfel cum făceau ditamai Republica Socialistă? Măi, și ne creștea. Dar n-a ținut decât până în decembrie ”89, că după aia ne-a scăzut direct proporțional cu nește treburi, nu le scriu aici…

Exact așa să luam bicarbonat. Și eradicăm aciditatea stomacală pe loc, nema ulcer, cancerul dispare până la vară, nu mai cumpărăm creme cosmetice căci praful de copt e bun și ca peeling pentru față și corp, ne vindecăm de psoriazis, de înțepături, de coșuri, de arsuri solare, scoatem mirosurile neplăcute din haine și pantofi și câte și mai câte… Măi, parol, pe bune. Nu râdeți.

Măi, și să se vindece domnule tumorile canceroase în câteva zile, chiar serios, de ce nu o faceți, măi, oameni buni? Sau poate măcar oamenii de știință să pornească niște studii să dea jos Pharma sau barem s-o zguduie românește din încheieturi, înainte de lovitura mortală cu fiertura de … și de…. care chiar te vindecă de tot, de toți și de toate cele.

Dragi tovarăși de lecturi pe Cartea Fețelor, hai să facem grupul consumatorilor de bicarbonat de sodiu, să ni se albească dinții și să ne râdem la soare în pozele de profil, să strălucească pixelu” de la laptop de să tragă tot curentul din priză”.

Să dăm dovadă de conștiență și să check-uim odată subiectul ăsta. Poate apare și altceva pe lume… între timp. Mai o descoperire, mai un cântecel, mai un elev olimpic sau un artist deosebit…

Hai, vă rog, vreți să mâncăm bicarbonatul ăla naibii odată și să se ne mai scutească binevoitorii cu linkurile și marii jurnaliști de la rubricile de sănătate online cu sfaturile?

Sau sunt nașpa eu și într-o pasă proastă?
Să mă dreg cu oleacă de NaHCO3, soluție slab alcalină?
Bicarbonat de sodiu

Cuvinte

Adevărar

Banicăieri

Buneori

Confruntolaborare

Copildă

Cooperarisim

Cuvinteligente

Grasparagus

Istovitalitate

Puterexternă

Rememomente

Rezistențară

Ștervețel

SpiRitual

Șarpericulos

Sanatural

Singuraliv

Vocabularg

Când oamenii îți spun: ”imposibil”…

Pe la 15-16 ani, la liceu, habar nu am cine mi-a ghicit în palmă și mi-a zis: ”Vei avea doi copii”. Chestii copilărești, dar cu impact uluitor. Am luat-o de bună și am purtat această convingere cu mine, fără nicio îndoială, toată tinerețea. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, deși mă uitam la cele două liniuțe din pumnul stâng cu speranță, viața îmi arăta alt adevăr.

La 25 de ani a venit pe lume primul meu copil, Alexandra. Minune, preocupare, dezvoltare… Și mereu o așteptare, acolo, în spatele minții… mereu o speranță…

La 39 de ani, de ziua mea, dimineață, m-am uitat în oglinda de la baie și… m-am văzut ”cu ochi noi”. Am avut o clipă de sinceritate și o convorbire în oglindă. Mi-am spus că sunt o nebună. Pur și simplu nu am mai vrut ”să lupt”. ”Am lăsat” sau ”m-am lăsat” în voia vieții. Ca un observator neimplicat am aruncat, în următoarele 10 minute, toate lucrușoarele de copil pe care le păstram – scumpe și sfinte veșminte – de 14 ani: ”Doamne, dacă tu nu vrei, eu de ce mai vreau? Niciun calcul nu se mai potrivește… Facă-se voia Ta!””

 

La 40 de ani medicii m-au asigurat că ”nu se poate și chiar nu s-a putut în ultimii 14 ani… cum, nu știați? Dacă mai vreți, la vârsta asta, veniți la vară la tratament…” Era toamnă, am ieșit din spital fără nicio bucurie… căci tratamentele în vremea aceea erau înspăimântătoare pentru mine și am renunțat a doua oară la gânduri și calcule… Practic, m-am desprins de atașamentul emoțional, de încrâncenarea cu care îmi doream ceva pentru familia noastră: ”Facă-se voia Ta!”

La 41 de ani am avut o vizită la medic pentru a mă ghida pe calea celei de-a treia vârste a femeilor. Doar că doctorița a făcut o ghidușie: ”Hai să eliminăm orice posibilitate” – mi-a zis ea cu delicatețe… sub formă de glumă, ca să mă protejeze emoțional… și zâmbeam amândouă ca la filmele cu proști, pentru că un test de sarcină părea un gest chiar penibil. Peste câteva minute: ”Doamnă, a venit barza!” ”Păi, nu era imposibil?” –  zic eu. ”Imposibil, medical și științific, doar că… doamnă, încurcate sunt căile Domnului.” Și această femeie de știință, de o calitate profesională ireproșabilă, o doamnă al cărei nume nu îl divulg pentru că nu i-am cerut acordul, în fața temerilor mele, a mai zis: ”Oamenii vor spune că e imposibil. Dar eu cred că, dacă Dumnezeu l-a dat (pe copil), tot El o să-l țină și o să-l ducă la capăt. Așa că noi spunem: ”Facă-se voia Ta” și de-acum încolo ne facem partea noastră…”

 

Și așa, doar pas cu pas și cu atitudinea doctorului smerit, care caută să înțeleagă și să respecte mereu voia Domnului, totul a fost posibil. Nouă luni a tot zis: ”Asta e de Congres… și asta e de Congres…” și a făcut tot ce a știut ca să se împlinească sorocul. Inclusiv rugăciuni.

Pe invitația de botez, tatăl iubitor al Samiei a scris un crez al nostru: ”Copiii voștri nu sunt ai voștri. Sunt fii și fiice ale Vieții care tânjeste chiar dupa ea însăși. Ei vin prin voi, dar nu din voi, și chiar de sunt cu voi, ei nu vă aparțin.” (Khalil Gibran)

În această paradigmă am primit-o, am crescut-o și am respectat-o pe Samia: ca pe un copil al Celui care ni l-a dăruit în custodie, o perioadă. De aceea sunt atât de recunoscătoare pentru toate harurile pe care le-a adus cu ea, ca un plus de responsabilitate pentru noi, părinții și ca o dovadă că, atunci când noi, oamenii, nu ne punem în calea lui Dumnezeu, El își face datoria.

La mulți ani, fiică a lui Dumnezeu, iubitoare, frumoasă și binecuvântată. Să-ți fie calea plină de Lumină și Bucurie! Și ține minte că Lumina și Bucuria izvorăsc din inima ta. Acolo e sălașul Lui. Și tu ești un Cuvânt în discursul lui Dumnezeu despre iubire și despre miracol.20140810_161621

1 DECEMBRIE 2015

Servus, dragilor!

Stegulețe, ii, cocarde, patriotism, olimpici, campioni, inventatori, oameni de stiință și cultura, istorie plină de glorie, oameni frumoși plini de valoare, de verb, de idei și de orizont, figuri emblematice sau necunoscute cu care orice țară s-ar putea mândri, fapte uluitoare, HOP! apar azi la televizor.

Iubire, respect, neam, obște, țara noastră, patrie, flamură, spor, rost, istorie, a înveșmânta, strălucire, din toată ființa, patriotism, unitate, mândrie, dragoste de țară, îndemn, înaintași, străbun, sacrificiu, sângele lor, glasul țării, dulce grai, front, eroi, tricolor, hotare, frații noștri, acele vremuri…
 

Trăim și ne mișcăm între două dicționare de imagini și cuvinte ale României: cel de zi cu zi, cu cătușe, zarvă, sminteală și grotesc și cel de AZI. Pentru că AZI e sărbătoare. Pare că AZI am scos din lada de zestre oamenii, cuvintele și simțirile ”din camera de curat” și le afișăm.

De ce DOAR AZI?
Noi am învățat că străbunii noștri mergeau și la muncă, în câmp, tot cu cămeși înflorate, cusute de mâinile bătătorite ale țărăncilor iar vorba și purtarea lor era, pe cât se putea, la fel de smerită și în timpul săptămânii. Poate de aceea biserica păstrează atât de multe sărbători peste an, pentru că sufletul în sărbătoare e suflet primenit care naște idei, cuvinte și purtări frumoase. E starea normală de Rai, de început curat.

Din România de jos, din talpa țării, eu știu că, oricât de obidit ar fi orice român, starea de azi nu e doar o mască, e starea firească…

 

steagul-romaniei

 

În altă ordine de idei, ”O ROMÂNIE PUTERNICĂ”, scrie pe manșetele televizoarelor, iar în imagini vedem militari și utilaje de luptă. Ferească Dumnezeu ca puterea unei țări să stea în armele și nu în oamenii ei! Eu cred că puterea unei țări stă în coeziunea poporului în jurul câtorva valori: respect, credință, muncă, dragoste, libertate.

Cuvântul sărbătoare are la rădăcină latinescul serva (ae) = sclav, în aceeași familie cu servans (tis) = observator, ca și cu servio… ire =  de la… referitor la sclavie, până la a servi cauza poporului, a se dedica unui interes general.
Multe rude ale acestui cuvânt vin în limba română: observator și, prin urmare, supraveghetor, păstrător al unui spațiu pe care îl locuiește, cel care rămâne, cel care stă, conservă și menține, salvator, conservator al păcii,  a conserva, a rezerva, a menține cetățenii sănătoși și în siguranță.


Cum Parlamentul nu va vota niciodată 365 de zile de sărbătoare într-un an, vă fac o rugăminte: ce-ar fi dacă, începând de-acum, ne-am gândi, simți, vorbi și comporta precum AZI? Să începem noi, de jos în sus, ajustarea individuală raportându-ne la țara noastră și la oamenii ei…. Doar câte o zi, și doar de dimineața până seara…. un pas după celălalt. Să cumpărăm produse fabricate în România, să trimitem vești bune celor din jur despre copiii noștri, să promovăm vecinii, elevii, studenții, strămoșii și străbunii, să reafirmăm cu mai mult curaj și responsabilitate valorile și identitatea națională… Ce credeți că ar ieși din asta?

Ei bine, Servus, dragilor!  Ne întâlnim la anul… și La mulți ani!

UPDATE:
Când am scris aceste gânduri, vă salutam cu Servus, plecând de la originea și conotația latină a cuvântului. Nu aveam de unde să știu că, peste zi, ar putea fi interpretat peiorativ datorită contextului dejucării unui atentat în secuime. Vă rog să păstrați în mintea voastră respectul pe care vi-l port și sensul salutului meu sincer. Deci, mă înclin, prieteni, în fața voastră și a României, și vă salut din nou: Servus!