Reteta implinirii

Au fost odata ca niciodata Trei Surori. Nu erau de Cehov, erau cele Trei Surori care schimba oamenilor viata permanent si datorita carora ei, din nefericiti devin liberi. Se spunea ca, daca ajungeai sa te imprietenesti cu ele, puteai sa ajungi in Tara Recunostintei.

Tara Recunostintei avea o poarta mare care se deschidea doar cu o cheie despre care se credea ca e in buzunarul Vointei.

Madam Vointa era matusa Dorintei. Dorinta era jucausa, o copila nastrusnica, alerga de colo-colo, zglobie si zambitoare. Madam Vointa, severa si cam inaccesibila, se arata din cand in cand, desi Dorinta o striga mereu: „Insoteste-ma cu toate ale tale. Nu pot ajunge la ceea ce vreau decat cu ajutorul tau!” Dorinta era dulce si parfumata ca o dulceata de trandafiri dulci si parfumati, pe cand Vointa era tare, cam rece si cam cu toane. Azi o vedeai, maine nu. Nu te puteai baza pe ea, caci in cotloanele ascunse ale firii sale o inlantuiau strasnice secrete despre care se spunea ca doar cele Trei Surori ar putea cunoaste cate ceva. Asa ca, rareori Vointa deschidea poarta Recunostintei.

Dorinta ravnea sa traiasca in tara Recunostintei. I se spusese ca aici se putea intalni cu Fericirea – o gradina frumoasa ce aparea daca nu o cautai cu privirea si disparea cand te uitai la ea, cu Smerenia – o doamna mereu multumita si plina de cuvinte de gratitudine, casatorita cu Lucrul, un domn vrednic, destul de ocupat, care muncea din drag… Dar cel mai mult, Dorinta ar fi vrut sa se intalneasca cu Visul, un tanar semet, curajos, ce fermecase cu inaltimea aspiratiilor sale si cu limpezimea din priviri toate fiintele din regat. Ce sa va mai spun, ochii jucausi ai Dorintei il cautau mereu, oriunde s-ar fi aflat si tare ar fi vrut sa ii stea in preajma, mai ales ca aveau atatea sa-si spuna…

Si, intr-o vreme, pe cand Dorinta crescuse mai marisoara si incepeau si in pieptul ei sa se zbata sentimente profunde, de implinire, isi dadu seama ca doar impreuna cu Visul ar putea sa materializeze tot ce ar fi fost posibil. Asa ca, trebuia sa o roage pe Vointa sa o ajute. Dar Vointa nu era de gasit nicaieri.

O cauta Dorinta zi de vara pana’n seara si o gasi zbuciumata, trista, ascunsa intr-un cotlon al casei sale de sub copaci batrani.

– Matusa Vointa, sunt eu, Dorinta, nepoata ta preaiubita. Tare as vrea sa ma ajuti sa intru in Tara Recunostintei. Mi-a venit vremea sa imi implinesc menirea cu tanarul Vis pe care il ador, il admir in taina, il vreau alaturi de mine. Si el mi-a dat semne ca, la vigoarea lui, s-ar potrivi impetuozitatea mea… Rogu-te, ia cheia cea maiastra si deschide-mi Poarta…

– Nepoata preaiubita, pentru ca ai fost atat de sincera, o sa iti destainui secretul meu. Cheia nu-i la mine, eu doar deschid Poarta. Am avut-o candva, dar am pierdut-o in Prapastia Neconsecventei si au gasit-o cele trei fapturi minunate care, astfel, au salvat lumea… Sunt chiar ele, cele Trei Surori… dar nici ele nu pot actiona decat impreuna cu mine. Astfel, doar atunci cand toate conditiile se implinesc, Dorinta se poate implini, dezlantuind Visul. Mergi de le cauta…

Intreband in stanga si in dreapta, ajunse la Dorinta vestea buna ca pe meleagurile lor tocmai treceau cele Trei Surori. Si doar cu ele impreuna ar fi putut sa reuseasca a intocmi cheia pe care statea scris numele Vointei…

– Oare de ce? intreba Dorinta, cand le intalni…

– Eu sunt Alegerea, si partea mea de cheie clarifica, din toate posibilitatile, pe cele pentru care te-ai hotarat.

– Eu sunt Responsabilitatea, am partea de cheie care sustine focul viu al temeiniciei Alegerii pe care ai facut-o, sentimentul ca doar de tine depinde realizarea ei.

– Eu sunt Asumarea, detin partea de cheie care, la vremuri grele, mentine calea si sustine tot ce ai obtinut ca fiind consecinta faptelor tale.

Asa ca, ce sa va mai spun? Stiti deja finalul. S-au intalnit Alegerea, Responsabilitatea si Asumarea cu Vointa si au indeplinit cererea Dorintei.

Intrand in Tara Recunostintei, ea s-a intalnit cu Visul, au fost cununati de doamna Smerenie si domnul Lucru si au trait multi ani in Fericire. Si mai traiesc si acum, cu copiii lor: Abnegatie, Perseverenta si Misiune Indeplinita. Si poate au si altii, cine stie… pe care poate i-ati intalnit si voi si care va calauzesc sufletele catre implinirea personala.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa, si-a auzit-o un vanticel si-a dat-o unui porumbel… el a scris-o intr-o carte, s-o cititi si s-o dati si voi mai departe… e o carte virtuala despre implinirea personala…


Foto: subsemnata, fragment dintr-o tapiserie aflata intr-un muzeu din Praga

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

De-a casa

Zona de confort – cimitirul celor mai frumoase visuri.

Zona de fericire – ai primit o casă de la viață, dar tu  nu știi încă.

Zona de boală – holul de intrare în casa sufletului.

Zona de durere – biroul cu biblioteca unde îți păstrezi hărțile, busolele și notele de călătorie.

Zona de învățare – bucătăria unde gătești feluri de mâncare după rețete noi sau cu ingrediente  neîntrebuințate încă.

Zona familiară – cămara de conservare a punctelor slabe.

Zona călduță – sera la adăpostul căreia poți trăi în stadiul de plantă.

Zona de supărare – baia unde, uneori, mai faci și dușuri scoțiene.

Zona de furie – în beci.

Zona de credință – dormitorul în care te odihnești când ai obosit de atâta control.

Zona de provocare – acoperișul de pe care te arunci, știind că îți vor crește aripile în zbor.

Zona de veselie – grădina prin care a trecut vântul și a luat cu el petalele florilor.

Zona de bucurie – livada muncită de tine, ale cărei fructe le dăruiești necontenit.

Microphotography of Orange and Blue House Miniature on Brown Snail's Back

Amuzament cu paradoxuri

Unii cred că, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu trebuie să faci un uriaș efort. Să mergi pe vârful unui munte, la o mănăstire mai retrasă de lume ori poate chiar în pustie… să te silești cu râvnă renunțând la diverse delicii, să rostești sau să citești îndelungi rugăciuni. Să intonezi acatiste, să faci cu osârdie mătănii pentru a-ți facilita revelația… în fine, să faci ceva dificil. Și de asta, mulți oameni renunță la a-L căuta.

Eu cred că primul pas către Dumnezeu îl poți face stingând lumina și privind Cerul din tine. În întuneric și tăcere, întors către sufletul tău, vei putea observa cum se aprind, una câte una, stelele personale. Ele stau acolo de la Facere.

De la Facerea ta, Dumnezeu așteaptă să descoperi literele de lumină cu care El a scris un poem glorios în tine. Oricare ar fi talentul tău special, ți l-a oferit că unealtă cu care poți împuternici pe alții. Când ai să-ți înmulțești talantul (și cum l-ai putea înmulți decât dăruindu-l?), ai să-l lași să te construiască și să-ți construiască, astfel, scara ta personală către Cer. Nu vei putea urca decât coborând în tine și punându-ți menirea la treabă. Și, cu cât vei coborî mai adânc în talantul tău, cu atât te vei înalța pentru oameni și către El.

Îmi place să mă gândesc la Dumnezeu că la Integratorul de paradoxuri: nu îți poți atinge micimea decât prin autoslăvire și nu îți poți cunoaște măreția decât prin micșorare, nu te poți cobori mai rapid decât înălțându-te pe tine, plin de orgoliu, în fața oamenilor și a Lui și nu te poți înălța decât plecându-te, smerit, în admirația Creației.

Credit foto:Tobias Bjørkli. Mulțumesc!

Aurora Borealis

Meditație din experiența de la cabinet. Nivelul motivațiilor.

Motto: O albină lucrătoare trăiește circa 40 de zile, vizitează 225.000 flori pe zi, zburând cu 12.000 de bătăi de aripă pe minut și, de-a lungul întregii sale activități umple 1/12 dintr-o linguriță de miere.

Psihologii, maeștrii, liderii și cei mai mulți manageri stiu că motivația personală este interioară și că motivația exterioară dispare repejor și nu poate fi păstrată dacă nu este susținută din interior.


Există mai multe niveluri la care poate funcționa o persoană. Și nu mă miră că cei mai mulți care eșuează / se simt blocați în zona lor de confort stau la nivelul „dispoziției”: au sau nu au „dispoziție” să facă ceea ce și-au propus. Ei tratează starea personală că și cum ar fi determinată de elemente externe lor și, că să reușească să urnească un obiectiv amânat, „trebuie să aibă dispoziția necesară”.


O primă observație ar fi că „dispoziția” este verbul înghețat „a dispune”, adică „a (te) pune în stare”, „a (te) pune în rânduiala interioară potrivită” de a face. Păi, cine este responsabil cu starea interioară?
Chiar și așa, stând la nivelul emoțional, toți cei ce dau vina pe dispoziție, e important să știe că „pofta mai vine și mâncând”, că pur și simplu „a începe” poate deveni un motivator, căci imediat ce te-ai apucat de o treabă, te-ai și pus în starea de a o face. Deci, o strategie „pas cu pas” ori „încep și mai văd pe parcurs”, chiar și pornită de la un „trebuie” e încă mai bună decât „aștept să îmi vină”.


Un alt nivel de raportare la o sarcină ar putea fi unul logic (nivel mental), „acoperind” cumva glasul emoțiilor: mi-am propus, deci mă apuc. Fară… „dispozițîi”. Acoperirea emoțiilor nu înseamnă înăbușirea neplăcerii, ci căutarea unei satisfacțîi dincolo de activitate ori măcar micșorarea insatisfacției. Iar pentru asta e suficient să se gândească fie la rezultat, fie la efectele benefice ale proiectului mai mare în care e cuprinsă sarcina, fie la o oarecare recompensa (am scapăt de… / sunt mai aproape de…).


Există un nivel și mai înalt de motivare. Oricare ar fi sarcina, oricât de grea sau neplăcută, motivarea prin Rezultatul cuprins într-un Scop mai înalt este, de cele mai multe ori, un motor care menține starea vreme mai îndelungată, chiar până la finalizare. Iar când Scopul este cuprins într-o Viziune despre Misiunea personală, succesul e garantat. Și satisfacția transcende rezultatul văzut, înscriindu-se în genul de recompensă căreia îi spunem, simplu, bucurie interioară, pace, sentimentul contribuției.

Fotografie: Olya Kobruseva. Multumesc!

Motivational simple inscription against doubts

La aniversară: Florin Piersic.

Pe când eram elevă (adică acum aproape juma’ de secol), se făceau niște spectacole extraordinare la Sala Sporturilor (din Iași). Mari artiști ai lumii și țării erau disponibili, la un preț decent, celor care, flămânzi de cultură, veneau. Toate categoriile sociale aveau acces la educație.

Iată o amintire… Eram la un spectacol cu mari actori, poate și formații de muzica ușoară. De obicei, la începutul spectacolului apăreau artiști din zona Moldovei și chiar debutanți ce recitau, făceau diverse „numere”. Spectacolele mari erau prilejuri de a se afirma, de a se face cunoscuți și recunoscuți… și aveau succes, dar aplauzele mari erau păstrate, cu respect, pentru apariția vedetelor.

La spectacolul de care vă vorbesc, deși trecuseră vreo 20-30 minute de la începere și apăruseră pe scenă nume deja afirmate, nu se realiza chimia dintre sală și scenă. Sala fremăta, lumea se foia, mergea în „foaier” să-și cumpere Cico, câte unul mai „șmecher” răspundea făcând glume pe seama actorului de pe scenă, gașca lui râdea tare… răspundea alt prost din altă parte de sală… era un zgomot de fond deranjant pentru toată lumea preocupată de artă, era o atmosferă jenantă și premisele unui spectacol ratat erau deja puse!

Și apare Frumosul ăsta pe scenă (cu mult timp înainte de a fi momentul lui), cu toți metrii lui de trup, lat în spate cât Avram Iancu plus toți Haiducii lui ȘapteCai laolaltă, cu chipul lui de erou și răcnește din toți rărunchii (redau ideea): „BĂĂĂĂĂĂI, care ești deștept în sală, hai pe scenă, aici, să te vedem, hai aici să spui poezii cu mine, nu sta acolo ca prostovanul, să nu te cunoască lumea!!!… Vino, BĂĂĂĂĂI, să-ți vedem talentul și frumusețea, nu ne lăsa pe noi…BĂĂĂĂĂI, să ne facem treaba…. că noi am muncit, am făcut repetiții, am asudat la școli de teatru și am lăsat căldurica Bucureștiului să venim aici, la tine, ne-am pregătit să facem un spectacol frumos, uite câți oameni au organizat asta, de la casiera de la intrare și ăla care rupe bilete, până la ultimul mașinist care ține luminile și toate miile astea de oameni care s-au îmbrăcat frumos, și-au lăsat acasă treburile și au venit aici cu copiii, să asculte și să le vibreze sufletele de frumusețea artei, BĂĂĂĂĂI… dar dacă tu ești mai deștept, vino, BĂĂĂĂĂI, aici și ne învață… „.

În clipa aia s-a oprit timpul în loc. A înghețat și Cico, și aerul din plămânii muștei care își oprise zborul nepăsător la actul de cultură sau de golănie, și hăhăiala proștilor.

Și Frumosul continuă cu câteva cuvinte simple, pe înțelesul deșteptului, nu-mi amintesc exact ce anume, elogiind munca actorului, arta spectacolului, nevoia de conectare înălțare și, astfel, și-a brodat întreg numărul pe tema vindecării prin artă.„Dacă m-ai fi lăsat, ți-aș fi spus așa:… (și începe să declame dumnezeiește poeme din literatura universală care topesc sufletele celor din sală), dar n-am s-o fac… Și dacă ai fi vrut să știi, mi-ar fi trecut prin cap să îți spun și asta… (și iar recită o poezie, un monolog), dar n-am s-o fac…

Și, cu geniul său inspirat de dragoste și Creație, Artistul construiește catedrale de imagini și simțiri din sacrele cuvinte ale celor mai mari poeți ai lumii, transformând spațiul banal al unei provinciale săli de sport, populate, simultan, cu spirite înalte și spiriduși de chițimie, într-un Cer de stele, într-o lume de slavă, într-un Altar al Artei, într-un Templu al Iubirii și al Bucuriei, într-un timp sfânt și BINE – CUVÂNTAT.

Mulțumesc, Florin Piersic!

piersic1

Recunoaștere, Recunoștință, Responsabilitate

Meditație din experiența de la cabinet.

Cei mai mulți oameni, când au nevoie de tine, te cunosc, te cultivă, te întreabă, îți cer sfaturi și resurse. Când și-au văzut sacii în căruță ori când le ceri ajutorul, se îndepărtează. Au și foarte multe motive: sunt ocupați, au niște treburi importante, telefonul era pe silent, mașina s-a stricat, au probleme la serviciu sau pisica trebuie dusă la plimbare. Sau te mint. Sau dispar, pur și simplu, pentru ani de zile. Dacă suferi, e Responsabilitatea ta: tu ai avut așteptări la reciprocitate, tu ai construit iluzii. Îndură sau învață!

Într-o zi, când oamenii aceia copleșiți au iar nevoie de tine, te apelează că și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (în afară de faptul că ei au fost foarte ocupați, telefonul, serviciul, mașina, pisica).

Dacă treci printr-o atare situație o singură dată cu o anumită persoană, e Responsabilitatea sa.

Dacă ți se întâmplă asta de mai multe ori cu aceeași persoană, e Responsabilitatea ta. Tu nu faci contracte echilibrate ori, poate, ai așteptări la Recunoaștere și Recunoștință. Ceea ce te va face să suferi.

Să trecem la persoana a doua: să vorbim despre Recunoașterea și Recunoștința ta, să înțelegem dacă ai nevoie să le primești din afară.

Termenul Recunoaștere este folost, în mod curent, cu sensul de a da credit celui care ți-a fost alături când ai trecut prin greutăți, a-i rosti numele, a-l recomanda, a-l valida, a nu-ți asuma meritul în totalitate, a mărturisi despre partea lui, căci succesul nu este în totalitate al niciunuia dintre noi.

Re-cunoaștere e infinitivul lung al unui verb: a cunoaște. Cu alte cuvinte, a Re-cunoaște înseamnă a relua, a reface povestea drumului pe care l-ai parcurs alături sau ghidat ori sprijinit de cineva care-l cunoștea înaintea ta.
Recunoașterea are un sens centrifug. Izvorăște în tine și se îndreaptă către celălalt.

Termenul Recunoștință înseamnă a-ți împrospătă cunoștința, ceea ce știi deja, să trăieșți într-o stare de gratitudine, conștient de resursele care îți sunt puse la dispoziție prin naștere, prin alți oameni sau prin Natură. Înseamnă să observi că, deși aproape nimic nu a venit prin tine, ai la dispoziție calități, cunoștinte, informații, relații, prietenii, sprijin. Recunoștință înseamnă mulțumirea că, dacă drumul nu ar fi fost bătătorit de alții, poate tu ai fi făcut un parcurs mai greu până la scopul personal. Sau nu ai fi ajuns niciodată. Recunoștința e o stare de ascultare, de observare, de mulțumire care te îndeamnă să dai mai departe, să recunoști, să ajuți, să încurajezi, să sprijini, să (te) pui la dispoziție.

Recunoștința are un sens centripet: observi cum toate ți se oferă.

Recunoașterea are legătură cu educația. Aș măsura caracterul unui om nu după succesul lui social, financiar ori fizic, ci după Recunoașterea pe care o dă mentorilor săi (părinți, familie, profesori, colaboratori), condițiilor de viață, resurselor personale ori disponibile.

Recunoștința are legătură cu calea spirituală.

Nu se poate Recunoaștere fară Responsabilitate.

Nu se poate Recunoștință fără Recunoaștere.

În concluzie, tu nu ai nevoie nici de Recunoașterea altora, nici de Recunoștința lor. Nu vrei să trăiești hrănindu-te cu ele, ca să-ți hrănești orgoliul. Mersul tău pe o cale spirituală presupune să-ți iei grija de la alții, dar să le fii de ajutor și de folos cât poți de mult, fără așteptări. Și să măsori neobosit câtă Recunoaștere și Recunoștință oferi tu, cel smerit. Doar astfel poți fi prezent, conștient, deci fericit.

Foto: Erik Mclean. Multumesc!

Log pathway through thick mixed forest

Balada lui…

Brâncoveanu Constantin

… Boier vechi şi domn creştin,
De averi ce tot strângea
Sultanul se îngrijea
Şi de moarte-l hotăra,
Căci vizirul îl pâra.

Într-o joi de dimineață
Zi scurtării lui din viață,
Brâncoveanul se scula
Fața blândă el spăla.
Barba albă-și pieptăna,
La icoane se închina
Pe fereastra el căta
Și amar se spăimânta:
-Dragii mei coconi iubiți
Lăsați somnul, vă treziți;
Armele vi le gătiți
Că pe noi ne-a’nconjurat
Pașa cel neîmpăcat,
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari.

Bine vorba nu sfârșea
Turcii-n casa năvălea
Pe toți patru mi-l prindea
Și-i ducea de-l închidea;
La ‘stambul în turnul mare
Ce se nalță lângă mare,
Unde zac fețe domnești
Și soli mari împărătești.

Mult acolo nu zăceau,
Că sultanu i-aducea
Lângă foișorul lui
Pe malul Bosforului.

– Brâncovene Constantin
Boier vechi și domn creștin,
Adevăr e c-ai gândit
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparți a ta domnine
De a noastră-mpărăție
Că de mult ce ești avut
Bani de aur ai bătut,
Far’ a-ți fi de mine teamă,
Far’ a vrea ca să dai seamă.

– De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o știe,
De-am fost mare pe pământ
Cată-acu de vezi ce sunt.

– Constantine Brâncovene,
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ți-e milă de copii,
Și de vrei ca să mai fi,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească.

– Facă Dumnezeu ce-o vrea
Chiar pe toți de ne-ați tăia,
Nu mă las de legea mea.

Sultanul din foișor
Dete semn lui imbrohor
Doi gealați veneau curând
Săbiile fluturând
Și spre loc dacă mergeau
Din coconi își alegeau
Pe cel mare și frumos
Și-l puneau pe scaun jos;
Și când spada repezea,
Capul iute-I reteza,
Brâncoveanul greu ofta:
– Doamne, fie voia Ta!

Cei gealați iarăși mergeau
Și din doi își alegeau
Pe cel gingaș, mijlociu
Cu păr neted și gălbiu
Și pe scaun îl punea,
Și capul îi reteza.
Brâncoveanul greu ofta:
– Doamne, fie voia Ta!
Sultanul se minuna
Și cu milă îi grăia:

– Brâncovene Constantin,
Boier vechi și domn creștin,
Patru fii tu ai avut
Din ei trei ți i-ai pierdut
Numai unul ți-a rămas
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească.

– Mare-I Domnul Dumnezeu
Creștin bun m-am născut eu
Creștin bun a muri vreu!
Taci drăguță, nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge.
Taci și mori în legea ta
Că tu ceru-oi căpăta

Imbrohorul se-ncrunta,
Gealații ‘nainta
Și pe blândul copilaș
Dragul tatii fecioraș
La pământ îl arunca
Și zilele-I ridica,
Brancoveanul greu ofta
Și din suflet cuvânta:
– Doamne, fie voia Ta!

Apoi el se-ntuneca
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Și turbând apoi striga:

– Alelei, tălhari păgâni,
Alei, voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toți patru i-ați pierdut.

– Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ștergeți pre pământ,
Cum se șterg norii de vânt!
Să n-aveți loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oțărau,
Și pe dânsul tăbărau
Și zilele-I ridicau.

– Căini turbați, și lifta rea
De-ați manca și carnea mea,
Să știți c-am murit creștin,
Brâncoveanu Constantin!
Să știți c-am murit creștin,
Brâncoveanu Constantin!

de Vasile Alecsandri

sf_brancoveni2

La vita è Bella sau Cum m-am îndrăgostit aseară

Ca femeie și mamă, uneori nu aveam putere, alteori – răspunsuri și, de cele mai multe ori, model. Așa că am petrecut multe zile nopți în dialog cu Maica Domnului. Ba chiar, într-o noapte, i-am încredințat viața Alexandrei pe care eu nu o puteam apăra cu niciun chip: era cutremurul de peste 7 grade din 31 august 1986, iar noi stăteam la etajul 4. Ce aș fi putut face cu un copil de 4 ani, dormind, la miezul nopții? L-am predat și m-am predat.  Și de atunci, așa am rămas.

Ca atare, ajutorul Sfintei Maici Maria s-a “materializat” ca soluții la multe cumpene și primejdii fie de sănătate, fie de alegeri, fie de viață…

Apropo de predare, să vă spun o întâmplare de aseară, 14 august 2020.

Mă puteți bănui de multe calități, dar, mărturisesc, pe una nu o am: nu iubesc pisicile. Nu le detest, dar pisicile nu fac parte din viața mea. Ca atare, copiii mei au trăit fară pisici, am pus în primejdie două prietenii (primind cadou pisici și inapoindu-le după trei zile 😊), ba, ca să conving pe toată lumea, am dezvoltat și o alergie, așa că am un motiv șmecher să nu le am în preajmă.

Isabella Maria, nepoțica mea, are o pisică de aproape un an, pe nume Bella Maria Ciao, nu mă întrebați de ce. Bella a devenit deja o domnișoară cu pretenții, se poartă ca și cum ar ști franceza și cântul la pian.

Încă de pe când era mică, această pisică, Bella, nutrește sentimente reciproce față de mine: mi-a ronțăit cablurile de la laptop, telefon, căști, a băgat gheara și mi-a sfâșiat UGG mov 😊, originali, din Australia (o grămadă de bani!), mi-a murdărit pereții cu lăbuțele în timpul marii izolări, mi-a zgâriat scaunele și scămoșat canapelele și mi-a creat o mulțime de alte necazuri. În acest an în care a crescut, am avut ”plăcerea” să locuim împreună – doar noi două, câteva săptămâni, chinuitoare pentru amândouă, dar am suportat-o, câteodată am luat-o în brațe, am înghițit tot, că sunt fată bună. În zodiacul chinezesc eu sunt Câine. Un Câine-Bunică suportă mult, inclusiv pisica nepoatei. Trebuie să știți că această Bella vrea un singur lucru, mai mult decât orice pe lume: mângâiere, pupături, iubirici, alintături, vorbe dulci, tot tacâmul. Eu sunt foarte bucuroasă să nu i le dau și să păstrăm, hmm, distanța socială 😊.

Acum două săptămâni, fetele mele au plecat în vacanță și, ca să îmi facă o bucurie, nu mi-au adus pisica, lăsând-o acasă, în mediul ei, în grija unori vecine din curtea comună, femei inimoase și iubitoare de pisici. Aseară am făcut o vizită să duc mâncare – că așa se așteaptă copiii, cu papa în frigider. Pisica – nicăieri. O strig și, pe scurt, aflu de la o vecină că Bella a dispărut de 5 zile.  Să fii copil plecat în vacanță și a pierzi o pisică… știu cum e, căci a trecut și Samia prin așa ceva…

Nu vă las cu sufletul la gură, mai pe scurt, Bella a ieșit din curte și a ajuns la restaurantul de vis-à-vis, nu a mai găsit drumul spre casă și a fost salvată de o mămică pentru o altă fetiță – Izabela – ce coincidență… Am dat de mămică și, telefonic, ascult povestea pisicii care e minunată, cuminte, s-a acomodat, are litieră, fetița e încântată, au îngrijit-o și i-au dat o cameră… pisica a răspuns la toate mângâierile, povestea e lungă dar, ce să vezi, cu o seară înainte a… dispărut, ieșind pe geam. Da, e Bella, care vrea să stea pe pervaz și să vadă strada, o recunosc.

Așa că, după ce am pierdut-o si am găsit-o pe Bella, aflu că am pierdut-o iar…, ”dar puteți merge să o căutați în cartierul Păcurari, pe lângă piață, noi suntem la țară…”. Bun. Să caut o pisică rătăcită de două ori la o distanță de 3 km de casă, ceea ce înseamnă aflarea acului în carul cu fân, sarcină neomenescă. Îmi dau seama cât de aiurea este, așa că spun: “Te rog, Maica Domnului, să intervii, îți predau această situație, stă în puterea Ta, eu promit să fac munca!

Vă amintiți că era pe seară, vineri, 14 august, în preziua marii sărbători a Adormirii Maicii Domnului, aveam acasă la mine treabăăăă, că tocmai fusese domnul instalator cu multe isprăvi și lăsase locul ca după lucrări de instalații în 4 zone din casă și grădină… și mă gândeam să am și eu casa aranjată și să ajung și la slujbele de seară la biserică.

Dar plec în căutarea pisicii. E deja 18.40. Căutarea se desfășoară astfel: merg pe stradă către nicăieri și strig: “pis, pis, pis, Bellaaa…” Câțiva pași, apoi “pis, pis, pis, Bella…” și tot așa. Mi-am propus să caut până la lăsarea întunericului. Mă atacă o haită de căini, noroc de poșeta cu baretă lungă, merg în patru direcții, mă uit pe sub mașini… vă imaginați ce film ofer pentru trecători. Iau legătura cu Alexandra ce așteptă decolarea spre casă. Împreună cu Isabella se resemnează și spune, înțelept: “Nu o mai căuta, lasă, asta e!”.

Dar eu nu mă las, pentru că eu m-am predat, împreună cu soarta pisicii.

Mă împrietenesc cu copiii, adolescenții și toate mămicile întâlnite pe patru străzi perpendiculare, le las fotografia pisicii și numărul de telefon (ce bine că avem whatsapp!), doar-doar dăm de urmă.

Sigur că îmi vin gânduri să încetez, dar eu mă gândesc la tripla suferință: Isabella, Izabela și Bella. Doua fete și-o pisică… cum să nu cauți?  Și, în tot acest timp, nădejde la Maica Domnului și rugăciuni. Ați putea spune că e penibil la ce nivel de implicare pot eu să apelez la puterile cerești…  dar e despre suferința copiilor și a sufletului nevinovat de pisică, e vorba despre pierdere, despre dragoste și vinovăție. Și asta stă în puterea Maicii Domnului să descurce!

Și cu asemenea cugetări, eu fac munca…

Dar se lasă întunericul. E 20.40. La ultima geană de lumină, iau mașina și plec spre casă. Merg încet pe o stradă pe care, în mod normal, nu am de ce să o abordez și mă uit stânga-dreapta, în pustiu, rugându-mă. În stânga – case cu garduri de lemn, înalte, în dreapta – blocuri cu grad viu și vegetație. Și, doar pentru o clipă, mi se pare că zăresc o pisică pe o scară de bloc, în poziția de statuie egipteană. Și zic: “Doamne, dă să fie Bella, iar dacă nu e, creeaz-o!” Opresc, mă întorc, mă îndrept spre ea… “pis, pis, pis, Bella…” ea stă nemișcată, în tăcere, e aproape întuneric, eu mă pregătesc de infarct… și apoi răspunde “miauuuu”, cel mai dulce miau pe care l-am auzit vreodată de la cea mai iubită mâță din lume. E Bella.

O vedeți odihnindu-se acum pe fotoliu.

Cât despre Maica Domnului, calculați singuri probabilitatea să găsești în buza nopții o pisică într-un cartier de zeci de hectare fără să fii predat cuiva de sus.

f4c03290-3b84-4652-95b7-add0f3464dc9

Totul va fi altfel. Cum? Cum alegem sa fie

M-am mutat la o casa departe de oras. La tara, intre Ceruri. Asa am si numit-o: Casa dintre Ceruri. Dar, de fapt, asta e Casa cu Apusuri. Pentru ca Apusurile, aici, sunt fascinante, uluitoare, superbe, zguduitoare, grandioase, marete, inlatatoare, divine. V-am mai scris despre ele, ca experiente de contemplare a lui Dumnezeu. Apusurile acestea innobileaza Cerurile si inchid sipetele zilelor, cu ultime semnaturi ale lui Dumnezeu pe agenda zilnica a Creatiei. Privesc si imi spun: iar se joaca Dumnezeu cu pensule si picteaza in culori de lumina dincolo de nume. Dar, what is a name?

Tot admirand Apusurile acestea, am inteles de ce unii oameni cred ca nu exista Dumnezeu. Ca universul lor s-a nascut din intamplare, ca informatia si energia au devenit materie absolut accidental. Ateii sustin ca un joc al posibilitatilor si probabilitatilor in eoni si infinite spatii au zamislit universuri in perfecte echilibre si ca navalnice forte, dezlantuie stihii, irationale furtuni ce misca nebunesti mecanisme cosmice sau subatomice, creeaza, printr-un joc de iluzii, asemenea frumuseti. Bravo lor. Mi-as dori asa o minte, sa poata justifica pana in prasele Ordinea Universala, jocul autoreglarii, homeostazia elementelor.

Ziceam ca majoritatea oamenilor, miliarde, nu au acces la asa apusuri, la Cer, deci la Dumnezeu. Ei nu au cum sa il vada pe Dumnezeu lucratorul, din blocurile sau birourile lor. Cutii si iar cutii. Oamenii se vad doar unii pe altii, pe vecinii lor de apartament, de scara, de cartier sau de birou. Si, mai nou, prin exercitiul selfie-ului, se contempla pe ei insisi. Un antrenament  pentru vremurile care vin…

Caci traim timpuri memorabile. Schimbarea e sub ochii nostri, o facem noi.  Evolutia amanata a fost inlocuita de Revolutie.

La schimbarea de dimensiune planetara, am trei bucurii si o ingrijorare. Iata-le:

Ce imi place mult e faptul ca Transformarea a inceput cu o odihna cvasi-sincrona a omenirii si a Planetei, ca si cum ne potrivim mintile, sufletele, trupurile, gandurile in blockstart-uri ca sa ne luam avant sa sarim in partea cealalta.

Si imi mai place ca a inceput si cu o mare recreatie sanitara pentru toate fapturile. Viata pare amenintata de un mic si nou intrus, dar de fapt Viata triumfa prin curatenia generala planetara.

Si imi mai place ca omenirea a trecut iar prin nevoia de solidaritate, de conectare si a redescoperit trairi eroice. Desigur, inaltarea a avut partea ei de durere, ca asa-i la Revolutie.

Si totusi… un viermisor de gand nu ma lasa in pace…

Ce ma ingrijoreaza este ce se va intampla cand, iesiti din case, oamenii nu il vor mai vedea nici pe Dumnezeu, dar nici pe semenii lor. Cutiile se vor micsora si mai mult, inmultindu-se, desi vor avea pereti de sticla. Vor circula pe strada trupuri cu chipuri sterse de panza mastii. Manusile, mastile, distantele vor separa necrutator.

Oamenii se vor vedea intregi doar pe ei insisi, seara, la revenirea din drumurile lor ocupate.
Si… Cum va fi?

Yaroslav Danylchenko

Credit foto: Yaroslav Danylchenko. Multumesc!

Nervii trec. Durerea ramane. Lectia e facultativa

Acest articol a fost scris pe 6.02.2017 și publicat doar pe Facebook, în urma evenimentelor din 5.02.2017, al căror slogan „Noaptea, ca hoții” a rămas un cod-semnal al devierii de la democrație. Atunci observam că protestele din spațiul public au atins o noua cotă de vulgarizare și agresivitate. În mod ciclic, peste fix 3 ani, contestatarii de atunci au luat locul contestaților, „noaptea” lor a fost și mai uluitoare. Astăzi scena este mai neconvingătoare, piesa este mai vulgară, spectatorii – mai năuciți și mai sleiți de piesa prea lungă, prea dramatică, prea costisitoare, prea repetabilă. Judecați voi dacă lecția s-a învățat.
Iată articolul:

Nu cred că există apariție și dispariție. Există doar transformare.

Stau ca un Observator, neangajat, privesc mutările de pe tabla de șah. De ce? Pentru că am fost în stradă în 1989, în 1990 și anii următori, până la un moment când am înțeles… Pentru că, precum mulți din generația mea, și noi credeam că, dacă le mai citim părinților un articol din cutare sau cutare gazetă, ei vor pricepe situația și vor trece ”de partea corectă” a baricadei. Pentru că și noi ne revoltam când unii nu înțelegeau cine sunt ”oamenii răi”. Zaverele din anii ’90 au creat divorțuri. Nu mai vorbeau frate cu frate și copii cu părinți. Lumea se bătea la propriu, ba chiar se și omora.

Dar, de 27 de ani, în fiecare an, sute de ore de peliculă si de discuții ne dezvăluie atât intervenția, în ’89, a puterilor străine interesate (mai crede cineva că nu a fost?) cât și comploturi, vendete, manipulări, toate desfășurate în timp ce noi eram cei care luptam în stradă și legitimam altora manevrele. Am făcut parte, o perioadă, dintre cei ce credeau că Adevărul este ceea ce cred, văd sau li se spune. Același umor, aceeași frustrare, aceleași emoții, același timp de viață dăruit Cetății. Hainele noastre erau puțin mai ponosite, nu aveam telefoane, lasere și pancarte printate. Dar inimile noastre erau la fel de eroice și iubitoare de dreptate, de România, de țară și de neam ca ale celor de acum din stradă sau din case, indiferent dacă sunt într-o parte sau alta a ”Adevărului”.

Ei bine, aici am venit la subiect. Toate au trecut. De fiecare dată lucrurile s-au terminat într-un fel acolo, ”sus”. Iar noi am rămas să reparăm rănile pe care ni le făcusem unii altora. Acolo, ”jos”. La nivel individual. Să ne savurăm ”victoriile” sau să ne transfigurăm ”înfrângerile”. Și să ne înțelepțim.

Și eu am ales să învăț, mai ales din acele timpuri în care erau manifestații de stradă tumultoase. Participant, apoi Observator. Când îți iei notițe, faci constatări și studii, pui mâna pe cărți de psihologia maselor, istorie, manipulare, comunicare, înțelegi câte ceva.

Scriu aceste gânduri pentru că am văzut și acum în stradă umor de calitate și vulgaritate, rugăciuni și bătălii cu pietre, Imnul țării și ”strigături” joase. Toate împreună. Ireconciliabilele se împacă în stradă în mod miraculos. De fapt, tolerându-se, se legitimează reciproc. Oops!

Protestele vor dura până când anumite lucruri se vor fi terminat. Acolo… ”sus”. Și dincolo…”sus”…

Dar, cu siguranță, ceea ce va rămâne la nivel personal va fi mândria, pe de o parte și rușinea, pe de alta. Mândria de a fi participat, de a fi fost implicat. Și rușinea unora de a fi scris și spus lucruri care chiar nu îi caracterizează, în mod obișnuit.

Furia nu poate dura oricât. Cine alege să o transforme repede în umor de calitate, e salvat, cu tot cu neuronii și onoarea lui. Eu îl chem la reflecție pe cel care alege să dea glas frustrării prin agresivitate verbală. Block, Unfriend, invitații la conflict.

Și multe jigniri ”în alb”, fără adresă precisă. În programarea neuro-lingvistică se numesc simplu: Etichete.

O Etichetă e o structură de suprafață a limbii. Nu are nimic cu dovezile senzoriale, cu mărimi măsurabile. O Etichetă nu e ceva ce vezi, auzi, poți atinge, poți transmite. Ce înseamnă, pentru tine, un tunet ”puternic”? Dar ”libertate”? Dar ”change”? Dar ”great again”? Dar ”frumoși și liberi”? Dar ”Români de 2 lei”? Dar ”spălat pe creier”? Ceva concret? Ești sigur că pentru altul nu înseamnă altceva?

Ei bine, dacă ți-ai răspuns, ai dreptate. Dintr-o Etichetă fiecare înțelege ce vrea și ce poate. De asta politicienii le folosesc. Nu-i așa că dă bine sloganul ”să trăiți bine”? Generează speranță! În sfârșit! Vom avea o viață bună! Și, după ce am înțeles ce a însemnat asta, am vrut… ”politică altfel”! Tocmai de aceea, în piață se folosesc etichete. Sunt Generalizări.

De ce folosim Etichete când ne adresăm celorlați, celor apropiați, prietenilor tăi, membrilor de familie? Ca să scurtăm comunicarea, ca să livrăm mult conținut în puține vorbe, pentru că o etichetă e generalizatoare. Un cuvânt și… ”cu asta am zis tot”.

Dar, ghinion!, tot ce am spus nu e deloc precis. În plus, o Etichetă nu descrie pe cel la care se referă, nefiind ”adevărată”. Dă bine, se aude tare, creează o emoție, însă, culmea, e o formă goală de conținut.

Eticheta are, totuși, o funcție nebănuită. Ea spune multe despre cel care o folosește. Acum e acum! În această vânzoleală, lumea își dezvăluie caracterul așa cum e el, de fapt. În stres, oamenii funcționează în modul lor cel mai firesc, mai profund. Pe scurtături. Deci, scriind despre alții, vorbim despre noi.

Vă chem pe toți la calm, la un pas în spate. Nu din Piață, nu din Cetate, nu din manifestări, ci din agresivitatea cu care vă etichetați unii pe alții. Opriți Etichetele! Ele pot fi (și sunt) unelte de manipulare, nu de comunicare justă. Dacă nu sunteți jurnaliști, nici politicieni, nu folosiți etichete denigratoare, jignitoare. Veți pierde, cu siguranță. Nu numai imagine, ci suflet. După furtună, când armonia se va instaura iar în viața voastră, mai bine să vă felicitați, decât să aveți ziduri de dărâmat. Știți că un fir tăiat se poate înnoda, dar nodul rămâne.

Dacă acum un cutremur de 7,7 grade ar zgudui România, cei de colo s-ar duce în ajutorul celor de dincolo. Nu ar mai conta de care parte a ”baricadei” sunt. Atenția s-ar muta brusc pe ceea ce este important. Ar conta Viața, nu Etichetele.

După câtva timp, când adrenalina se va stinge, se vor șterge multe postari de pe Facebook. Nervii trec. Doar durerea rămâne.

Lecția e facultativă…

amor, con el corazón roto, corazón

Credit foto: Burak Kostak. Multumesc!