Facere si aFacere

În Facere, pe măsură ce creează, Dumnezeu desparte.
Desparte Lumina de Întuneric. Să nu se rătăcească duhurile.
Desparte Apele de Ape, punând între ele o Tărie: Sus și Jos. Să nu se rătăcească luminătorii, anotimpurile, memoria, viețuitoarele cu aripi.
Desparte Apele de Uscat. Să nu se rătăcească umblătoarele și materialele pe care avea să le creeze.
În traducere liberă, de neofit, Dumnezeu desparte tărâmurile.

Ați observat că, la nivelul ochiului, aici și acum, în istorie, materia are nevoie de granițe pentru a ști unde să înceapă și unde să se termine, iar noi să trăim în claritate?
Dar oamenii de știință, precum și teologii, ne-au spus că, la nivelul Ochiului, în eternitate, materia e subtilă, e undă, e nematerială. Regatele nevăzute nu sunt în administrarea noastră. De ce? Ca să fim protejați de rătăcire ”în lumile de dincolo”. Nu trebuie să fim atenți la pașapoarte, căci ”separarea” lumilor o face neputința organelor de simț ale cărnii de a pătrunde ”dincolo”. Așa am fost ”lăsați”.
Mai clar: o singură Creație, mai multe niveluri, lumi, tărâmuri, regate, realități. Există un (fel de) loc pentru toți și pentru fiecare în parte, în orice formă s-ar găsi.

Dumnezeu Face prin Cuvânt. Omul Îl imită. De la Adam încoace, născocește termeni, nume, denumiri, definiții. M-am găsit, așadar, și eu, să vă propun o vorbă nouă: aFacere. Folosesc prefixul ”a” cu sensul comun de lipsă, excludere, ca în a-patrid, a-moral, a-morf. Departe de mine referirea la sensul comun al cuvântului ”afacere” ca activitate antreprenorială, negustorie, acțiune de servire pentru obținerea unui profit. Honi soit qui mal y pense! În plus, îmi voi lua libertatea de a mai despărți câte o slovă în două sau trei părți, ca să ne amintim sensul ei inițial, corect, profund, adevărat. Căci cuvintele folosite just ne centrează, ne aduc în stabilitate, ca și cum claritatea asta lingvistică ar fi o vatră caldă în care ne tot coacem mental, trupește și sufletește.

Dumnezeu desparte, la Facere, cu puterile Sale. Omul neînțelept Îl imită cu puterile sale. Și, amestecând totul cu orice, îi iese o aFacere. El are un joben în care combină definițiile, calcă granițele, violează înțelesurile prime, des-face, re-face, contra-face până când satis-face naivitățile celor necunoscători, imprudenți, neatenți ori supuși.

Să nu vă mai țin mult cu șarada.

Pe când eram studentă, am ajuns pentru o ștampilă la Policlinica Studențească. Singurul medic de serviciu era un psihiatru. Într-o vineri după-amiaza, disperarea mea era mai mare decât frica de așa ceva. (Trebuie să știți că vin dintr-o vreme când cuvântul ”psihiatru” nu avea aceeași definiție ca azi. Un ”psihiatru” era un ceva cu sprâncene groase, atârnând peste ochelarii cu ramă rotundă, neagră, care te mesmerizează, apoi îți dă comenzi ascunse pe care tu le îndeplinești la ieșirea din cabinet, la momentul potrivit, când întâlnești semnalul. Păi nu ne spuseseră nouă la televizor despre nenea ăla ce îl hm… pe JFK?). Am intrat cu groază să cer o parafă pentru dacăavețiamabilitateacasăamposibilitatea să obțin o altă ștampilă, absolut necesară în țara lui dosarcușină. Și doctorul mă ia din ușă, după bunăziuavărogfrumos, fără să mă lase să mai formulez cererea: ”De ce te aperi?
WHAT?
”De ce anume te aperi?”
Și mi-a explicat că baticul pe care îl port la gât e semn că îmi apăr zona. (”Păi și matale porți halat!”, n-am îndrăznit eu să-l informez.) Încă din adolescență învățasem un truc: o eșarfă e mai ieftină decât o bluză iar eu, fată modestă financiar, păcăleam poporul cu baticolorul, purtând, la două-trei bluze, vreo duzină de eșarfe.
”Te duci acasă și te mai gândești. Când îți amintești, te vindeci”, zice doctorul plictisit, cu glasul lui gros de fumător în timp ce își pune parafa pe document. L-am dat uitării.

Dar era adevărat că gâtul nu avea voie să mi-l atingă nimeni în afară de mine, că noaptea aveam coșmaruri cu ceva care mă sugrumă și mă trezeam sufocată de marginea plăpumii.

Au trecut zeci de ani de la întrebare. Mai precis: patru. Patru zeci de ani de eșarfe, baticuțe, șaluri, voaluri, gulerașe, coșmărele, non-atingeri, terapii, cursuri, terapii, alte cursuri, alte terapii, bani, alți bani, dați pe învățare și gândire. În tot acest timp, m-am măritat, am făcut copii, m-am jucat, dar gâtul meu a rămas vetiti terra pentru oricine.

Și, într-o zi, un flash (V-am zis că ăștia dau comenzi!): sunt la școală, elevă de gimnaziu, împreună cu câțiva camarazi de clasă. O ajutăm pe doamna dirigintă, profesor de biologie, la ordine în laborator, un fel de practică în care ne distrăm cu păsări împăiate, insectare, borcane cu formol cu lighioane maro. De fapt, învățăm – ”școala altfel” avant la lettre.
Și deodată, în străfulgerarea din memorie, simt oasele scheletului din spatele meu strângându-mă de gât, le văd fluturând albe pe fața mea și aud sunetul de articulații goale prinse cu sârmă zăngănind în dreptul urechilor, în timp ce Săndel, căci el era, scotea un sunet ca în filmele lui Hitchcock, la modă în epocă. O glumiță copilărească nevinovată!

***

Așadar, Dumnezeu desparte lumile la Facere. Omul înțelept le lasă separate. Omul neînțelept le amestecă prin aFacere.

Omul vechi aflase că e non-creator și non-cunoscător. Se fripsese cu șarpele. Astfel, a ajuns să onoreze lumea de dincolo de granițele ”firești”. Față de lumea nevăzutelor și a neînțeleselor și-a dezvoltat comportamente cu rol protector. Și le-a dat mai departe prin generații, numindu-le înțelepciune, cumințenie. Omul vechi, înțelept și-a protejat mai ales copiii. Fiecare copil e bine să fie cuminte. Și omul adult, ca un copil dumnezeiesc, e înțelept când e cuminte.

Omul nou, naiv, nu mai pune botul la asemenea prostii. El vrea distracție. Se duce la supermarket sau își comandă pe internet recuzită de speriat, de amenajat casa și de mascat copiii. Glumițe nevinovate, desigur. El crede că, dacă imită forme fără să înțeleagă fondul, e cool. E modern, e haios, e inteligent. Liber. Ori se teme că va fi judecat de alții iar copilul său – izolat, separat.

Omul naiv organizează grupuri de copii ce merg cu grădinița la Mall, unde vampiri înalți cu joben și mantii negre de mătase artificială și schelete (desigur, artificiale) îi buimăcesc, îi sperie ori îi îngrozesc în vacarmul general. Vampirii și Scheletele nu sunt adevărați, ne pre-facem, ei sunt doar oameni neînțelepți care au o aFacere.

În societatea omenească, în statele închegate, stă scris că necunoașterea legii în momentul unei infr-Acțiuni nu absolvă de urmări. La fel și cu legile nescrise ale semnelor și simbolurilor. Folosirea lor fără cunoaștere și, mai ales, fără respect, nu absolvă de consecințe.

”Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” (Marcu 10:9). Nu știu dacă stă scris pe undeva și: ”ceea ce a despărțit Dumnezeu, omul să nu amestece”, căci exact acesta e sensul a ceea ce vreau să transmit. Să împingi granița cunoașterii este îngăduit. Omul înțelept împinge, descoperă cu respect, dezvăluie cu reverență față de obiectul cercetării, dar păstrează granițele. El este pre-Văzător și pre-Gătit cu pre-Dicat-ele necesare protecției sale și a celor din lumea sa.

”Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.”, zice Sf. Apostol Pavel in Epistola I către Corinteni. Cum ar fi, de pildă, naivitatea de a face fără a cunoaște, fără a ști în ce te bagi, la ce dai drumul, ce provoci, ce slobozești. Pentru consecințe ale naivității putem învăța din legenda Ucenicului Vrăjitor ori a lui Harap Alb. Ori din povestea mea, ce cu smerenie v-o spusei. Pe ucenic l-a salvat Maestrul sosit la timp. Pe Harap Alb – toate minusculele onorate de el anterior încredințării propriei libertăți către ispititor. Pe mine – un vraci, o întrebare și o râvnă personală de a închide bucla timp de patruzeci de ani cu un răspuns vindecător.

Dar pe copiii pre-dați spre a fi speriați (în joacă) de aFacerile neînțelepte? Pe ei cine îi va salva?

***

Hai mai aproape, că am hoinărit destul. Veștile de peste hotarele țării ni se dau cu avertismentul ”imagini care vă pot afecta emoțional”. V-ar plăcea să vă împărtășesc povești cu spaime reale ale copiilor ucraineni din aceste opt luni? Am.

Cred că suntem destul de inteligenți să înțelegem că până și oper-acțiunile speciale sunt aFaceri. Totul e în peisaj: granițe, definiții, simboluri, fapte, jocuri, маскировка, deghizare, înșelare, trădare. Rezultatul? Cuvântul acela cu m pe care nu ne place sa-l rostim. Mii de m. Inclusiv copii.

Înapoi acasă. Am amintiri puternice din sesiuni cu copii ori adulți ce au provocat, în joacă, spre distracție, lumi nevăzute, de care ar fi trebuit să se ferească. Ce consecințele ale inter-acțiunilor lor manifestau! Mintea omenească este mereu nouă. Mă mir mereu că în fiecare generație funcționează același tipar: ”mie nu mi se va întâmpla”. Cum știi asta, mai precis?

Dragilor, în cimitir, toți sunt la somn. Dar nu toți sunt la odihnă. Unii nu sunt, alții nu sunt lăsați să fie. Omul naiv crede că ”lumile celelalte” nu vor nimic de la noi. Cine vrea să afle pe pielea lui? Dar pe a copilului?
E atât de simplu: In-tonare = In-vocare = In-vitare. Sunet, chemare, vitalizare. Cu energia copilului tău. Acum: care sunt formulele de trimitere înapoi, înapoi, în lumile celelalte a spiritelor dez-lănțuite? A reușit cineva să își ia cuvintele și faptele înapoi, în matca din care s-au zămislit ori să le întoarcă pe dos, ca pe șosete?

Cui vrea senzații, îi fac o propunere terapeutică: teme-te să te sperii ori să fii speriat de alte lumi și rămâi între granițele înțelepciunii. Cu minte, scris dezlegat, dacă ți se pare că a fi ”cuminte” e de rușine. Poți merge la un roller-coaster, la un perete de cățărat ori la un parc de aventuri, să te legeni pe funii, să mergi pe sârmă. Îți poți dezvolta abilitățile personale în planul acesta.

Iar dacă ești genul conformist social, să știi că societatea vrea ceva de la tine chiar și când tu nu vrei ceva de la ea. Oriunde te-ai afla, un vampir cu joben va avea o aFacere care să îți promită o distracție.

Dis-tracția este o forță centri-fugă ce te scoate din centrul tău, din ceea ce ești și ceea ce te ține în-chegat și i-mun(d)izat: Spiritul și Identitatea ta. Și te încurajez să te sus-tragi. De data asta, a te sus-trage de la jocul social dis-tractiv cu spirite din alte lumi înseamnă, literalmente, a te trage în sus.

Publicitate

Meditație la Pace și Război. Sau la Bunăvestire. Eseul de o zi.

Pacea e o efemeridă, o petală friabilă, un abur moale, mătăsos, cu rotocoale, ce se zgârie și sângerează când se zbate ușor să se așeze între două cuvinte – lame de cuțit. Cu Pacea e nevoie să ai băgare de seamă, să o mângâi, să o cultivi, să o îngrijești, să o protejezi când i se coboară privirea sau când îi tremură inima.

Pacea își pierde ușor contemplarea, orizontul, se uită mereu temătoare în zare. E un parfum de crin într-un buchet de mireasă. Sau mortuar. Pacea e un mac înălțat din inima unui soldat fără nume, fără urmași, fără glorie.

Ca Pacea să dăinuie de una singură, Prezența Divină ar trebui să atingă cu picioarele sale țărâna pământească. Această Prezență se face cunoscută cu fiecare iubire. Dar Prezența nu e de-sus-coborâtoare, pe sfoara unui zmeu ori pe derdelușul de abur al unui aparat de zbor ce sfâșie cerul. Pacea se naște cu fiecare respirație a Pământului urcând la Cer. Iar lifturi se găsesc doar în sufletele predate. Împăcate. Iubitoare. Crescute în Omul-verde, împovărat cu suflet si spirit în toată carnea.

Războiul e și el un timid care tace în colț. E și el un vierme (ce pare tot) verde într-un pahar verde, pour les connaiseurs. El așteaptă, se pregătește, își scoate capul, dar se strânge în sine la loc, flasc și urduros, când simte miros de iubire. Așteaptă și învață. Primește în burta sa pricăjită câte o vitamină de ego cu fiecare atom de fier turnat în forma unei țevi. Ah, acest mic phalus perfid, moleșit de bătrână așteptare, într-un moment de blestemat augur, își amintește un vis strălucitor, metalic. E visul în care el capătă trup și forță.

Se făcea că… într-o noapte, pe la ora 4, el primește un semnal. Distracția pe Pământ e în toi, carnavalul întunecat e la apogeu, miroase a dezmăț, a somn și urgisire, lumea s-a despuiat de scări, de măști, de veșmintele tactului, e vremea de pradă. Minciuna stă cu regele la masă, fiecare pulpiță își oferă, tolănită, frăgezimea, în așteptarea sângerării sub colții hulpavi ai stăpânului flămând de sine. Ah, ce dulce cuminecătură e ciopârțirea stârvului, sfâșierea în nebunia poftei. Holograma micuțului verde se materializează. E tare și mare și scoate capul scârbos din găoacea sa de fiere. Se va multiplica în puzderii de uri mici, de frici și de furii, va viermui – legiuni de porci zburând pe deasupra privirilor buimăcite ale petrecăreților. Dar noi la ce ne gândeam?

Ce vis de măreție! El se înalță, se multiplică, triumfător în toată oroarea.

***

Pentru o clipă, răsuflarea îngerilor a înghețat, sunetul chimvalelor s-a micșorat, pleoapa lumii s-a ridicat, deranjată, din adâncimea somnoroasă. Ce duhoare, ce putoare, ce de cavaleri mânjiți de sânge roșu, câh.

Se hrăniseră mulți din pace tratând-o că pe o vacă albă, grasă și frumoasă, numai bună de muls. Își umpluseră burțile, își umflaseră orgoliile, își proslăviseră mamonele, își zbenguiseră smintirile, măscărindu-se ori lăsând întunecimile să-și facă de cap, de copite și de coarne.

Își făcuseră ani mulți joaca și jocurile, intonând, invocând și invitând la festinul vieții toate pandorele și eriniile, să dănțuiască dezmățate și desfrânate, ca să le biciuiască lor simțurile vlăguite, boșorogești.

Se hrăniseră din pace și zburdalnici, de-mult-majori, imberbi, surmenați de gloria goanei după pokemoni, contributori naivi la brava lume nouă. Păpaseră corect chestii degresate din cutii de carton reciclat, atenți la amprenta de carbon, se alcoolizaseră un peu, marțial, tării amestecate cu jus de fruits exotiques aduse din insule cu nume hoinar. Dansaseră lasciv și important, inhalând, antistres, iarba verde de acasă, fredonându-și legănat imne manierate, de ordine mondială. Și-acum adormiseră puțin somnul dintre două netflixe, asudați de-atâtea tascuri și targhete.

Așa că, la ora întunericului celul mai de nepătruns, în treziua dragostilor, nu le veni să creadă. La geana lor puțea puțin, și asta era taman rea…litatea. Crudă, servită în sânge. Un vierme verde rodise din omul roșu. Dinăuntru.

Căci festinul nerușinat al păcii era doar neținutul praznic al celor din numele cărora se înălțau, rugători și tăcuți, blânzii maci de pe zare. Prin ei, fiece Iov, odihnind după obositorul sărut al glonțului, își trimitea, smerit, binecuvântarea. Și învățătura: când oamenii mari se mișcă prea des și prea repede, când cuvintele lor se ridică prea tare si strigă prea mult, golite de sens, pereții păcii se strâmtează, ne strâng. Până ajung o cutie minusculă, cât o zi, sau un zbor mare, cât o eternitate. Respecți cutia mică – o vei avea și mâine. Hulești cutia mică, vei avea un zbor infinit. Sub maci, sub crini, sub poale de stele.

Ce Bunăveste azi mai așteptăm? O pace mică, mititică, cât o zi. Cât un zbor de efemeridă către lampă. Să facem o smerită plecăciune păcii trecătoare de azi, ca s-o trăim și pe cea de mâine.

Să copleșim cu porumbeii dragostilor bune cerul porcilor zburători. Să se umple cerul de Cer. De mici iubiri. Din clondirele noastre secrete pitite în cele cămări de suflet. Căci, după cum știm, esențele valoroase le ținem în sticluțe mici. Cât un nume, cât o fluturare de aripă, cât un vis de dragoste rătăcit acum prin fiecare din nou.

Nu, nu aștepta Pacea mare ca să hrănești Iubirea ta mică.

Hrănește Iubirea ta mare ca să instaurezi o pace mică.

O pace mică, mititică, cât o zi. De dimineață până dimineață. Și din nou, și din noi.

Foto: David Bartus. Mulțumesc!

Meditație în urma experiențelor de la cabinet: Fotografii sau Filme?

Ai avut vreodată un profesor care, deși vorbea pe înțeles, tu nu-l puteai pricepe? Un prieten? Un șef? O rudă? Ai auzit vreodată de la cineva: nu înțeleg ce vrei să spui?

Fii puțin atent la modul cum se exprimă oamenii: unii îți prezintă fotografii, instantanee nemișcate din afara lor, alții – filme cu sau fără ei în rol. Citește, ascultă(-te) și înțelege(-te pe tine).

Exemple

  • Prietenia și pacea sunt minunate vs Mă împrietenesc și mă împac bine cu ceilalți,
  • Are un job bun vs Muncește cu spor,
  • Copilul meu e cuminte vs Copilul meu mă ascultă / face ce e corect,
  • Frica asta devine prezentă uneori vs. M-am înfricoșat,
  • Ăla e un nesimțit vs. Nu reușesc să îi înțeleg motivațiile personale,
  • Aia e o chițibușară vs Eu nu mă preocup de detalii, ca ea,
  • Ăla e un încuiat vs. Eu prețuiesc valori diferite și mă informez din alte surse,
  • Viața este o bucurie vs Mă bucur de viață / Îmi fac bucurii mie și altora,
  • Ăla e îngâmfat vs. Nu știu cum să răspund provocărilor în interacțiunea cu această persoană,
  • Apare o neliniște vs. Mă neliniștesc,
  • E bine să fii disciplinat vs. Mă disciplinez, chiar dacă îmi este greu,
  • Greutatea mea e din ce în ce mai mare vs Mă îngraș fiindcă mănânc nesănătos,
  • Sănătatea este o prioritate vs. Mă preocup de sănătatea mea,
  • Nu mai e comunicare între noi vs. Noi nu mai comunicăm unul cu altul,
  • Relația noastră e cam rece în ultima vreme vs. Noi nu ne manifestăm dragostea / căldura,
  • E între noi un gen de oboseală / rutină / obișnuință vs. Noi nu facem nimic creativ, entuzismant ca să ne reîndrăgostim, să ne surprindem, să ne bucurăm unul pe altul,
  • Ceilalți sunt mai importanți decât persoana mea vs. Mă sacrific (in)conștient ca să ocup locul de victimă și ca să primesc atenție.

Ai prins ideea. Care e folosul?

Numărul 1. Îți poți propune să asculți un pic mai atent ca să fii (pardon, să te pui) pe aceeași lungime de undă cu ceilalți. Unii oameni preferă contemplarea, alții acționează. Și exact așa vorbesc. Drept urmare,  când comunici, te poți calibra după preferința lor inconștientă: „fotografii” cu „fotografii” și „filme” cu „filme”. Se vor simți înțeleși.

Numărul 2. Poți, de exemplu, să studiezi cu mai mare atenție reclamele, sloganurile, lozincile și textele de vânzare sau de propagandă. Sunt ele „fotografii” sau „filme”? Când sunt fotografii, sunt ele generalizări cu care nu ai cum să nu fii de acord? Iar când sunt filme, te îndeamnă la acțiune, cumva?

Corolar 2.1.: Și, când sunt generalizări (cu care NU ai cum să NU fii de acord), există și alte moduri de interpretare decât cele pe care le dai tu? (De exemplu, dacă sloganul meu electoral ar fi „Schimbare!” tu ai înțelege că se schimbă clasa politică majoritară, guvernul, legile, societatea în ansamblu, groapa din asfalt, prețul la energie, pensiile contestate sau îți propun pe șleau schimbarea ta? Mai precis, să te schimbi!)

Corolar 2.2.: Și, când ești îndemnat la acțiune, cine are de câștigat de pe urma acțiunii tale? E rezultatul acțiunii win-win sau tu doar te manifești energ(et)ic?

Corolar 2.3. Depistezi confuzia și te poți feri de ea. Când cineva ar vrea să preia puterea asupra ta sau să își manifeste autoritatea, cel mai simplu ar fi să îți creeze momente de confuzie. De exemplu, când citești sloganul „Informația deșteaptă”, tu înțelegi „deșteaptă” ca adjectiv sau ca verb? Cu alte cuvinte, ce citești e de bună calitate sau te trezește (din somnul cel de moarte)? Sau și una și alta? (Nota bene: sloganul este foarte inteligent și felicit autorul!) Dar cam cum ar fi să urmărești cu mare atenție în timp ce citești repede „nu te gândi la ce citești sau înțelegi acum și nici la ce nu înțelegi din ce nu citești acum, ci la ce nu înțelegi din ce citești acum și la ce înțelegi din ce nu citești acum„? Ha?

Numărul 3. Vorbirea non-agresivă / blajină. De exemplu, într-o cameră de adolescent, în loc să spun: „Ai fumat (deși nu aveai voie)”, pot spune: „Aerul e cam închis / e un miros ciudat aici„. Bat șaua să priceapă adolescentul. El înțelege aluzia, dar nu se simte atacat. Sau, la cabinet, unui părinte care nu prea are grijă de sentimentele copilului său, îi pot spune: „Sentimentele copiilor sunt importante, nu-i așa?”‘ ori „E esențială preocuparea pentru efectele cuvintelor noastre în inimile celorlalți, ce ziceți?” – și ascult răspunsul, ca să pot duce discuția spre acțiune.

Numărul 4. (și cel mai important). Aici voi vorbi la persoana I, incluzandu-mă și pe mine, și pe tine. Când avem probleme în viață și le prezentăm ca și cum ar fi „fotografii” în afara noastră, e limpede că exact din acest motiv avem probleme. Subconștientul nu face decât acțiunile pe care i le comandăm prin verbele rostite. Verbele nerostite / evitate / „înghețate” constată chestiuni din afara noastră. Și astfel, evităm responsabilitatea de a ne vindeca noi înșine, aduce greutatea la nivelul potrivit, mări reziliența sau câștiga postul ori venitul pe care îl considerăm potrivit. Descriind ceva ca static, nu doar că ne separăm de acel ceva și îl înghețăm în timp, dar pierdem și puterea schimbării. Pardon. Puterea de a ne schimba. Noi pe noi.

Conștientizarea puterii cuvintelor ajută mult. Acțiunea conștientă ajută și mai mult. 🙂

Credit foto: Skitterphoto. Mulțumesc!

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Reteta implinirii

Au fost odata ca niciodata Trei Surori. Nu erau de Cehov, erau cele Trei Surori care schimba oamenilor viata permanent si datorita carora ei, din nefericiti devin liberi. Se spunea ca, daca ajungeai sa te imprietenesti cu ele, puteai sa ajungi in Tara Recunostintei.

Tara Recunostintei avea o poarta mare care se deschidea doar cu o cheie despre care se credea ca e in buzunarul Vointei.

Madam Vointa era matusa Dorintei. Dorinta era jucausa, o copila nastrusnica, alerga de colo-colo, zglobie si zambitoare. Madam Vointa, severa si cam inaccesibila, se arata din cand in cand, desi Dorinta o striga mereu: „Insoteste-ma cu toate ale tale. Nu pot ajunge la ceea ce vreau decat cu ajutorul tau!” Dorinta era dulce si parfumata ca o dulceata de trandafiri dulci si parfumati, pe cand Vointa era tare, cam rece si cam cu toane. Azi o vedeai, maine nu. Nu te puteai baza pe ea, caci in cotloanele ascunse ale firii sale o inlantuiau strasnice secrete despre care se spunea ca doar cele Trei Surori ar putea cunoaste cate ceva. Asa ca, rareori Vointa deschidea poarta Recunostintei.

Dorinta ravnea sa traiasca in tara Recunostintei. I se spusese ca aici se putea intalni cu Fericirea – o gradina frumoasa ce aparea daca nu o cautai cu privirea si disparea cand te uitai la ea, cu Smerenia – o doamna mereu multumita si plina de cuvinte de gratitudine, casatorita cu Lucrul, un domn vrednic, destul de ocupat, care muncea din drag… Dar cel mai mult, Dorinta ar fi vrut sa se intalneasca cu Visul, un tanar semet, curajos, ce fermecase cu inaltimea aspiratiilor sale si cu limpezimea din priviri toate fiintele din regat. Ce sa va mai spun, ochii jucausi ai Dorintei il cautau mereu, oriunde s-ar fi aflat si tare ar fi vrut sa ii stea in preajma, mai ales ca aveau atatea sa-si spuna…

Si, intr-o vreme, pe cand Dorinta crescuse mai marisoara si incepeau si in pieptul ei sa se zbata sentimente profunde, de implinire, isi dadu seama ca doar impreuna cu Visul ar putea sa materializeze tot ce ar fi fost posibil. Asa ca, trebuia sa o roage pe Vointa sa o ajute. Dar Vointa nu era de gasit nicaieri.

O cauta Dorinta zi de vara pana’n seara si o gasi zbuciumata, trista, ascunsa intr-un cotlon al casei sale de sub copaci batrani.

– Matusa Vointa, sunt eu, Dorinta, nepoata ta preaiubita. Tare as vrea sa ma ajuti sa intru in Tara Recunostintei. Mi-a venit vremea sa imi implinesc menirea cu tanarul Vis pe care il ador, il admir in taina, il vreau alaturi de mine. Si el mi-a dat semne ca, la vigoarea lui, s-ar potrivi impetuozitatea mea… Rogu-te, ia cheia cea maiastra si deschide-mi Poarta…

– Nepoata preaiubita, pentru ca ai fost atat de sincera, o sa iti destainui secretul meu. Cheia nu-i la mine, eu doar deschid Poarta. Am avut-o candva, dar am pierdut-o in Prapastia Neconsecventei si au gasit-o cele trei fapturi minunate care, astfel, au salvat lumea… Sunt chiar ele, cele Trei Surori… dar nici ele nu pot actiona decat impreuna cu mine. Astfel, doar atunci cand toate conditiile se implinesc, Dorinta se poate implini, dezlantuind Visul. Mergi de le cauta…

Intreband in stanga si in dreapta, ajunse la Dorinta vestea buna ca pe meleagurile lor tocmai treceau cele Trei Surori. Si doar cu ele impreuna ar fi putut sa reuseasca a intocmi cheia pe care statea scris numele Vointei…

– Oare de ce? intreba Dorinta, cand le intalni…

– Eu sunt Alegerea, si partea mea de cheie clarifica, din toate posibilitatile, pe cele pentru care te-ai hotarat.

– Eu sunt Responsabilitatea, am partea de cheie care sustine focul viu al temeiniciei Alegerii pe care ai facut-o, sentimentul ca doar de tine depinde realizarea ei.

– Eu sunt Asumarea, detin partea de cheie care, la vremuri grele, mentine calea si sustine tot ce ai obtinut ca fiind consecinta faptelor tale.

Asa ca, ce sa va mai spun? Stiti deja finalul. S-au intalnit Alegerea, Responsabilitatea si Asumarea cu Vointa si au indeplinit cererea Dorintei.

Intrand in Tara Recunostintei, ea s-a intalnit cu Visul, au fost cununati de doamna Smerenie si domnul Lucru si au trait multi ani in Fericire. Si mai traiesc si acum, cu copiii lor: Abnegatie, Perseverenta si Misiune Indeplinita. Si poate au si altii, cine stie… pe care poate i-ati intalnit si voi si care va calauzesc sufletele catre implinirea personala.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa, si-a auzit-o un vanticel si-a dat-o unui porumbel… el a scris-o intr-o carte, s-o cititi si s-o dati si voi mai departe… e o carte virtuala despre implinirea personala…


Foto: subsemnata, fragment dintr-o tapiserie aflata intr-un muzeu din Praga

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

De-a casa

Zona de confort – cimitirul celor mai frumoase visuri.

Zona de fericire – ai primit o casă de la viață, dar tu  nu știi încă.

Zona de boală – holul de intrare în casa sufletului.

Zona de durere – biroul cu biblioteca unde îți păstrezi hărțile, busolele și notele de călătorie.

Zona de învățare – bucătăria unde gătești feluri de mâncare după rețete noi sau cu ingrediente  neîntrebuințate încă.

Zona familiară – cămara de conservare a punctelor slabe.

Zona călduță – sera la adăpostul căreia poți trăi în stadiul de plantă.

Zona de supărare – baia unde, uneori, mai faci și dușuri scoțiene.

Zona de furie – în beci.

Zona de credință – dormitorul în care te odihnești când ai obosit de atâta control.

Zona de provocare – acoperișul de pe care te arunci, știind că îți vor crește aripile în zbor.

Zona de veselie – grădina prin care a trecut vântul și a luat cu el petalele florilor.

Zona de bucurie – livada muncită de tine, ale cărei fructe le dăruiești necontenit.

Microphotography of Orange and Blue House Miniature on Brown Snail's Back

Amuzament cu paradoxuri

Unii cred că, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu trebuie să faci un uriaș efort. Să mergi pe vârful unui munte, la o mănăstire mai retrasă de lume ori poate chiar în pustie… să te silești cu râvnă renunțând la diverse delicii, să rostești sau să citești îndelungi rugăciuni. Să intonezi acatiste, să faci cu osârdie mătănii pentru a-ți facilita revelația… în fine, să faci ceva dificil. Și de asta, mulți oameni renunță la a-L căuta.

Eu cred că primul pas către Dumnezeu îl poți face stingând lumina și privind Cerul din tine. În întuneric și tăcere, întors către sufletul tău, vei putea observa cum se aprind, una câte una, stelele personale. Ele stau acolo de la Facere.

De la Facerea ta, Dumnezeu așteaptă să descoperi literele de lumină cu care El a scris un poem glorios în tine. Oricare ar fi talentul tău special, ți l-a oferit că unealtă cu care poți împuternici pe alții. Când ai să-ți înmulțești talantul (și cum l-ai putea înmulți decât dăruindu-l?), ai să-l lași să te construiască și să-ți construiască, astfel, scara ta personală către Cer. Nu vei putea urca decât coborând în tine și punându-ți menirea la treabă. Și, cu cât vei coborî mai adânc în talantul tău, cu atât te vei înalța pentru oameni și către El.

Îmi place să mă gândesc la Dumnezeu că la Integratorul de paradoxuri: nu îți poți atinge micimea decât prin autoslăvire și nu îți poți cunoaște măreția decât prin micșorare, nu te poți cobori mai rapid decât înălțându-te pe tine, plin de orgoliu, în fața oamenilor și a Lui și nu te poți înălța decât plecându-te, smerit, în admirația Creației.

Credit foto:Tobias Bjørkli. Mulțumesc!

Aurora Borealis

Meditație din experiența de la cabinet. Nivelul motivațiilor.

Motto: O albină lucrătoare trăiește circa 40 de zile, vizitează 225.000 flori pe zi, zburând cu 12.000 de bătăi de aripă pe minut și, de-a lungul întregii sale activități umple 1/12 dintr-o linguriță de miere.

Psihologii, maeștrii, liderii și cei mai mulți manageri stiu că motivația personală este interioară și că motivația exterioară dispare repejor și nu poate fi păstrată dacă nu este susținută din interior.


Există mai multe niveluri la care poate funcționa o persoană. Și nu mă miră că cei mai mulți care eșuează / se simt blocați în zona lor de confort stau la nivelul „dispoziției”: au sau nu au „dispoziție” să facă ceea ce și-au propus. Ei tratează starea personală că și cum ar fi determinată de elemente externe lor și, că să reușească să urnească un obiectiv amânat, „trebuie să aibă dispoziția necesară”.


O primă observație ar fi că „dispoziția” este verbul înghețat „a dispune”, adică „a (te) pune în stare”, „a (te) pune în rânduiala interioară potrivită” de a face. Păi, cine este responsabil cu starea interioară?
Chiar și așa, stând la nivelul emoțional, toți cei ce dau vina pe dispoziție, e important să știe că „pofta mai vine și mâncând”, că pur și simplu „a începe” poate deveni un motivator, căci imediat ce te-ai apucat de o treabă, te-ai și pus în starea de a o face. Deci, o strategie „pas cu pas” ori „încep și mai văd pe parcurs”, chiar și pornită de la un „trebuie” e încă mai bună decât „aștept să îmi vină”.


Un alt nivel de raportare la o sarcină ar putea fi unul logic (nivel mental), „acoperind” cumva glasul emoțiilor: mi-am propus, deci mă apuc. Fară… „dispozițîi”. Acoperirea emoțiilor nu înseamnă înăbușirea neplăcerii, ci căutarea unei satisfacțîi dincolo de activitate ori măcar micșorarea insatisfacției. Iar pentru asta e suficient să se gândească fie la rezultat, fie la efectele benefice ale proiectului mai mare în care e cuprinsă sarcina, fie la o oarecare recompensa (am scapăt de… / sunt mai aproape de…).


Există un nivel și mai înalt de motivare. Oricare ar fi sarcina, oricât de grea sau neplăcută, motivarea prin Rezultatul cuprins într-un Scop mai înalt este, de cele mai multe ori, un motor care menține starea vreme mai îndelungată, chiar până la finalizare. Iar când Scopul este cuprins într-o Viziune despre Misiunea personală, succesul e garantat. Și satisfacția transcende rezultatul văzut, înscriindu-se în genul de recompensă căreia îi spunem, simplu, bucurie interioară, pace, sentimentul contribuției.

Fotografie: Olya Kobruseva. Multumesc!

Motivational simple inscription against doubts

La aniversară: Florin Piersic.

Pe când eram elevă (adică acum aproape juma’ de secol), se făceau niște spectacole extraordinare la Sala Sporturilor (din Iași). Mari artiști ai lumii și țării erau disponibili, la un preț decent, celor care, flămânzi de cultură, veneau. Toate categoriile sociale aveau acces la educație.

Iată o amintire… Eram la un spectacol cu mari actori, poate și formații de muzica ușoară. De obicei, la începutul spectacolului apăreau artiști din zona Moldovei și chiar debutanți ce recitau, făceau diverse „numere”. Spectacolele mari erau prilejuri de a se afirma, de a se face cunoscuți și recunoscuți… și aveau succes, dar aplauzele mari erau păstrate, cu respect, pentru apariția vedetelor.

La spectacolul de care vă vorbesc, deși trecuseră vreo 20-30 minute de la începere și apăruseră pe scenă nume deja afirmate, nu se realiza chimia dintre sală și scenă. Sala fremăta, lumea se foia, mergea în „foaier” să-și cumpere Cico, câte unul mai „șmecher” răspundea făcând glume pe seama actorului de pe scenă, gașca lui râdea tare… răspundea alt prost din altă parte de sală… era un zgomot de fond deranjant pentru toată lumea preocupată de artă, era o atmosferă jenantă și premisele unui spectacol ratat erau deja puse!

Și apare Frumosul ăsta pe scenă (cu mult timp înainte de a fi momentul lui), cu toți metrii lui de trup, lat în spate cât Avram Iancu plus toți Haiducii lui ȘapteCai laolaltă, cu chipul lui de erou și răcnește din toți rărunchii (redau ideea): „BĂĂĂĂĂĂI, care ești deștept în sală, hai pe scenă, aici, să te vedem, hai aici să spui poezii cu mine, nu sta acolo ca prostovanul, să nu te cunoască lumea!!!… Vino, BĂĂĂĂĂI, să-ți vedem talentul și frumusețea, nu ne lăsa pe noi…BĂĂĂĂĂI, să ne facem treaba…. că noi am muncit, am făcut repetiții, am asudat la școli de teatru și am lăsat căldurica Bucureștiului să venim aici, la tine, ne-am pregătit să facem un spectacol frumos, uite câți oameni au organizat asta, de la casiera de la intrare și ăla care rupe bilete, până la ultimul mașinist care ține luminile și toate miile astea de oameni care s-au îmbrăcat frumos, și-au lăsat acasă treburile și au venit aici cu copiii, să asculte și să le vibreze sufletele de frumusețea artei, BĂĂĂĂĂI… dar dacă tu ești mai deștept, vino, BĂĂĂĂĂI, aici și ne învață… „.

În clipa aia s-a oprit timpul în loc. A înghețat și Cico, și aerul din plămânii muștei care își oprise zborul nepăsător la actul de cultură sau de golănie, și hăhăiala proștilor.

Și Frumosul continuă cu câteva cuvinte simple, pe înțelesul deșteptului, nu-mi amintesc exact ce anume, elogiind munca actorului, arta spectacolului, nevoia de conectare înălțare și, astfel, și-a brodat întreg numărul pe tema vindecării prin artă.„Dacă m-ai fi lăsat, ți-aș fi spus așa:… (și începe să declame dumnezeiește poeme din literatura universală care topesc sufletele celor din sală), dar n-am s-o fac… Și dacă ai fi vrut să știi, mi-ar fi trecut prin cap să îți spun și asta… (și iar recită o poezie, un monolog), dar n-am s-o fac…

Și, cu geniul său inspirat de dragoste și Creație, Artistul construiește catedrale de imagini și simțiri din sacrele cuvinte ale celor mai mari poeți ai lumii, transformând spațiul banal al unei provinciale săli de sport, populate, simultan, cu spirite înalte și spiriduși de chițimie, într-un Cer de stele, într-o lume de slavă, într-un Altar al Artei, într-un Templu al Iubirii și al Bucuriei, într-un timp sfânt și BINE – CUVÂNTAT.

Mulțumesc, Florin Piersic!

piersic1

Recunoaștere, Recunoștință, Responsabilitate

Meditație din experiența de la cabinet.

Cei mai mulți oameni, când au nevoie de tine, te cunosc, te cultivă, te întreabă, îți cer sfaturi și resurse. Când și-au văzut sacii în căruță ori când le ceri ajutorul, se îndepărtează. Au și foarte multe motive: sunt ocupați, au niște treburi importante, telefonul era pe silent, mașina s-a stricat, au probleme la serviciu sau pisica trebuie dusă la plimbare. Sau te mint. Sau dispar, pur și simplu, pentru ani de zile. Dacă suferi, e Responsabilitatea ta: tu ai avut așteptări la reciprocitate, tu ai construit iluzii. Îndură sau învață!

Într-o zi, când oamenii aceia copleșiți au iar nevoie de tine, te apelează că și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (în afară de faptul că ei au fost foarte ocupați, telefonul, serviciul, mașina, pisica).

Dacă treci printr-o atare situație o singură dată cu o anumită persoană, e Responsabilitatea sa.

Dacă ți se întâmplă asta de mai multe ori cu aceeași persoană, e Responsabilitatea ta. Tu nu faci contracte echilibrate ori, poate, ai așteptări la Recunoaștere și Recunoștință. Ceea ce te va face să suferi.

Să trecem la persoana a doua: să vorbim despre Recunoașterea și Recunoștința ta, să înțelegem dacă ai nevoie să le primești din afară.

Termenul Recunoaștere este folost, în mod curent, cu sensul de a da credit celui care ți-a fost alături când ai trecut prin greutăți, a-i rosti numele, a-l recomanda, a-l valida, a nu-ți asuma meritul în totalitate, a mărturisi despre partea lui, căci succesul nu este în totalitate al niciunuia dintre noi.

Re-cunoaștere e infinitivul lung al unui verb: a cunoaște. Cu alte cuvinte, a Re-cunoaște înseamnă a relua, a reface povestea drumului pe care l-ai parcurs alături sau ghidat ori sprijinit de cineva care-l cunoștea înaintea ta.
Recunoașterea are un sens centrifug. Izvorăște în tine și se îndreaptă către celălalt.

Termenul Recunoștință înseamnă a-ți împrospătă cunoștința, ceea ce știi deja, să trăieșți într-o stare de gratitudine, conștient de resursele care îți sunt puse la dispoziție prin naștere, prin alți oameni sau prin Natură. Înseamnă să observi că, deși aproape nimic nu a venit prin tine, ai la dispoziție calități, cunoștinte, informații, relații, prietenii, sprijin. Recunoștință înseamnă mulțumirea că, dacă drumul nu ar fi fost bătătorit de alții, poate tu ai fi făcut un parcurs mai greu până la scopul personal. Sau nu ai fi ajuns niciodată. Recunoștința e o stare de ascultare, de observare, de mulțumire care te îndeamnă să dai mai departe, să recunoști, să ajuți, să încurajezi, să sprijini, să (te) pui la dispoziție.

Recunoștința are un sens centripet: observi cum toate ți se oferă.

Recunoașterea are legătură cu educația. Aș măsura caracterul unui om nu după succesul lui social, financiar ori fizic, ci după Recunoașterea pe care o dă mentorilor săi (părinți, familie, profesori, colaboratori), condițiilor de viață, resurselor personale ori disponibile.

Recunoștința are legătură cu calea spirituală.

Nu se poate Recunoaștere fară Responsabilitate.

Nu se poate Recunoștință fără Recunoaștere.

În concluzie, tu nu ai nevoie nici de Recunoașterea altora, nici de Recunoștința lor. Nu vrei să trăiești hrănindu-te cu ele, ca să-ți hrănești orgoliul. Mersul tău pe o cale spirituală presupune să-ți iei grija de la alții, dar să le fii de ajutor și de folos cât poți de mult, fără așteptări. Și să măsori neobosit câtă Recunoaștere și Recunoștință oferi tu, cel smerit. Doar astfel poți fi prezent, conștient, deci fericit.

Foto: Erik Mclean. Multumesc!

Log pathway through thick mixed forest

Balada lui…

Brâncoveanu Constantin

… Boier vechi şi domn creştin,
De averi ce tot strângea
Sultanul se îngrijea
Şi de moarte-l hotăra,
Căci vizirul îl pâra.

Într-o joi de dimineață
Zi scurtării lui din viață,
Brâncoveanul se scula
Fața blândă el spăla.
Barba albă-și pieptăna,
La icoane se închina
Pe fereastra el căta
Și amar se spăimânta:
-Dragii mei coconi iubiți
Lăsați somnul, vă treziți;
Armele vi le gătiți
Că pe noi ne-a’nconjurat
Pașa cel neîmpăcat,
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari.

Bine vorba nu sfârșea
Turcii-n casa năvălea
Pe toți patru mi-l prindea
Și-i ducea de-l închidea;
La ‘stambul în turnul mare
Ce se nalță lângă mare,
Unde zac fețe domnești
Și soli mari împărătești.

Mult acolo nu zăceau,
Că sultanu i-aducea
Lângă foișorul lui
Pe malul Bosforului.

– Brâncovene Constantin
Boier vechi și domn creștin,
Adevăr e c-ai gândit
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparți a ta domnine
De a noastră-mpărăție
Că de mult ce ești avut
Bani de aur ai bătut,
Far’ a-ți fi de mine teamă,
Far’ a vrea ca să dai seamă.

– De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o știe,
De-am fost mare pe pământ
Cată-acu de vezi ce sunt.

– Constantine Brâncovene,
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ți-e milă de copii,
Și de vrei ca să mai fi,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească.

– Facă Dumnezeu ce-o vrea
Chiar pe toți de ne-ați tăia,
Nu mă las de legea mea.

Sultanul din foișor
Dete semn lui imbrohor
Doi gealați veneau curând
Săbiile fluturând
Și spre loc dacă mergeau
Din coconi își alegeau
Pe cel mare și frumos
Și-l puneau pe scaun jos;
Și când spada repezea,
Capul iute-I reteza,
Brâncoveanul greu ofta:
– Doamne, fie voia Ta!

Cei gealați iarăși mergeau
Și din doi își alegeau
Pe cel gingaș, mijlociu
Cu păr neted și gălbiu
Și pe scaun îl punea,
Și capul îi reteza.
Brâncoveanul greu ofta:
– Doamne, fie voia Ta!
Sultanul se minuna
Și cu milă îi grăia:

– Brâncovene Constantin,
Boier vechi și domn creștin,
Patru fii tu ai avut
Din ei trei ți i-ai pierdut
Numai unul ți-a rămas
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească.

– Mare-I Domnul Dumnezeu
Creștin bun m-am născut eu
Creștin bun a muri vreu!
Taci drăguță, nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge.
Taci și mori în legea ta
Că tu ceru-oi căpăta

Imbrohorul se-ncrunta,
Gealații ‘nainta
Și pe blândul copilaș
Dragul tatii fecioraș
La pământ îl arunca
Și zilele-I ridica,
Brancoveanul greu ofta
Și din suflet cuvânta:
– Doamne, fie voia Ta!

Apoi el se-ntuneca
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Și turbând apoi striga:

– Alelei, tălhari păgâni,
Alei, voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toți patru i-ați pierdut.

– Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ștergeți pre pământ,
Cum se șterg norii de vânt!
Să n-aveți loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oțărau,
Și pe dânsul tăbărau
Și zilele-I ridicau.

– Căini turbați, și lifta rea
De-ați manca și carnea mea,
Să știți c-am murit creștin,
Brâncoveanu Constantin!
Să știți c-am murit creștin,
Brâncoveanu Constantin!

de Vasile Alecsandri

sf_brancoveni2