Am întrebat o sută de pelerini…

Cei ce mă cunosc știu ca prefer numerele și faptele, nu părerile. De multe ori încurc oamenii cu întrebarea: ”e un fapt sau o părere de-a ta?”

De ce? Simplu. Faptele sunt prime, nu pot fi contestate. Pot fi judecate, dar nu pot fi negate. Faptele nu se pot schimba. Părerile, da.

Când eram tânără, cineva mai supărat că nu mă putea fraieri mi-a zis ”tu ești femeia-calculator”. Da, mi-au plăcut numerele și calculele. Pentru că eu cred că Dumnezeu a pus la treabă foarte multă matematică când s-a ocupat de crearea noastră.

În toate activitățile mele folosesc statisticile. Așa că, în 2016, pe când eram întristată de impolitețurile la adresa pelerinilor la Sf. Parascheva și am scris despre asta în articolul  ”Calea Babelor”, ce să vezi, mi-a venit o idee: să aflu și eu, de la sursă, cine sunt pelerinii care stau în ploaie și vânt? De unde vin? Câte clase au? Și am pornit la treabă.

Nu a fost chiar simplu. După ce am întocmit materialele, am pornit de la coada cozii către început, după ce am clarificat cu jandarmii cu ce mă ocup. Credeam că va merge repejor… dar nu a fost chiar uşor.

Ei, oricum, am întrebat o sută de români (sâmbătă, 15 octombrie 2016, orele 21.00-23.30):

– Din ce județ vin?

– Ce vârstă au?

– Ce studii au?

 Iată ce am aflat112 români (100 respondenți, 12 nu au răspuns) :

  • Bărbați: 48, Femei – 52.
  • Vârste:
    • 5-10 ani: 7
    • 11-20 ani: 6
    • 21-30 ani: 13
    • 31-40 ani: 23
    • 41-50 ani: 24
    • 51-60 ani: 23
    • Peste 61 ani: 4
  • Județe
    • Iași (Pașcani: 9, Iași: 10 ): 19
    • Vrancea: 13
    • Constanța: 8
    • Timișoara: 6
    • Vaslui: 10
    • Galați: 8
    • Neamț: 6
    • Ilfov: 5
    • București: 14
    • Suceava: 2
    • Giurgiu: 5
    • Republica Moldova: 3
    • Bacău: 1
  • Studii:
    • Nu răspund: 16
    • Copii cu 0, 1, 2, 5, 6, 7 clase: 9
    • Cu 8 clase: 4
    • Cu 10 clase: 15
    • Cu 11 clase: 10
    • Cu 12 clase: 19
    • Cu 13 clase: 1
    • Cu facultate: 23
    • Cu 2 facultăți: 3

Atât.

Anunțuri

Privindu-ne în Oglinzi

Îmi amintesc povestea Singurului Ucenic. Se spune că exista un timp binecuvântat când toată lumea ajunsese la stadiul de Maestru. Nu rămăsese decât un singur Ucenic. Acela eram Eu.

Întâlnirile cu Maeștrii ne inspiră! Sau exteriorizăm partea noastră luminoasă, sau scoatem la iveală Umbrele noastre. Aceasta – pentru că suntem cu toții conectați energetic și tot ce se întâmplă în interiorul nostru are consecințe în exterior. Tot ce se întâmplă în mine este și în tine.

La ce ne folosește această cugetare?

La a ne da răspunsul la întrebarea: de ce întâlnim oamenii pe care îi întâlnim pe drumul nostru prin viață?

Fie că suntem mulțumiți de relația cu cineva, fie ni se pare că acea persoană este pusă în existența noastră doar ca să ne aducă necazuri, cu siguranță secretul e la noi, la tiparele și filtrele propriei noastre gândiri. Judecăm persoana. Când suferim, suntem ”despărțiți” de ea. Când o admirăm, suntem mai ”apropiați” de ea. Dar, de fapt, noi sesizăm aspecte cu care intrăm ”în rezonanță”, indiferent cum ne poziționăm emoțional și rațional.

Tot ceea ce detestăm și respingem la celălalt scoate în evidență probleme și inconveniente nerezolvate încă în noi înșine. Deși este dezagreabil să recunoaștem, momentele când ne ofensează comportamentul cuiva sunt chiar semnele că el “ne atinge unde ne doare”, adică acolo unde conservăm o problemă activă, nesoluționată. Spunem despre celălalt că… ”nu e rezonabil”. Ba bine că nu! Exact acel aspect deranjant e în rezonanță cu problema noastră. Doar că ego-ul nostru, ocupându-se cu buna imagine a importanței noastre, are de suferit. Și nu ne place… noi vrem să ne simțim importanți și fără de pată. Și să nu fim treziți din iluzie… Partea bună a lucrurilor este că acela e momentul în care “Oglinda” ne dezvăluie o situație pe care suntem pregătiți să o rezolvăm. Sau, și mai acut: Trebuie! Creșterea se face, de cele mai multe ori, cu durere. Avem nevoie de un ”des-cântec”…

Tot ce admirăm la alții are un corespondent în calități și aptitudini dovedite sau încă nedezvăluite din noi înșine. Dacă nu le-am avea în noi, nu le-am putea vedea în alții. Le sesizăm pentru că rezonează cu o energie identică ce vibrează în adâncul ființei noastre. Suntem la unison cu acel aspect, ca atare el ne ”în-cântă”. Suntem pregătiți să recunoaștem, să cultivăm sau să onorăm mai mult acea trăsătură. E un “semn” care ne conștientizează acest potențial interior de dezvoltare.

Ca ucenic, îți poți adresa câteva întrebări utile:

  • Cu ce scop a apărut această persoană în viața mea? Care e mesajul pe care mi-l transmite despre mine?
  • Ce nu-mi place la aceasta persoană?
  • Ce mă face să o vreau cât mai departe de mine?
  • Ce îmi place la această persoană?
  • Ce am eu de învățat de la această întâlnire
  • Care este partea mea de responsabilitate în această situație?
  • Ce învăț DESPRE MINE din modul de a stăpâni / conduce / gestiona relația noastră?

Poți alege să privești cu ochi mulțumitori pe cei care te supără, te deranjează: gândește că TE privești, de fapt, în Oglindă.
Apoi, poți întoarce privirea către tine. Acolo, poți căuta de unde provine neacceptarea, ce mai ai de cunoscut și vindecat în ființa ta. 

Cel mai nesuferit om îți poate deveni un Maestru Învățător.
Poate ar fi cazul să îi multumeşti.

Ce este pe deplin învățat, nu se va mai repeta, spune un Maestru. Observă cum au dispărut și au apărut Oglinzi în viața ta. Vei trage o concluzie înțeleaptă pentru viitor. În fond, totul este desprte TINE și niciodată despre ALȚII.

Din lumea îndoielilor în cea a certitudinilor

Mergeam pe jos, cărând 30 de kilograme in trei sacoșe care îmi tăiau mâinile… și nimeni nu-mi lua sarcina, să mă ajute…

Mi-am amintit azi o întâmplare de acum trei decenii, pe când tot ce se produce în România se exporta, mâncarea era un lux, iar noi, românii, eram mai tot timpul preocupați să mai ”facem rost” de ceva… Pe atunci nu existau supermarketuri, iar ”alimentarele” – azi, minuscule – păreau adevărate aeroporturi, cu galantarele lor goale, cu cârligele în care atârnau ”adidași” pe care îi puteai asorta cu mult muștar, oțet și fasole cu costiță la borcan. Și, cu puțin noroc, apă minerală.

Soluția era să gătești în casă iar pentru iarnă, când piața era cvasi-inexistentă, să ai legume și fructe depozitate în balcon sau pivniță. Plus compoturi, dulcețuri, peltele, murături, zacuști, tot felul de mâncăruri preparate, conservate în fel și chip. Doamnele aveau caiet de rețete, precum mamele lor avuseseră gherghef, andrele și croșetă, iar bunicile – furcă, fus și război de țesut.

La poveste…
Era o toamnă caldă și secetoasă, poate prin ”87, poate prin ”88, într-o sfântă zi de lucru din timpul săptămânii. Nu știu ce eveniment avusesem la muncă, astfel încât plecasem mai devreme și mi-am permis să merg direct la piață, la cumpărături pentru zacuscă. Multe kilograme. Pe atunci eram o femeie tânără de nici 30 de ani și îmi cunoșteam limita la 20 de kilograme. Atât puteam ridica și căra. Evident, nici vorbă de mașină personală. Și existau doar 8 taxiuri în tot orașul Iași.

Fusese un an în care ceapa lipsise. Și cine-a mai văzut zacuscă fără ceapă? Dar, toate le rezolvăm pe rând… Trec prin piață, stau la cozi (da, pe atunci erau cozi la tarabe, nu la case de marcat), cumpăr de toate, până la limita admisibilă – 20 de kilograme, mai puțin ceapă, fiindcă ceapă nu exista.

Și plec. Iar la ieșirea din piață, într-o parcare, un vânzător încropise o tarabă și vindea ceapă direct din saci. Ceapă bună, uscată, galbenă, românească (mai știe cineva cum arăta ceapa aia turtită?)… Se adunase o mare de oameni. Eu, în dilemă: am deja sarcina grea, cum să mă mai încarc cu altceva? Însă, pentru că era ocazie unică, stau la rând și iau 10 kilograme, pentru zacuscă și pentru iarnă.

Și acum, imaginați-vă că aveam trei sacoșe de rafie sau pânză, probabil, de alea cu care vii de-acasă și, ca orice doamnă, le porți în poșetă, poate ai noroc și ”se dă” ceva pe undeva… Și fiecare cântărea fix 10 kilograme. Că de-aia sunt ingineră, ca să repartizez greutățile în mod egal pentru fiecare segment de corp, pentru sănătate. Mă încurca, totuși, un amănunt: a treia sacoșă.

Pe atunci nu existau telefoane mobile și puteai lua un taxi fie făcând comandă din casă fie (utopic) telefonând dintr-o cabină de pe stradă, cu o monedă de 25 de bani. Sau, dacă aveai un mare noroc, să faci cu mâna la unul care trecea liber pe stradă…. ceea ce era improbabil, dar posibil.

Eu nu am avut niciuna din cele trei variante la îndemână și, după o așteptare în gol de vreo jumătate de oră pe trotuar, am pornit pe jos spre casă, pe drumul cel mai scurt. Pe alei, printre blocuri. Aveam de trecut două hopuri mari: două bulevarde. Dacă le depășeam, pentru restul aveam în mintea mea un plan.

La primul bulevard, chiar lângă piață, am rugat un nene să mă treacă strada cu una din sacoșe. Iar pe alei, mă mișcam în următorul mod: mergeam cu două sacoșe câțiva metri, le lăsam jos, mă întoceam, o luam pe a treia, le depășeam pe alea două iar câțiva metri, o lăsam, mă întorceam, le luam pe alea două, câțiva metri, o depășeam pe aia una, le lăsam, mă întorceam, o luam iar pe aia una… v-ați prins: aveam un algoritm.

Și mă rugam la bunul Dumnezeu să îmi trimită un om în cale. Nu o rudă, nu o cunoștință, nu un prieten… un om care să aibă același drum cu mine…

Dar pe-atunci oamenii erau în fabrici și uzine, că telenovelele nu se inculcaseră în gustul publicului și, oricum, față de cele două ore de program TV, viața bătea filmul. Așa că, sute de metri, nu trece nimeni pe lângă mine, venind din spate. Ori poate mă vedeau și schimbau traseul? Că din față mai apărea câte unul, dar nu putea fi de ajutor. Ei, pe la jumătatea drumului, ca să nu mai lungesc povestea celor 1,1 kilometri (pe care i-am măsurat acum, cu dragul de Google Maps), a apărut o pereche de tineri cam grăbiți. Pe atunci tinerii erau un pic mai atenți și era o virtute să treci o bătrână strada (asta se învăța încă de la pionieri și nu a făcut rău nimănui până în ziua de azi această tradiție). M-au ignorat.

Cum eram mamă singură de câțiva ani și cam fără ajutor, mi-am dezvoltat o atitudine a ne-așteptării. Ce definim ca ”greu”? Depinde de repere. Când ai reperele potrivite, ai răspunsuri potrivite. De pildă, când ceva era ”greu” pentru mine, mă gândeam la Iisus și la Sfânta Cruce a Calvarului său. Ce se putea compara cu asta? Nimic. Când mi-era greu cu Alexandra, ca mamă, mă gândeam la Mama care și-a văzut Fiul pe Cruce, străpuns cu sulița. Ce necaz am eu? Ce durere mă mai poate atinge? Iată certitudini.

Și pe când mă gândeam eu așa, la Iisus Hristos, norocul pare să-mi surâdă. Mai apar doi tipi, dar la fel de ocupați. Trece pe lângă mine și o gașcă de băieți cu o minge, vlăjgani imberbi și iuți de picior. Îndrăznesc să-i abordez. ”Nu putem, tanti, că avem meci și-am întârziat.” Și aleargă către curtea liceului din apropiere. Mai apare un nene. Îl rog, același rezultat: și el tot cu zorul. Hello, unde sunteți azi, oameni buni? Stați cu toții pe după perdele? Mă uit în sus, pe la geamuri, la sutele de ferestre deschise – căldură mare, monșer, să intre în casă pe ultima sută de metri, să o ținem închisă până la primăvară… Hello, nu vine nimeni să mă ajute să-mi car și eu corvoada mea de 30 de kile?

Mă opresc, îmi șterg sudoarea de pe frunte și ticluiesc un plan B. Tocmai mi-a răsărit în cale grădinița Alexandrei. Planul de rezervă e să las o sacoșă la grădință și, când mă întorc să iau copilul, să iau și ceapa! Îmi dă aripi, de-a dreptul, așa un gând bun!

Însă Dumnezeu are cu mine planul Lui. În timp ce mă încurajez în drumul spre grădiniță, mă surprinde, apărând lângă mine, o doamnă cu sacoșa mea în mână! Pe când le duceam eu pe cele două tot înainte, ea pur și simplu a luat-o pe-a treia și m-a ajuns din urmă! Fără să-mi ceară acordul, fără s-o văd…

E o doamnă de vreo 60 de ani, cam trecută, cam ofilită, cam uscată la trup, dar hotărâtă și îndesată la mers. Acum o să ziceți că, firește, oricine e mai rapid decât mine, cea cocoșată de cărat. Unde mai pui că sunt încălțată cu pantofi cu toc, deh, ca la serviciu… Și doamna mea mă ține de vorbă, mă încurajează, aflu până unde merge, mai încoace de bulevard dar o să mă treacă și bulevardul… și ea vorbește și merge: ”Haideți, doamnă, că o scoatem noi la capăt”… eu vorbesc și merg… cade Planul B… și din când în când, ostenită și cu degetele vineții de la baierele sacoșelor, mai cer câte o pauză…

Cum stăm față în față și ne odihnim, observ persoana: o femeie ștersă, cu fața albă, tristă, cu o rochie (cum altfel?) gri și o poșețică plic sub brațul stâng. Eu port ditamai geanta cu toartă lungă pe umăr. Mă mir în sinea mea cum merge o doamnă în zi de lucru, în amiaza mare, cu poșetă plic. Nu se face! Dar, ce știu eu? Poate e de modă veche, poate vine de la vreo sindrofie cu prietenele de generație… nu se face s-o întreb. Și mai remarc ceva: ea cară mereu sacoșa în mâna dreaptă.

Și mai mergem…. Și mai stăm… Și ea, tot în mâna dreaptă poartă sacoșa, în mâna dinspre mine. Și începe și ea să dea semne de oboseală… Iar eu îi spun: ”Dar mai schimbați mâna!” Ea, nimic, parcă nu aude. Schimb abordarea: ”Nu v-ar fi mai ușor să purtați sacoșa alternativ?” ”Nu, lăsăm așa”, zice ea. Mai mergem, mai vorbim – de copii, de serviciu, de pensie… despre ce pot vorbi două femei care fac câteva sute de metri împreună? Și mă gândesc în sinea mea: ”Ce o fi având în poșeta aia? Oare se teme să nu i-o trag de sub braț și să fug cu ea? Ce e în neregulă cu mine? Credeam că par o persoană de încredere! Cu 30 de kile în două mâini și două tocuri… ce îndoieli ar putea avea?” Și mă frământ eu în sinea mea, în lumea îndoielilor, dar pe dinafară dialogăm apropiat, ca două femei singure care cară greutăți… ”N-are cine să v-ajute?” ”N-are cine să m-ajute. Sunt divorțată”, zic eu, arătându-mi stigmatul. ”Și eu sunt singură, m-a lăsat după…” zice ea. ”După ce?” ”Eh, după un necaz”… oftează, oftez… continuăm să ne consolăm și să vorbim. Ne leagă ceva: înțelegerea solitudinii cărătorului de Cruce.

Și deodată… surprinzător, doamna cere o pauză. Și stăm. Și eu, taur coleric – cu alte cuvinte, o întruchipare a delicateții – o îndemn din inimă: ”Da′ nu mai schimbați mâna aia, doamnă? Normal că ați obosit!” ”Nu doamnă, că nu pot.” ”De ce?”. ”Că cealaltă-i paralizată”.

8-9 noiembrie, mereu și mereu

Acum 33 de ani, pe 8 noiembrie, plecam de acasă in rochiţă şi şlapi, cu tramvaiul, la Maternitatea Cuza Vodă din Iași. Era cald, ca vara. ”Vara iernii” – acea perioadă de la începutul lui noiembrie când vine un val de căldurică… Aveam semne că în curând voi deveni mămică… Eram veselă și plină de încredere. Așteptarea avea să ia sfârșit! Aveam să aflăm ce va FI! Pe atunci nu aveam ecograf. Aveam asistente și moașe care ne priveau burta din profil să vadă cât de țuguiată e. Băiat sau…? Azi ne amuzăm de asemenea practici. Dar atunci așa era.

De la început! 8 – cald, rochiță, șlapi, tramvai, internare. A doua zi, așa, pe la un prânz, a venit pe lume Alexandra, căreia i-am spus și Gabriela, întru gloria Sfântului Arhanghel Binevestitor! 

Dacă Alexandra are o constantă în 33 de ani, această constantă este că inima mea a fost pur și simplu răpită de frumusețea, valoarea și inteligența ei.

Nu-mi fusese deloc ușor să o port. Fizic, trupul pare că s-a opus mereu. Eram o tânără care mergea dimineața 5 stații cu autobuzul la serviciu. Slăbuțăăă, slăbităăă de marele meu secret din pântec. Rezistam cale de două stații, iar la a treia eram prima la ușă! Săream repede lângă un copac, mă țineam de el…  Odată am auzit în spatele meu: ”Vai de ea! Așa tânără și beată la ora asta!”. Nu-mi păsa de nimic, eram imună la reputația pe care mi-o construiau neștiutorii…

Cred că ceea ce că m-a dominat în anii de creștere a Alexandrei a fost uimirea. Ambele mele fete au fost păstrătoare și continuatoare a ceea ce am avut eu mai prețios. Doar că eu nu am avut îndeajuns de mult talent cum au ele – una la desen și științe exacte, alta la muzică și comunicare… Dumnezeu a fost darnic și le-a dat din belșug LOR, ca să mă mulțumească înmiit pe mine!

Ei bine, Alexandra a fost primul meu profesor de parenting, ca într-o educație inversă, întoarsă către rădăcini. Ea m-a crescut, m-a învățat să iubesc, să ascult, să am răbdare, să privesc lumea și să-i gust frumusețea. Ea m-a învățat smerenia, ascultarea, durerea, atașamentul și non-atașamentul. Ea m-a învățat să am încredere când mă tem. Și m-am temut mult… Tot pe când era ea mică L-am cunoscut pe Dumnezeu și I-am dăruit fără rezerve viața mea.

”Copiii voștri nu sunt ai voștri… Ei vin prin voi dar nu din voi…” Înțeleptul Khalil Gibran și cu mine avem aceeași credință. Doar ca Daruri îmi privesc copiii și mă simt onorată cu titlul de glorie MAMĂ, pe care, ce-i drept, îl plătesc cu fiecare respirație, de 33 de ani încoace. Și mă străduiesc ca fetele mele să mi-l acorde în continuare. Și simt multă recunoștință când ele mă strigă ”Mama!”

Am greșit mult, ca Mamă. Nu mai pot lua înapoi nici un cuvințel, nici o pedeapsă, nici o clipă de neatenție sau nedreptate, nici o mustrare. Îmi pare rău și îmi cer iertare continuu de la fetele mele. Și, în sinea mea, chiar mă mir că ele mă mai ascultă și mă iubesc în continuare. Ba chiar Alexandra, mamă la rândul ei, mă onorează cu întrebări. Dacă ești mamă, observă, te rog, de îți mai cer părerea copiii tăi, ajunși adulți. Îți mulțumesc, Alexandra!

Și cum vă spuneam, pe 8 noiembrie 1983 era o zi de vară. Pe 9 noiembrie cerul era senin, soarele era tot acolo, doar că apăruse ceva nou sub el: o mică răsuflare! Iar după amiază, pe când îmi țineam fata pentru prima oară în brațe și mă minunam atingând cu sfială degețelele ei mici ieșite prin scutec, mă uit pe geam și văd… primii fulgi… pe cerul albastru…

S-a cârmit tot firmamentul spre iarnă și ți-a trimis în dar toată puritatea de cristal a acelei zile de ger însorit. Iar eu îți spuneam: ”Uite, Alexandra, îngerii dansează de bucurie că te-au văzut și le cad fulgii”…

De 33 de ani încoace, pe 8 și 9 noiembrie mă simt din nou în acea stare de grație, în deplin contact cu Cerurile, ca într-o perpetuă refacere a miracolului numit naștere.
Azi Alexandra e adult și reeditează, la rândul ei, trăiri de mamă. Mereu și mereu… ne uităm la vârful de lance al familiei, la Isabella. Ea e soarele, iubirea și bucuria noastră, a întregii familii.

Iar eu mă retrag undeva, în spatele fotografiei, acolo unde imaginea e mai blurată, un pic încețoșată…

Dar ce rămâne după toate acestea, e convingerea că, undeva, într-un pliu al frânturii de Univers și de timp în care s-a întâmplat să mă aflu, ceva-ceva bun, tot am făcut și eu în colaborare cu Dumnezeu.

La mulți ani, Alexandra Gabriela! Non omnis moriar!

gab

GÂNDURI PE PERSOANĂ FIZICĂ

În parcul Cișmigiu am văzut acum vreo 10 ani un afiș: pentru nu știu ce contravenție (gen călcat spațiul verde), amenzile erau diferențiate pe persoană fizică și pe persoană juridică. Nu am înțeles niciodată la ce informații avea acces polițistul când te prindea și aplica regulamentul, pentru a putea face diferența. După căutătură? Viteză? Mărimea pasului? În mintea mea, orice persoană juridică pășește pe iarbă, aruncă o țigară, pune artificii nepotrivite, face o treabă de mântuială și poartă o răspundere pe persoană fizică.

Azi toată ziua m-am gândit la lecțiile #Colectiv. Tot gândindu-mă la tinerii aceia, la părinții lor, la prietenii lor, la noi toți, mi-am dat seama că persoanele astea juridice de la care avem așteptări nu au capacitatea (sau preocuparea) să învețe aproape nimic pentru noi. Știți de ce? Pentru că persoanele juridice există doar prin persoane fizice. Doar că persoanele fizice se ascund după cele juridice. Iar dacă pe primele le mai poți privi în față, celelalte nu sunt decât niște entități neînsuflețite, fără ochi. Multe dintre ele sunt și fără obraz.

*
Am aflat de cutremurul din Italia pe la ora 17 de la o doamnă aflată în vizită la noi. Nu ascultăm ştiri la radio, nu deschidem aproape deloc televizorul. Aflăm noutățile de pe FB. Ei bine, azi nu am gasit nici o vorbuliță despre tragedia din Italia. 😦

Așa că, la ceas de noapte, transmit condoleanțe și gânduri de bine fraților din Italia de orice confesiune religioasă ar fi, de orice culoare, rasă ori naționalitate. Și mă rog pentru pacea inimilor lor. Și vă invit și pe voi să fim împreună în compasiune și respect pentru ei. Nous sommes aussi Italie… Să ne amintim recunoștința pentru un singur lucru: că trăim, aici și acum, bine sănătoși.

*
Știu că se va folosi acest prilej pentru ca persoanele juridice să își împrospăteze memoria despre datoria lor față de noi, cetățenii. Se va mai stârni un val de furie. Complet inutilă. Colectiv – fără vinovați, Marele Cutremur – fără soluții... Căci, nu știu cum, când e vorba de teme atât de importante cum ar fi prevenția, sănătatea, siguranța… pare că persoanele juridice (altfel atente la corectitudinea politică) se lasă fix în seama lui Dumnezeu. Să vină de la El îngăduință. Să mai reziste El puțin, să mai țină El, Atotputernicul, pereții șubrezi, autorizațiile fără acoperire, spitalele fără resurse… să vindece El ghinioniștii… în general, să acopere El cumva potlogăriile ori neglijențele persoanelor juridice, măcar cale de un mandat!

La atitudinea mioritică, neintervenționistă și nelalocul ei a persoanelor juridice, cele mai multe persoane fizice răspund cu o oarecare Furie. Ce are în spate Frica în fața pericolului. Iar în spatele Fricii este Dragostea pentru viața, siguranța și sănătatea lor.

Ei bine, nu cunosc părerea lui Dumnezeu. Totuși, înțeleg marea Lui dragoste și îngăduință pentru toată Creația Sa, și tocmai de aceea vă rog să părăsim Furia. Să înțelegem odată că Furia ne este stimulată, întreținută și condusă ca să ne dreneze energia colectivă în direcția stabilită conform planului. Întocmit de niște persoane juridice. Unele dintre ele vând bine, estimp, reclame… Altele acumulează putere. Altele pun mâna pe ce nu se cuvine. În general, ni se arată o maimuță anume ca să treacă altceva nebăgat în seamă. 🙂

Înapoi la cestiune. Furia este îndreptățită. Dar este necreatoare. Nu soluționează. Nu oferă opțiuni. Furia ne distruge sigur. Furia nu ne lasă să vedem ce e în spate și cum putem folosi alte resurse. Cum putem să ne mobilizăm ca să ne pregătim și să acționăm. Ne fură speranța, energia, luciditatea. Și continuăm să rămânem victime slăbite, fără opțiuni. Rămânem doar cu Furia.

Oare cum ar fi dacă, în loc să ne lamentăm, înfuriem, dezamăgim de persoanele din ce în ce mai juridice (citește: mai penale), mai distanțate de noi, talpa țării, am fi noi înșine mai corecți, mai prezenți și mai implicați în viața publică?

Cum ar fi dacă le-am micșora importanța celor care pare că mereu au în agendă mai degrabă temele altora decât pe ale noastre? Sau dacă am adopta tactica discului de vinil stricat? Să repetăm la infinit, până ceva se va schimba în bine!

Oare cum ar fi dacă am pune mâna să ne facem noi înșine cât putem de mult din ceea ce ne lipsește?

Cum am fi dacă noi, fiecare, am deveni tot mai responsabili și am face tot ce depinde de noi pentru viața, sănătatea și siguranța noastră, pe persoană fizică?

Calea Babelor

Sarcasm pe Facebook: „Alertă de trafic intens în Iași. Pe drumul către moaște se circulă babă la babă!”

Da, sunt din Iași. Locuiesc de 17 ani pe traseul Babelor către moaște. De 17 ani am străzile îngrădite, mă satur să dau explicații jandarmilor când sunt la volan și uneori merg pe jos, am mai mult de curățat la poartă, am găsit un portofel golit, într-o primăvară, pe sub frunze și zăpadă, cu acte de Babă în el, aruncat peste gard, în grădina mea, în toamnă, de un șmecher de hoț… și, împreună cu niște surori catolice dintr-un sat, am găsit Baba și i-am trimis actele…

Mă uit la mulțimea aceea de Babe (de copii, de tineri, de mai puțini moși, că bărbații sunt mai puțin rezistenți ori rămân cu animalele acasă ori sunt deja plecați la Domnul). Le privesc cum stau nopți la rând în frig. Eu mă culc la căldură (și tu), iar Babele stau ca fraierele și zgribulesc în ploaie, li se face rău, apelează SMURD-ul & ambulanța deja ocupate, nu-i așa? cu chestii mai elevate în orașul nostru, capitală blablabla…

Dar nu cad prea multe Babe pe jos, că se sprijină unele pe altele. Se țin între ele drepte, fiecare cu păcatele și durerile ei, orideunde ar fi. Și se ațin așa, ca niște pinguini autohtoni osoși, unele de spatele altora, și toate împreună, de firul nevăzut care leagă durerea de speranță.

S-a fi făcut grâu`, maicî, pi la voi, anu‘ ista? Pi la noi, nu, c-o plouat… Șî, câți copchii zîci cî ai? Șî pi undi‘s, maicî? Ș-a mii, tăt diparti…Tăt duș cu treabî, au șî ii copchii la școli… Nu, niși a mii n-o vinit anu ista… da‘ cu ajutoru Sfintii poati vin la anu că de-amu sî cam gatî… s-o cam gătat cu viața noastrî… atâta bucurii mai avem șî noi… gându‘ la copchii și aișea, la Sfântî…

Și mai fac un pas… și mai trec de un gând. Și mai spun o rugăciune, când le este frig, se mai încurajează… se mai contrazic unele cu altele, apoi se împacă, își mai dau un colț de pâine, doar au drum de dus înainte… poate mâine dimineață o să ajungă coada…

Uneori ies în stradă cu ceaiuri calde, cu porții de hrană fierbinte. Și ne bucurăm de a dărui, nu de a primi. Și fac asta împreună cu fiica mea. Cum aș putea s-o învăț, mai direct, respectul, compasiunea? Există un curs mai bun de Personal Development?

Câteodată plouă crunt și e un frig de îți aduci aminte și păcatele nefăcute. Și de Sfânta Parascheva e frig când plouă, fraților. Anul ăsta, cât pentru cei zece în care nu a plouat… Când intru în casă: căldurică, Chopin pe youtube, supă fierbinte, sfeșnic cu lumânare aprinsă pe masă… bețișoare parfumate… subiecte… suntem ”normali”. Afară, lame de cuțit. Și ploi însemnate cantitativ. Cu intensificări ale vântului.

Vine noaptea. Dai să te culci. Te gândești că e alegerea Lor. Și… Vrei să scapi de Babe? Nu poți. Le vezi la televizor: umilite, arătate în posturi jenante, căutate cu lumânarea de niște mici șacali care, astfel, își ascut dințișorii pentru viitor.

Dar, slavă Domnului, Babele de la televizor parcă nu seamănă cu cele din rând. Eu mă duc de dimineață să verific. Când colo, ce văd? Basmale și Mâini. Mâinile crăpate, aspre, uscate și înnegrite de muncă, de frig, de zloată, de arșiță… Mâinile lor noduroase, cioturi închircite de cărat greutăți la animale, cu sacul, de la câmp…

io-hk-df-2

Mă uit la Ele. Sunt Babele născute înainte sau chiar în timpul Războiului. Poate le-au fost răpiți tații ori frații de gloanțe. Sunt Babele care au dus Greul. Care au trecut prin foamete. Cărora li s-a furat averea. Babele care, pe când erau fete, n-au avut dosar bun și n-au mai făcut liceul ori vreo școală mai înaltă. Ai căror părinți, frați ori uncheși au înfundat pușcăriile comuniste.

Babele astea au trăit în carnea vieții lor mărirea și căderea epocilor. Ele Știu. Ele sunt Memoria. Pe fața fiecăreia citești Istoria țării, mai abitir decât în manualele actuale.

Babele astea au muncit la CAP-uri până la ultima sudoare. Babele au semănat, au prășit cu sapa, au cules, au cărat cu spinarea, au făcut snopi și au dat la dobitoace. Babele astea au mers pe lângă căruță sau car, să le fie mai ușor animalelor.

io-hk-df-1

Pe spinarea Babelor s-au clădit fabricile, uzinele, spitalele, grădinițele și școlile. Babele au pansat rănile bolnavilor, Babele au spălat murdăria din toate birourile, din toate w.c.-urile, din trenurile, din grădinițele și școlile prin care noi am trecut. Babele au fost lângă bărbați pe șantiere. Babele astea au ridicat copii și au dat țării ăsteia inteligență cât în alte zece țări.

Babele au căutat găinile în fund să vadă dacă au ou să-l dea nepoților la oraș, ”să aibă oușor bun, de țară, maică…”. Babele astea au muls vacile și aduc la oraș brânză adevărată, ca să nu se mai spurce pruncii cu otrăvuri cu brand și preț din supermarket. Babele au făcut cozonacii cu iz de fum și pâinea bună, cu cruce deasupra, păștile de Paști și ouăle înroșite.

Babele astea au adus pe lume miei, viței, pui de găină sau gâște fără număr, ele au dat la păsări, ele au dat la dobitoace, ele le-au gătit, ele le-au îngrijit. Și au grijit omul, copiii, casa și curtea, grădina, câmpul și cimitirul. Babele au zis ”Doamne ajută!” la vremi de grele încercări și au învățat să ceară ajutor de sus cu teamă și blândețe, pe când Omul lor suduia. Babele au  învățat fetele să fie cinstite și cinstitoare. Babele au moșit femeile. Babele au lăut pruncii și i-au vindecat la ceas de cumpeni. Babele astea mai știu câte un leac din plante sau câte o poveste ori descântec. Babele astea au pus flori mirositoare în grindă: de curat, de leac și de frumos. În poala Babelor ăstora nepoții au primit o mângâiere aspră când părinții au plecat să spele domnești dosuri italiene pentru câțiva firfeurei.

io-hk-df-6

Babele astea nu au avut curent și au învățat carte la lumânare. Dar au scris ori au ținut minte și au dus mai departe povești, cântece, snoave și tradiții. Babele au tors lâna oilor, au boit-o cu vopsele din flori de câmp, au cusut la lampă ii cu altițe, cămeși de mireasă și de mire, au țesut covoare, lăicere, cuverturi, grindare, au împletit șosete groase bărbaților care s-au dus la pădure să aducă un car de lemne, copiilor care s-au dus cu uratul ori la școală… Am întrebat o Babă de la Sucevița, care cususe astă-iarnă cămeșa soțului și ia ei, bătute cu mii de cruciulițe, de ieșiseră împreună, în straie aidoma, la o Mare și Sfântă Sărbătoare: ”Când ai cusut atâta, mătușă, în trei luni? Printri treabî, maicî!”. Stâlpi. Stâlpi de oameni ce țin și Cerul sus și Pământul jos, și mai duc și portul, în cel veac ce vine.

Babele astea ele au grijit vatra, casa, tinda, prispa și ograda, au vopsit gardurile, au albit ștergarele și au împodobit ferestrele și porțile. Babele au făcut masă mare cu zamă de cucoș, găluci cu carni și cuptioare de poali-n brâu și au așteptat oaspeți mari, copiii-domni, la hram ori la sărbători. Atunci și-au spălat mânurile mai abitir, numai că nu iese negreala, chiar cu sare de lămâie. Nu iese decât oleacî de sânge prin crăpăturile adânci, dar trece cu seu de oaie.

Babelor ăstora le-au murit copiii în burtă sau în leagăn din lipsă de medici, de medicamente ori de cunoștințe, pile și relații. Le-au murit bunii și străbunii, iar ele se tot țin de calendar, de biserică și de cimitir. Babele astea nu mai au părinți, nu mai au alean. Doar dor. Babelor ăstora capitalismul le-a luat și ce le mai rămăsese după comuniști. Le-a luat serviciul, demnitatea, copiii și nepoții. Lor nu le-au mai rămas decât pomenile, rugăciunile, lacrimile și batistele cu noduri în care stau ascunși câțiva lei. Și câțiva biscuiți ieftini.

Și niște sfinți. Cu care ele vorbesc, se sfătuiesc, la care se roagă și de la care nădăjduiesc ajutor. De la cine, altcineva, să aștepte? Copiii? Ocupați. Nepoții? Plecați după Pokemoni aka diplome. Statul? Care? Societatea civilă? Pe bune? Neamurile? Vecinii? Ei, da, neamurile și vecinii. Neamurile și vecinii de rând, la moaște. Să pupe un mort.

io-hk-df-4

Pentru că, pentru ele, morții și viii sunt tot o lume. Iar sfinții sunt mijlocitorii. ”Da, Ghiță, așteaptă-mă, vin la Sân‘ Dunitru”, zicea mătușa mea, pe la Schimbarea la Față, omului ei, plecat în ceea lume, de aproape un an. Ea trăia la fel de conștientă și coerentă peste Tot. Glissando. Apoi se uita la mine și zicea: ”Îi ghini vițălu‘, c-o fost cam galeș? Da‘ vaca, ați dat la vacî? Sî culegi prunili, maicî, sî faci magiun la feti…” Apoi iar se uita la moșul Ghiță al ei din aer și vorbea cu el dându-i vești despre vițel… Și se muta cu ochii la Sfânta din icoană. ”Maicî Precistî, sî mă duci la Sân‘ Dunitru la omu‘ nieu”. Și exact la Sân‘ Dunitru s-a dus la întâlnire. Zis și făcut. Cu rânduială, rost și prin conlucrare.

Cele mai multe Babe nu știu de FaceBook. Pentru ele a Face înseamnă a Fi. Ele nu îți dau Like. Îți dau o binecuvântare, un măr, un ou, o poală de nuci sau de fasole. Nu virtual, în materie, maică. Nu au cont bancar, dar au un pitac deoparte pentru nepoți. Babele pierd casele la inundații sau pământurile și pădurile, fraierite de primari. Dar ele mereu găsesc o încurajare pentru tine, cel venit cu Audi la țară, la fresh air. Pentru că ele, sărmanele Babe, de-atâta suferință, așteptare și credință, aproape că s-au sfințit așa, și ele, tot ținându-se de funia rugăciunii înălțate către Cer. Și s-ar duce în sus, să nu deranjeze ieșenii spilcuiți și miștocari…

io-hk-df-8

 

Iar dacă încă nu te vezi și pe tine, acolo, printre ele, nu crede că nu ești în pomenit în rugi. Nu scapi. Noi toți suntem în rugile lor ”mult folositoare”. Căci dintr-o Cale de Babe ne tragem toți, ca niște frați estimp și în ist loc. E Calea noastră Lactee.  Dacă nu crezi, uită-te la bunele și străbunele tale. Mai sunt ele fete mari cu obrajii rumeni? Poate prin tablouri vechi.

Alertă de trafic intens în zona Mitropoliei Iași. Se circulă Babă la Babă. Statui umblătoare de carne înghețată și rugă fierbinte. În miroznă de aspru busuioc și dulce mir. Babele-Arhanghel circulă prin frig, ploaie, pe Calea lor, tăcute. O dată pe an. Se văd și Ele cu Sfânta lor-speranța lor. Apoi, ca niște biserici mici, călcând tot cu baticul înaintea frunții, streașină – acoperământ al feței, te întreabă, sfioase, în care parte-i gara. Se retrag. Ca Mieii. Vulnerabile, buimăcite, mulțănind în stânga și-n dreapta domnilor jăndari. Duc cu ele, în măruntul lor triumf, iconițe ieftine pentru cumătre și vecini, agheazmă pentru casă și animale. Și ne lasă singuri. Noi între noi. Ne lasă Iaș-ul, trafic-ul, Facebook-ul, mișto-ul, Mall-ul. Și Halloween-ul! Rămânem fiecare cool, trendy, stylish, cu deadline-urile, income-urile și insight-urile noastre.

Mă întreb, în termeni de management, dacă Babele astea, și-au atins, per total, ținta. Cât s-au căznit ele, cât au scos din carnea lor prunci, cât au zidit lut cu pleavă și balegă cu mâinile lor, cât au ridicat, cât au cărat, cât au stins jarul febrei vreunui om, cât s-au rugat, cât au plâns și au îngropat, totuși n-au putut clădi un strat cât de subțire de rușine care să stea pe veci în obrazul tuturor copiilor lor.  Și asta, pentru că n-au cerut pentru ele nimic. Credeau că cineva va observa că li se cuvine un pic de onoare? Au așteptat ca buna educație să o dea școlile prin care copiii le-au trecut?

Ei bine, ele au rămas așa, simple și singure, cu modestia de femei străine, necunoscătoare și trecute. Și cu nădejdea, credința și dragostea lor. Și cu Sfinții. Și cu Dumnezeu.

Iar noi? Va trebui să reușim noi singuri să devenim o țară de oameni cuviincioși, care să le sărute mâinile și să își ridice pălăria în fața lor, a Babelor, oricine și oricare ar fi ele.  Și să avem și noi atâta iubire, nădejde ziditoare, smerenie, bună-cuviință și putere câtă au Babele astea din viam senectute.

Dacă vrei, întoarce-le un bob de respect. Căci rândul și rânduiala Babelor a ținut osia țării și chingile neamului. Până acum. În veacul vecilor, le-om ține noi și-ai noștri.

Putea-vom?

Perpetuarea Adevărului intern

Unde îți îndrepți Atenția, acolo îți îndrepți Energia, deci dai Vitalitate unui subiect la care te gândești. Îl îmbrățișezi și îl ”hrănești” ori de câte ori ți-l amintești. Chiar dacă e neplăcut, tot îi oferi găzduire, îl primești în viața ta, îi oferi spre consum resurse importante. Și el își face cărare, apoi cuib. Tu pui sămânța… el știe ce are de făcut.Cum niciun gând nu vine singur, simpla privirea asupra unuia singur,  atrage alte gânduri de aceeași frecvență (din aceeași… ”familie”). Musafirul tău își aduce neamurile.

Cum îți consumi gândurile? Prin Cuvinte. Dialog Intern. Ce fac cuvintele în mintea ta?
Dialogul Intern pozitiv generează Cuvinte încântătoare.
Care generează Reprezentări Interne frumoase.
Care generează Emoții plăcute.
Care generează Comportamente agreabile.
Care generează Rezultate convenabile. Pentru tine și ceilalți din  mediu. Și ce îți spui tu sau îți spun ei?
Cuvinte încântătoare.
Care generează Reprezentări Interne frumoase….

Observi ciclul?

Când îți spui ”Azi arăt ca o floare””… la ce te gândești? Ce Reprezentări Interne ai?
Dar când gândești: ”Vaccinurile…” la ce te gândești? Care este fratele acestui gând? Te rog să îl observi. Ce Reprezentări Interne ai? Sunt deja prezente câteva dezacorduri legate de păreri pro și contra, eventual un mic conflict interior (”să fac sau să nu fac vaccin copiilor mei… dar dacă…”)?

Ei bine, aceste exemple sunt niște ”capete de paragraf” în gândurile noastre.
Evident, un paragraf durează cât durează…. Cât îi dai tu voie să dureze sau până ceva extern (mai puternic) îți ”atrage Atenția” și declanșează alt șir de gânduri, începând alt dialog Intern/extern. Știi asta, de la copiii mici: când nu vrei să îi lași supărați, le atragi atenția asupra unui alt stimul. Și ei își schimbă starea aproape instantaneu. Starea este rezultatul unui ”paragraf” care conține cuvinte, reprezentări interne, ceva fiziologie, emoții, comportamente…

Ai circa 60.000 de gânduri într-o zi… câte paragrafe s-au scris azi în romanul vieții tale? Cine le-a scris? Despre ce vorbesc ele? Dacă ar fi să le recitești (și ori de câte ori povestești ceva din trecut, nu faci decât să repui un paragraf pe tapet), pe care le-ai reciti? Ce te entuziasmează? Ai observat că, ori de câte ori repovestești o întâmplare, o faci cu aceleași cuvinte, nu-i așa? Pentru că vrei să recreezi Starea!

În afară de vocabularul personal, avem și un stil personal de a ne crea paragrafele sau de a le reitera. În romanele noastre avem paragrafe negative, cu și/sau despre emoții distructive, situații devastatoare, paragrafe încurajatoare, simpatice, pline de veselie, ghidușii, cateva paragrafe cu recunoștință, respect sau cu iubire, adorație, sau paragrafe cu gingășie, minuni, afecțiune… mii de paragrafe zilnic se scriu sau se reiterează în romanul trăit al vieții noastre. Toate acestea sunt declanșate de Atenția pe care o dăm la stimuli interni/externi și sunt descrise de Cuvintele pe care ni le spunem.

Ori de câte ori cineva este cu mintea în trecut, nu face decât să perpetueze un Adevăr intern și are tendința nu numai de a-și ocupa Prezentul cu el, dar și de a-l proiecta in Viitor. Observă asta. Meditează.

Alege să îți construiești viitorul pe care îl dorești. Dacă tot e ca Viitorul să fie contaminat de Trecut, alege să fie perpetuate doar acele momente consumate în stări de măreție, de mulțumire, de congruență, de deplină claritate și de tot ce ai nevoie ca resurse. Perpetuează-ți ACEST Adevăr intern.

Tu poți construi, ca un scriitor tot mai experimentat și mai înțelept, un roman tot mai surprinzător pentru valoarea lui.
l5c6D8