Australia – note de călătorie III

 

De pe la 40 de ani mă gândesc ce penibil e sa fii o femeie adultă, să te machiezi și să nu fi făcut niciodată măcar un curs scurt de 2 ore, ca să știi niște principii, acolo…  barem să nu greșești atât de rău în fiecare zi, dacă nu se poate să îți pui în valoare frumusețea naturală. Sau măcar un curs de îmbrăcat corect. Sau măcar un curs de nutriție. Sau un curs de păstrat ordinea în casă mai ușor. Ori echilibrul între toate rolurile de femeie…

Ei bine, în vacanțe mă gândesc că e impardonabil ca eu să nu fi luat măcar un curs scurt de fotografie. Sunt atâtea minunății pe care nu vi le pot împărtăși pentru că nu știu să fac fotografii, încât mă simt rușinată și nedemnă de atâta frumusețe din jurul meu, oriunde aș fi. Promisiune publică: Un curs de fotografie – scurt – este primul curs pe care îl voi urma în 2018. Parol dhoneur… Ăăă… Sorry. On my word of honor. Și, pentru că mi-am amintit ceva, vă las să intrați în atmosferă…

https://www.youtube.com/watch?v=CwunURdLq4M!

În cazul în care se șterge automat linkul de mai jos din cauza drepturilor de autor, puteți căuta pe youtube The Platters – On my word of honor.

De ce mi-am amintit asta? Pentru că ieri am găsit la un magazin discuri de vinil cu Mario Lanza, Engelbert Humperdinck, Mireille Mathieu… o capsulă a timpului, și despre acest subiect vreau să vorbesc astăzi, 31 decembrie 2017. Despre…

mm

Capsula timpului. Majoritatea impresiilor, lucrurilor, situațiilor pe care le percep aici par a fi dintr-o capsulă a timpului. Pentru a n-a oară îmi reamintesc cum, datorită schimbărilor dramatice de regim (deci, de valori și principii de viață), ceea ce a clădit poporul nostru în milenii a fost șters cu buretele agresiv al fiecărui nou venit în calitate (sau cu gânduri de) stăpân. În alte țări (de pildă Franța, Monaco, Austria, Germania – partea exfederală) observi o continuitate logică organizatorică, arhitectonică, educațională, istorică… Pare că locuitorii nu se rușinează cu istoria, cu trecutul, cu strămoșii, cu moștenirile generațiilor precedente, fie că sunt primite pe căi spirituale, culturale, fie pe căi materiale. Am observat peste tot în țările unde comunismul nu a demolat patrimoniul că a fi patriot este firesc, că a respecta străbunii și strămoșii este onorabil, că a păstra case, lucrușoare, modele de educație, obiceiuri sau instituții este normal, stimabil și chiar benefic.

Australia îmi pare o capsulă a timpului pentru lumea (britanică) de altădată, pe de o parte așa cum o cunosc eu din anii 60-70, pe de altă parte ca istorie trăită de imperiu.

Să mă explic. Câteva decenii în urmă era corect (chiar și la noi, pentru cei educați antebelic sau foarte curând după război) ca fiecare membru al unei generații să fie politicos cu celelalte generații, să fie corect / curat îmbrăcat, să poarte o discuție ”corectă” – adică politicoasă cu oricine, într-un cuvânt buna-creștere era dovada unui caracter frumos și o carte de vizită pentru familia de proveniență. Scriu aceste rânduri după șaptesprezece zile de observații (și observ pe capitole, înregistrez și înmagazinez cu meticulozitatea unui căutător cu temă dată). Ei bine, buna creștere pare liantul între generații, aici. Același ton, aceeași înclinare a capului, același zâmbet amabil, aceleași cuvinte de întâmpinare, de salut sau de rămas bun, aceleași formule de excesivă politețe, empatice și de succes, purtând parcă parfumul celor din cărțile surorilor Brontë, Jane Austen sau William Thackeray. Suntem în statul Victoria… la propriu dar parcă și la figurat! Există un fel de a face, dincolo de etichetă și de reguli. E mai degrabă un stil de comunicare.

NU am văzut niciun pian în casele în care am fost, la care să interpreteze domnișoara familiei cu obrajii îmbujorați de emoție cele câteva piese învățate la lecțiile primite de la tânărul compozitor uscat și cam gălbejit de modestie financiară, nevoit să lucreze până la epuizare pentru câteva lire pe săptămână.

NU erau bărbați în costume elegante retrăgându-se după prânz în ”bibliotecă” pentru discuții care nu ar fi confortabile sensibilităților gingașelor spirite ale doamnelor.

Nici doamnele NU agitau, transpirate și parfumate cu odoare grele, dulci, niște evantaie de mătase chinezească, în discuțiile lor frivole.

Majordomii NU purtau mănuși albe pentru a nu atinge cu mâinile, în mod direct, musafirii, obiectele sau personalul din subordine. Și nici măcar NU erau prezenți. Nimic din toate aceste elemente ale imaginii societății victoriene.

Dar am simțit mereu prezentă acea formulă familială în care generațiile nu numai că pot fi puse împreună ci în care pare că își oferă mingea la fileu ca să poată străluci din nu-contează-ce-motiv la nu-contează-ce-subiect. Își pun în valoare calitățile, se tratează cu un respect pe care unii români nu l-ar cunoaște decât din romane sau filme victoriene…

Și când mă gândesc că mulți australieni vorbesc despre alții că sunt educați very english…

Prea mult rău ne-a făcut exemplul punerii la zid, al re-educării piteștiene, aiudene sau prin programul omului de tip nou, al (auto)criticii tovărășești în ședința de partid. Prea multă negare a valorilor fundamentale de respect, confort al celuilalt, prețuire a tradiției și moștenirii.

De ce oare aici nu văd ruptura între generații? Ei, o să spuneți, nu cunoști subtilitățile limbii engleze. Oho, și ce limbă engleză se vorbește aici… pentru mine e cam așa: $#@%^&(*&^%$#$… (nu, nu sunt înjurături, e o conversație la care neuronii personali sunt solicitați suplimentar la capitolul decodare). Ca atare, am învățat să spun la intrare: dacă vreți să comunicăm mai ușor, vorbiți cu mine mai clar, mai lent și puțin mai tare și dați-mi puțin timp de compilație… dar despre asta, altădată. Ei bine, da, limba engleză australiană e cam dificilă pentru mine și tocmai de aceea pot afirma că limbajul corporal, energia dintre oameni au rol primordial în a dezvălui autentica relație între ei. Casele sunt mari, spațiile sunt suficient de largi pentru a fi la distanță și vizitele prilejuite de sărbători suficient de lungi pentru un ager observator ca mine. Strănepoți, bunici, fii și fiice, gineri și nurori, verișoare și prieteni de familie… un spectacol al unei societăți admirabil educate, autentic conectate la valori serioase.

În plus, la magazin, pe stradă, la școală, la biserică, lumea necunoscută te salută cu nesimulată bucurie, te întreabă de bine și (reiau): comitetul de primire este peste tot… Doamnele de orice vârstă poartă niște haine very english (nu demodate, dar nici ultimul răcnet), siluetele domnilor sunt very english (nici șvarțenegherite, dar nici purtând respectabile insemne ale confortului financiar), mersul pe stradă, distanța dintre oameni când discută, fețele lor, surâsul, spațiul personal, subiectele… very english (pentru mine, evident). Emisiunile tv, idem. Folosesc termenul very english în sensul de echilibrat. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Niciun râs gros, nicio poantă care să facă a izbucni un grup, nicio victorie prea răsunătoare, până și paramedicii sosiți la o urgență prin vecini nu s-au făcut auziți. Nici nu am știut când ambulanța a sosit și a plecat. Fără sirene, fără lumini, fără surle și trâmbițe. Doar am zărit. Discret. Very english. Serbarea de final de an școlar a durat 22 de minute. 400 de copii și vreo 150-200 de părinți. Imnul țării, imnul școlii, declarația de credință, trei cântecele, șase diplome la copii (credeți-mă, le-am numărat), trei anunțuri cu mulțumiri și recunoașteri, plecarea în deplină ordine a părinților și a copiilor pe clase… pentru a aplauda într-un ”tunel” al onoarei și a pentru un high five între prichindeii de clasa I și cei mari, de clasa a VI-a, care părăseau școala, mergând la secondary school. Very english.

Și, peste tot, un cult al rememorării, al celebrării și onorării celor care, cu orice mic efort, participă la dezvoltarea societății. Altădată poate vom atinge subiectul: cultura mândriei de a fi cetățean al țării, localității, cartierului, comunității… 

Concluzia. Dacă cumva cineva crede că canapeaua (sic a) lu’ Capatos, batjocura tip Huidu&Găinușă, Dezbrăcatu’ & alții ca ei, ”umorul” de multe ori bădărănesc de la iUmor, sau din parlament, lumea lui Nea Mitică, emisiuni mondene cu domnișoare golașe precum puii de găină smotociți de cocoșii cu burtă și mușchi în portofel sau talk-show-urile cu vedete umplute cu substanțe pe cale chirurgicală, mai puțin cu carte pe cale naturală sunt elemente inerente ale civilizației și libertății de opțiuni, se poate constata că civilizații ceva mai înaintate economic și mai dezvoltate social nu le apreciază prea mult… Ce să vezi, distracțiile lor sunt mai degrabă sportul în parc, joaca cu copiii, educația masivă în orice loc și moment, plimbatul cățelului, pescuitul de pe barca proprie sau participarea la o regată (cu iahtul personal) ori la un campionat local de cricket sau golf, plaja și călătoriile tematice în toată lumea, o croazieră pe un vas de lux, fiecare după putere… și toate obținute din propria muncă, cu propriul efort și talent, cu propriile abilități educate moderat și prețuite de generații.

Foto: partea de Grădină Botanică dedicată copiilor. Te-ai fi gândit?

Foto: Mausoleu dedicat luptătorilor din Primul Război Mondial. Pe altă latură, Centru de educație. În semn de recunoștință, poți pune un mac.

Despre Capsula istorică, data viitoare…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s