Arhive etichetă | povesti

Australia, note de călătorie 1

 

Mai întâi am avut o invitație de la fiica mea, Alexandra. Verbală, firește.

Apoi am completat pe internet, o cerere de viză, aici: https://www.homeaffairs.gov.au/Trav/Visa-1/651-

Rezultat: pozitiv în două zile. Fără nicio întrebare suplimentară. Este posibil să ți se ceară și informații în plus. Continui să dai informații și aștepți un rezultat. Îți urez să fie cel dorit!

Am cumpărat bilet de călătorie online, preferând Qatar Airways, compania aleasă în 2016 prima în preferințele călătorilor pentru serviciile sale. Eu am ales la recomandarea prietenei mele, Carmen Nicolau. Biletele au diferite prețuri, funcție de momentul în care faci achiziția.

Am plecat pe ruta București – Doha- Melbourne. Pentru că era iarnă, am preferat să călătorim spre București cu o seară înainte, tot pe calea aerului și să adăstăm peste noapte la Hotel Rin Otopeni.

Hotelul Rin Otopeni.

Am fost transportați la și de la hotel cu microbuzul acestuia, cu conducători auto politicoși, profesioniști, care mi-au lăsat o bună impresie. Drumul de la Aeroportul Henri Coandă către Hotel Rin a durat 15 minute. Când am ajuns în fața hotelului, sufletul mi-a fost scăldat de luminile feerice ale splendidelor decorațiuni de Crăciun din grădina hotelului. Feeria a continuat în hol și, cât am rezolvat micile formalități de cazare, am admirat decorul. Am fost surprinsă plăcut de imaginația decoratorilor. Nu prea poți combina în nenumărate moduri câteva elemente, mai ales când ai restricții de buget. Și părea că decoratorii au făcut maximum cu un buget limitat. Credeți-mă, știu ce spun când vorbesc despre bugetul alocat decorațiunilor. Totuși, am găsit ingeniozitate și surpriză în câte un decor, ceea ce m-a bucurat. Știți, probabil, că timp de 17 ani, am tot făcut și desfăcut decorațiuni interioare și (vă spun un secret:) nu mă prea poți impresiona cu ceva nou. Repede mintea mea face un deviz, căci vede o ”marfă” și vede toaaaaate acele elemente care puteau fi puse mai corect, mai inspirat, mai, mai, mai… Totul în Hotel Rin este desemnat să îți ofere confort. Dacă ar fi să dau o notă pentru servicii, aș da 8 din 10, ceea ce este mult. Scad puncte pentru mici lipsuri din cameră (generate de personalul de la întreținere) și pentru decorul neinspirat, între eclectic și claie peste grămadă, de la restaurant. Din păcate, puține instituții lucrează cu designeri în mod permanent, ca pe un abonament. Ideea ar fi: dom′ne, când le punem pe alea de Crăciun și sunt elegante, cu un stil coerent, le scoatem pe alea de la ziua Recoltei cu păpușoi uscați împletiți, scoatem iepurașii de la Paște, litografiile Art Nouveau și expoziția de străchini și ulcele de lut, chiar dacă am dat bani pe ele. (Am dat doar un exemplu, să nu vă imaginați că la hotel Rin erau chiar toate astea). Deci, revenind la decorațiuni, procedăm ca acasă: dacă nu le putem reînnoi, le rulăm. Less is more, până și în design interior. Nu-i așa că asemenea aglomerări le zărim mai peste tot?

Deci, Hotel Rin, ca de obicei, plăcut, plăcut, plăcut. Revenim mereu cu aceeași încredere și plăcere.

Zborul 1.

Avionul a decolat din București la orele 12. Confortabil, spațios, scaunele prevăzute cu sprijin pentru picioare, ceea ce e un ajutor mare pentru doamne. Un prânz excelent, evident, din punctul meu de vedere (…care sunt o femeie normală și gătesc mult!). Trei variante bogate, consistente, gustoase, ingenioase. Lichide all you can.

Personalul de la bord: exces de solicitudine, politețe și atenție, cum îi stă bine unei echipe de profesioniști. N-am știut când am decolat, n-am știut când am aterizat. Zbor lin. J

Când călătoresc cu avionul mereu am în minte următorul dialog cu cei care își spun în sinea lor: merge și-așa. Păi îți dai seama tu că, dacă inginerii care au proiectat amplasarea niturilor (nit = un element mic, mic din construcția unui panou, aripă) sau au ales un led (și ăsta e un element mic-mic, din panoul de bord) sau sârmulițele alea aproape invizibile de pe aripile avionului (prin care se scurge energia electrostatică) își ziceau și ei că merge și-așa, că e mic și nu contează chiar tare în uriașul ansamblu, de câte ori zburai tu lin sus, mult mai sus de 11.000 de km, one-way ticket? De aia zic înțelepții că schimbarea o vrea toată lumea, dar nimănui nu-i place să se schimbe. Nu, nu merge și-așa, nu eh, …oameni suntem… Nu. Suntem Oameni. Și tocmai de aceea ne onorăm faptele…

Călătoria a fost fascinantă. Zbor cu avionul de la 16 ani, deci am o experiență, am făcut o facultate de inginerie, deci am o oarecare înțelegere a specificațiilor tehnice ale navigației în fluide. Cu toate astea, fiecare călătorie îmi umple inima de fascinație. Bineînțeles, pentru că vreau să mă minunez.

Acum m-am minunat de hărțile 3D: câmpiile, râurile , munții cu vârfuri înzăpezite, mările, așezările omenești… și m-am mirat încă o dată cum, Doamne, noi, românii, pare că nu ne dăm seama cât de binecuvântați am fost cu ape, cu izvoare, cu verdeață, cu podișuri și câmpii roditoare, cu minte și cu brațe care pot stăpâni și munci… De ce oare ne lăsăm pradă învrăjbelii, prostiei, minciunii și manipulării și nu găsim o coloană vertebrală și un sens al istoriei, al măreției, al importanței noastre între națiuni? Să navighezi peste sute de hectare de pământ arid fără picătură de apă și să vezi așezări umane, să îți imaginezi ce viață duc locuitorii… ce oportunități pot descoperi, ce cultură pot crea, ce motive de recunoștință își pot găsi, ce spiritualitate pot dezvolta… cred că ar trebui ca fiecare român, să treacă printr-o experiență dură și să se întoarcă acasă cu o nouă conștiință. Acum 18 ani eram în orientul Mijlociu în luna iulie. Știi ce vegetație era peste tot? Am numărat, catalogat și băgat la cap: 13 feluri de scaieți. Uscați. Maro. Gheare fierbinți răneau picioarele noastre, dacă ne apropiam. Nicio frunză verde-a bobului, măi… Și mult pământ roșu, uscat, praf împietrit. O livadă de măslini închirciți și colbuiți părea un eden. Fără pic de umbră. Niciun … loc luminat,…loc cu verdeaţă, unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin… Tot peisajul era aspru, dureros, arzător. Focul de sus și focul de jos.

Înapoi la subiect. Qatar Airways, primul zbor, nota 10.

Am ajuns la Doha. Aeroport plin de lume. Elegant, curat, curat, curat, nu vedeai niciun coș de gunoi, personalul de la întreținere cvasi-invizibil. Este atât de curat și îmi e imposibil să înțeleg cum se poate întreține mașinăria aia gigantică. Sau, poate un răspuns există: acolo personalul nu își spune: merge și-așa… căci, probabil,  nu știu (românește) că există opțiunea să nu îți faci bine treaba.

În Doha este un fel de confluență a tuturor din toate părțile. Eu am văzut trei categorii de oameni: personalul care deservește aeroportul (controale, securitate, întreținere… într-un cuvânt, profesioniștii sistemului), angajații de la magazinele din duty-free și călătorii. Practic, vezi reprezentanți din toată omenirea simultan, în acțiune. E un spectacol impresionant din care ai foarte mult de învățat, dacă ești pus pe treabă.

De pildă, poți observa că există clase de națiuni. Că anumite națiuni deservesc toaletele și altele ocupă serviciile de securitate și pază. Anumitor națiuni li se oferă un loc la ghișee și la management superior. Nu mă întrebați de unde știu, nu le-am verificat actele de identitate, dar e limpede de remarcat asta, deoarece încă ne mai deosebim antropomorfic.

Mai poți observa în magazine că anumitor națiuni li se oferă privilegiul de a fi asistenții clienților, pentru abilitățile lor dezvoltate de a empatiza și a servi cu smerenie, gentilețe și calm în orice situație.

Mai poți învăța că, dacă pui întrebări, afli că migrarea umană este un fenomen neîntrerupt de-a lungul istoriei. Ea nu s-a terminat la tătari (în cazul nostru) sau la englezi, în cazul australienilor. Mai mult decât oricând, acum deplasarea continuă. Și cred că se va amplifica, pe măsură ce informația va pătrunde încă mai adânc în conștiința neamurilor, va fi accentuată de limitarea resurselor de hrană și apă și va dura câtă vreme curiozitatea, dorința de realizare sau de afirmare ori de libertate va dăinui în sufletul oamenilor.

Lux, suveniruri, chilipiruri de bazar, mici amintiri sau plăceri, o cafeluță cu gust diferit ori o extravaganță, orice vrei îți poți permite în aeroportul din Doha. Peste tot ești tratat cu respect, deși de multe ori este clar că nu cumperi. Cel mai interesant și drag magazin mi-a fost cel al Muzeului de Artă Islamică din Qatar, pentru că, plecând de la motive tradiționale (fie cultura Sadu a beduinilor, fie artă venețiană – cu care lumea islamică a avut contacte și schimburi, fie cea chineză), designerii au realizat obiecte împrospătate subtil cu nuanțe moderne. Astfel, poți avea un produs elegant, rafinat, care este evident inspirat din elemente vechi, prin care transpar rădăcinile cu parfum de povești pline de mister. Fiecare obiect pare un act de cultură dedicat celebrării străbunilor și a credințelor vechi ori ori desenării unei traiectorii către un viitor comun mai senin. Aur, pietre prețioase și semiprețioase, porțelan din cel mai fin, hârtie elegantă, materiale și idei vechi puse într-o formă atât de rezonantă cu prezentul și viitorul, încât totul te poartă înspre un rafinament al simțurilor și trăirilor. Wow! A fost o experiență sublimă!

Acesta a fost desertul cumpărăturilor noastre în Doha!

Zborul 2. Prima întâlnire cu avionul Airbus-A380 este în sine o experiență de creștere.

M-am simțit ca un prichindel în Orășelul copiilor, unde totul este gigant. Dacă Doha ni s-a părut un aeroport nesfârșit (este imens, really imens), ce să vezi, urcăm într-un avion cu etaj. Cu două culoare pe nivel. Cu trei clase. Cu o aripă care ține (pe lățime) cât zece hublouri, și încă nu s-a terminat (aripa)… Cu o mulțime de comodități pe care compania aeriană le pune la dispoziția ta, de la păturica de învelit până la o mică trusă cu șosete, periuță și pastă de dinți. Stewardul îți oferă șervețele umede pentru împrospătare înainte de masă… și toată asistența necesară pe parcurs. Avionul A380 este cu adevărat imens, vă las să vă documentați singuri, vă spun doar atât: lungimea avionului este peste 70 m, anvergura aripilor este de cca 80 de metri, greutatea lui gol este de peste 270 tone și poate transporta până la 855 de pasageri (1 clasă). Noi am avut 3 clase și 461 pasageri la bord. Erau din toată lumea… Am zburat uneori la peste 11000 m altitudine, uneori cu o viteză ajungând la peste 0,8 Mach, ceea ce înseamnă peste 1000 km/oră, la o temperatură de -50 grade Celsius.

Zborul a durat cca 14 ore, dar pentru mine a fost o frumoasă experiență. Cine zice că e greu, are dreptate, dar depinde ce vrei să trăiești. Rămâi, al final, cu ce ai proiectat: cu greul călătoriei sau cu frumusețea experienței. E o alegere. Dincolo de susținerea personalului, ai susținerea informațională a micului computer cu ecran din scaunul din fața ta, ceea ce înseamnă că ai la dispoziție fie informații privind zborul, fie distracție (entertainment), fie programe pentru copii. La distracție: filme, jocuri, muzică, chestionare prin care îți testezi cultura, înregistrări audio. În plus, ethernet! Și timp, 14 ore să faci ce vrei. Ești servit, bibilit, învelit…

Cu ce te ocupi? Pentru mine a fost o nouă experiență spirituală. M-am minunat cu recunoștință de frumusețea planetei (atât cât am putut vedea, puțin). Aproape de Soare, dincolo de nori, sus-sus, aproape de îngeri și în mâna lui Dumnezeu, mă gândeam din nou cât de mici suntem noi, cu patimile noastre și cât de limitată și vulnerabilă este Mama noastră, planeta. Este atât de rănită și parcă omenirea este pusă pe treabă, să o distrugă până la extincție. Mi se pare un program atât de bine pus la punct de distrugere a Vieții, pornit de om… și realizat prion aproape fiecare gest, oricât de mic…

Informațiile despre zbor sunt fabuloase. Te joci cu degetul pe ecran și învârți planeta cum vrei tu, acum faci zoom și ești acasă, în orașul tău, acum depărtezi și ești în Cer, vezi stelele. Vezi nava și ce ”vede ea” din  toate unghiurile, inclusiv din cabina de bord. Un nivel redus de informații, desigur, dar suficient cât să te încânte și să te relaxeze. Știi unde ești, știi cum arată, știi ce urmează, cât va dura.

Cum zborul către emisfera australă merge de la vest la est și de la nord la sud, sari peste tropice, ecuator și câteva ore, în funcție de anotimp (diferența între România și Australia variază: 7, 8 sau 9, funcție de ora de vară/iarnă de la plecare și destinație). Sfaturi de călătorie: e mai bine dacă ai la tine un fes sau ceva de pus pe cap, aerul condiționat reciclat suflă cu putere și te poate deranja. Noi am avut o pătură de acasă, căci Samia întotdeauna pleacă, precum un veritabil călător, cu pătura după ea, și acest articol ne-a fost de mare folos pe toată durata călătoriei. O pătură din fleece, moale, cu volum variabil, de dimensiuni normale, cca.180 cm x 200 cm, ne-a protejat, încălzit și ocrotit de toate intemperiile fizice și energetice J. Nu știu dacă știți, pătura este un articol nelipsit din trusa drumețului. În culturile străvechi, pătura spunea despre tine nu numai ce spune pașaportul tău acum, ci și rangul tău în societate, ocupația și gândurile cu care călătorești. Modul cum se ține pătura (pe ambii umeri – pe spate, pe un singur umăr, pe braț etc) respectă un cod pe care călătorii din vechime îl cunosc, îl respectă și îl transmit din generație în generație. Ceea ce facem și noi.

Am călătorit cu voi deja în lung și lat în timp și spațiu… am avut multe gânduri în avion, deci nu am avut timp să dorm… așa că sosirea la Melbourne m-a găsit fresh, deși fără niciun minut de somn, pentru că hrana spirituală este un nutrient care la mine înlocuiește dormitul.  Am aterizat cu o mare curiozitate de a cunoaște și o mare dorință de a recunoaște.

După coada la ghișeul de verificare pașapoarte (nu ne-a întrebat nimeni nimic de viză) și biroul de declarat cele câteva suveniruri și chestii pe care le-am adus (practic, am fost singurele persoane care am declarat că avem unele lucruri pe care ei să ni le controleze și să ni le aprobe) am intrat în lumea în care toți zâmbesc. Dacă vreți să aduceți alcool, țigări, mâncare, semințe, lemn netratat, pământ din Europa, verificați standardele impuse la momentul plecării în călătorie.

Înapoi la oamenii cu surâsul pe chip. Comitetul de primire e pretutindeni. S-au vorbit între ei, îţi spui tu, ăştia azi dau examen la gentileţe, au pus pariu, au câștigat astă noapte la Loto, au câștigat la campionatul de cricket… Nu, frățioare, nimic din toate astea, e vorba de cultura locală. Aici nu e deloc cool să te plângi, să spui nasoale despre nimeni, cu atât mai puțin despre neamul tău, guvernul tău, Coroană sau Majestatea Sa, Regina. Aici oamenii sunt educați să fie drăguți, să te sprijine cu delicatețe, amabili, să cheme pe cineva în ajutor pentru tine… să fie comunitate.

Am ieșit din incinta aeroportului și afară… zbang! Mirosul aerului!

Uitasem că aerul poate avea mireasmă, parfum, odor. Eram obișnuită cu smogul de Iași, de Cluj, de București, de România urbană.

Sunt la Melbourne, o așezare cu 4 milioane de locuitori. Cu toate acestea, aerul are miros de apă de mare, de conifere, de pajiști înverzite cu fân proapăt cosit. Cu soarele și briza împrospătându-ți mereu pielea, simți un parfum de nisip și scoici de la Marea Neagră combinat cu fundul codrului de brazi. E minunat. E mirific, e neașteptat. Acestea sunt percepțiile mele, s-ar putea ca tu să simți altceva! Și, dacă te întrebai: nu, nu coniferele domină vegetația, ci eucaliptul. Multe soiuri de eucalipt.

Rămâneți cu bine, cu odor de eucalipt în nări și cu mireasmă de pajiști înverzite! Și cu cerul mare, mare, mare, cald și blând, peste tot, deasupra capului…

Reclame

Strategii de comunicare la 5 ani

Prin mai 2016, din cauza multor drumuri facute, am depasit ora de somn la pranz a Isabellei, asa ca una din solutii a fost sa doarma putin in masina, in mers, iar mai apoi sa completeze acasa. Acasa, nevoie mare, desi pica de somn, nu voia sa adoarma. Eu, cu promisiuni (ca doar sunterm in campanie..): „dupa ce te scoli, s-ar putea sa iti dau o inghetata (aiurea: iaurt rece cu fructe si un pic de dulceata sau cacao ori un dram de ciocolata rasa pe deasupra, dar frumoooooos servita, in cupe de sticla, tot tacamul…) ori, poate, tarta cu fructe„… Isabella: „nu, nu, nu vreau inghetata, nu vreau tarta„… si nu pot sa dorm.

Si nu a dormit..

Peste o ora si jumatate de la aceasta discutie, intra ea in bucatarie si-mi zice: „Bunico, m-ai convins. Cred ca am sa accept inghetata pe care mi-ai promis-o”.

Despre copii

Acum 17 ani eram, in crugul verii, in Beirut. Soarele nemilos parjolea și aerul din plămâni, nu numai pielea. Eram odată singură într-un loc (evident, habar nu am ce căutam pe acolo, cum de rămăsesem singură…). Mie îmi era bine, pentru că erau momente de reflecție, de contemplare, clipe când priveam ce voiam eu, în ritmul meu.

Și, în toată vipia uscată, zăresc un loc mai verde și … fuga acolo. Gard de metal, înăuntru – pietre aranjate cumva, albe, ca un fel de șantier arheologic mai ordonat pe ruinele căruia crescuse vegetație și, ici-colo, câte o plantă pusă de mâna omului. Chiar și copaci.
Intru.
Citesc pietrele inscripționate.
Nume englezești scrise cu litere vechi…. sub ele – un grad militar și, dedesubt – cateva cifre.
Ei bine, ați înțeles, era un cimitir european din secolul 19. Ostașii muriseră probabil într-un război local (nu-mi amintesc anii, deși înclin să cred că era undeva 1830-1840)…

Eram singură în acel loc, vă imaginați, cine se plimbă printr-un cimitir militar englezesc vechi de doua secole?
Priveam, mă plimbam, citeam nume și cifre, fără vreun gând, mă bucuram cumva de bruma de verde nears de focul nemilos al verii libaneze…
Și, la un moment dat, când cifrele singure s-au socotit automat, am înțeles ceva. Ostașii căzuți aveau 18, 19, 20 de ani…
Locotenentul, cred, era de vreo 37…
Și am început să vorbesc cu ei… Măi copii, cine v-a trimis de-acasă să vă lăsați oasele, viețile, iubirile netrăite, copiii nenăscuți, pe aici? Ați scris voi vreo scrisoare mamei voastre la 1820 și ceva…? A ajuns ea acasă? Ce Cauză mai înaltă poate trimite copii nordici în cuptoarele Orientului la moarte sigură?

”În numele cauzei…” scria pe pietrele alea funerare… știți voi… Vorbe.

Când oamenii îți spun: ”imposibil”…

Pe la 15-16 ani, la liceu, habar nu am cine mi-a ghicit în palmă și mi-a zis: ”Vei avea doi copii”. Chestii copilărești, dar cu impact uluitor. Am luat-o de bună și am purtat această convingere cu mine, fără nicio îndoială, toată tinerețea. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, deși mă uitam la cele două liniuțe din pumnul stâng cu speranță, viața îmi arăta alt adevăr.

La 25 de ani a venit pe lume primul meu copil, Alexandra. Minune, preocupare, dezvoltare… Și mereu o așteptare, acolo, în spatele minții… mereu o speranță…

La 39 de ani, de ziua mea, dimineață, m-am uitat în oglinda de la baie și… m-am văzut ”cu ochi noi”. Am avut o clipă de sinceritate și o convorbire în oglindă. Mi-am spus că sunt o nebună. Pur și simplu nu am mai vrut ”să lupt”. ”Am lăsat” sau ”m-am lăsat” în voia vieții. Ca un observator neimplicat am aruncat, în următoarele 10 minute, toate lucrușoarele de copil pe care le păstram – scumpe și sfinte veșminte – de 14 ani: ”Doamne, dacă tu nu vrei, eu de ce mai vreau? Niciun calcul nu se mai potrivește… Facă-se voia Ta!””

 

La 40 de ani medicii m-au asigurat că ”nu se poate și chiar nu s-a putut în ultimii 14 ani… cum, nu știați? Dacă mai vreți, la vârsta asta, veniți la vară la tratament…” Era toamnă, am ieșit din spital fără nicio bucurie… căci tratamentele în vremea aceea erau înspăimântătoare pentru mine și am renunțat a doua oară la gânduri și calcule… Practic, m-am desprins de atașamentul emoțional, de încrâncenarea cu care îmi doream ceva pentru familia noastră: ”Facă-se voia Ta!”

La 41 de ani am avut o vizită la medic pentru a mă ghida pe calea celei de-a treia vârste a femeilor. Doar că doctorița a făcut o ghidușie: ”Hai să eliminăm orice posibilitate” – mi-a zis ea cu delicatețe… sub formă de glumă, ca să mă protejeze emoțional… și zâmbeam amândouă ca la filmele cu proști, pentru că un test de sarcină părea un gest chiar penibil. Peste câteva minute: ”Doamnă, a venit barza!” ”Păi, nu era imposibil?” –  zic eu. ”Imposibil, medical și științific, doar că… doamnă, încurcate sunt căile Domnului.” Și această femeie de știință, de o calitate profesională ireproșabilă, o doamnă al cărei nume nu îl divulg pentru că nu i-am cerut acordul, în fața temerilor mele, a mai zis: ”Oamenii vor spune că e imposibil. Dar eu cred că, dacă Dumnezeu l-a dat (pe copil), tot El o să-l țină și o să-l ducă la capăt. Așa că noi spunem: ”Facă-se voia Ta” și de-acum încolo ne facem partea noastră…”

 

Și așa, doar pas cu pas și cu atitudinea doctorului smerit, care caută să înțeleagă și să respecte mereu voia Domnului, totul a fost posibil. Nouă luni a tot zis: ”Asta e de Congres… și asta e de Congres…” și a făcut tot ce a știut ca să se împlinească sorocul. Inclusiv rugăciuni.

Pe invitația de botez, tatăl iubitor al Samiei a scris un crez al nostru: ”Copiii voștri nu sunt ai voștri. Sunt fii și fiice ale Vieții care tânjeste chiar dupa ea însăși. Ei vin prin voi, dar nu din voi, și chiar de sunt cu voi, ei nu vă aparțin.” (Khalil Gibran)

În această paradigmă am primit-o, am crescut-o și am respectat-o pe Samia: ca pe un copil al Celui care ni l-a dăruit în custodie, o perioadă. De aceea sunt atât de recunoscătoare pentru toate harurile pe care le-a adus cu ea, ca un plus de responsabilitate pentru noi, părinții și ca o dovadă că, atunci când noi, oamenii, nu ne punem în calea lui Dumnezeu, El își face datoria.

La mulți ani, fiică a lui Dumnezeu, iubitoare, frumoasă și binecuvântată. Să-ți fie calea plină de Lumină și Bucurie! Și ține minte că Lumina și Bucuria izvorăsc din inima ta. Acolo e sălașul Lui. Și tu ești un Cuvânt în discursul lui Dumnezeu despre iubire și despre miracol.20140810_161621

Avem nevoie de PoVeşti despre Dreptate și Adevăr

Noi nu putem funcționa fără povești. De la întâmplări din viața ta, basmele copilăriei, corpul de teoreme ori de probleme ale unei științe, istoria Universului sau structura atomului, Vechiul sau Noul Testament, știrile, ficțiunile scrise ori doar vorbite, până la realizările artistice sau bancurile cele mai hazlii, toate sunt povești. Tot ce ai învățat acasă ori la școală ai învățat prin povești. Poveștile ne educă, poveștile ne transformă în oameni, poveștile ne transmit valori și ne călăuzesc spre soluții. Poveștile ne creează lumi în care noi trăim aievea. Poveștile ne alină.

Azi îți propun să credem în poveștile celor doi Sfinți Arhangheli Mihail și Gavriil, Conducătorii îngerilor. Avem atâta nevoie de asta în durerea colectivă, când câinii războiului latră la posturi de televiziune cerând în continuare carne de om pentru ”dreptate” (citește: audiențe și arginți) ori pentru ”adevăr” (citește: tot audiențe și tot arginți)!

SF_A_MG

Arhanghelul Mihail (“Cine este ca Dumnezeu?“), prezent în cărțile și învățăturile ebraice, creștine și islamice ca Protector și Gardian, cel mai mare dintre îngeri, este cel ce transmite lui Dumnezeu rugăciunile noastre, ale credincioșilor. Apără de necazuri, de rele, de păcate. Costumul de soldat și sabia din mâna sa îl prezintă drept conducător al luptei cu Satan, precum și sprijin și păzitor al neamu­lui omenesc. Multe fapte și minuni a împlinit acest ”voievod al oștilor cerești” (părintele Cleopa), viteaz purtător de sabie de foc. De aceea este venerat ca protector al voievozilor și al armatelor pământești:  călugări, jandarmi, polițiști, militari, marinari și chiar parașutiști.

Dar Arhanghelul Mihail mai are un rol: este protector al copiilor și conduce sufletele adormiților spre Tatăl Ceresc. 
Iată un crâmpei din rugăciunea către acest ghid:

”Iar când se va apropia ceasul sfârșitului nostru,

al slobozirii din legăturile aces­tui trup pieritor,

nu ne lasă pe noi, Arhanghele al lui Dumnezeu, fără de apă­rare

….

ca păziți fiind prin tine,

fără îm­piedicare să ajungem în sălașurile prea-slăvite ale Raiului,

unde nu este durere, nici întristare, nici suspin,

ci viață fără de sfârșit.”


O, ce mult mi-ar plăcea să știu că Tinerii plecați în zilele acestea, după atâta durere și frică,

să fie călăuziți în Lumină și odihnă în lumea unde trupurile de carne nu mai dor, ci sufletele lor slăvesc bucuria eternă.


Arhanghelul Gavriil (”Apărătorul meu este Dumnezeu”), și el prezent în tradițiile iudeo-creștină și islamică, este aducătorul veștilor importante. În activitatea sa de veghere, protecție, ghidare ori susținere, Arhanghelul Gavriil lucrează uneori împreună cu Arhanghelul Mihail, ajutând persoane sau colectivități de oameni care cred, le cer ajutorul și se lasă înspirați de mesajele lor.

Înger al frumuseții și purității, este vestitor al nașterii Fecioarei Maria, al nașterii Sfântului Ioan Botezătorul ca și al întrupării Fiului lui Dumnezeu. De altfel, Arhanghelul Gavriil însoțește în momentele cheie pe Iisus Hristos: în Grădina Ghetsimani, ca suport pentru calvarul ce avea să vină, precum și în ceasul Învierii.

Iată cuvintele părintelui Cleopa: 
”Sfîntul Arhanghel Gavriil a dus la cer rugăciunea Fecioarei Maria… El i se arăta adesea şi-i descoperea taine negrăite… El a auzit cel dintîi despre taina întrupării lui Hristos, mai înainte decît toţi îngerii. El a rostit cel dintîi numele Preadulcelui Iisus. El a pus nume Sfîntului Ioan Botezătorul. El a vestit păstorilor că în Betleem s-a născut Mesia. El a cântat cel dintîi Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14). El a învăţat pe păstori să cânte. El a descoperit magilor taina întrupării. El a liniştit pe Iosif cînd voia să lase pe Fecioara Maria. El i-a poruncit să fugă în Egipt cu Pruncul şi iarăşi să se întoarcă în Nazaret.”

Arhanghelul Gavriil aduce inspirația – mesaj de sorginte divină – celor care își lasă opera și activitatea în mâinile Tatălui Ceresc, ca și revelația. Dacă Arhanghelul Mihail simbolizează și hrănește setea de Dreptate, Arhanghelul Gavriil colaborează cu noi în a ne hrăni setea de Adevăr. Ajutorul său constă, la nivel individual, în a împlini, a afla, a cunoaște, a revela propriile calități, inima, valorile spirituale, esența frumuseții divine. Este suportul nostru de blândețe și tandrețe spre propria desăvârșire spirituală, treaptă cu treaptă. Este protectorul și susținătorul nostru în depășirea obstacolelor. Simbol al purității și inocenței, purtătorul crinului alb în iconografia creștină, Arhanghelul Gavriil este, ca și Arhanghelul Mihail, protectorul copiilor. 

”Fii bucuria noastră şi învredniceşte-ne să fim bucuria ta!”



Ei bine, aici se încheie povestea mea. Eu vă chem să închidem cămările urii, ale ”luptei pământene” TV pentru o dreptate iluzorie, manipulată în scopuri mercantile. Să ne lăsăm sufletele și mințile să genereze ”neîntinată bucurie” (cum spune părintele Cleopa), inspirație și soluții sustenabile pentru cauza noastră reală. 

Eu sper că tinerii din stradă vor alege calea Luptătorilor pentru Dreptate și Adevăr cu sabia curățeniei morale de partea lor și cu crinul frumuseții vârstei și idealurilor lor. Fie ca azi-slăviții Conducători ai cetelor îngerești să îi ajute să cunoască și să doboare Balaurul, cu puterea inteligenței lor și a experienței adulţilor din jur. Arhanghelii să îi inspire, să îi păzească de ispite și să îi ghideze spre victoria dorită!



Cât despre ceilalți Tineri, vreau ca sufletele noastre de părinți și prieteni să poată crede, spera și să se poată întări în nădejdea că ei, plecați în ”colectiv”, au fost purtați, ieri, azi, mâine și în toată veşnicia de Marile Călăuze de Lumină!

Avem nevoie de povești care nu se termină în durere, teroare, singurătate și frică, ci în Lumina, Iubirea și Speranța Învierii.

Și am încălecat pe-o șa …

De acasă

Când Isabella e la  noi, avem o poveste perpetuă: cu Miki, Niki și Piki, cei trei șoricei.

Miki e Maron, Niki e Negru, iar Piki e Pestriț. Anul trecut erau trei băieței, dar anul acesta, nu mai știu din ce motive, am avut nevoie ca Piki să fie surioara cea mică. Desigur, mai apar pe la ei prin familie, Viki, Riki și Ziki, trei fetițe, și singuratecul Tiki, atoateștiutorul. Miki, Niki și Piki au părinți: Diki și Kiki. Și, cum mi se terminaseră consoanele în seara când i-am introdus pe bunici, ei s-au numit Bicu și Bica.
Povestea e simplă, de tipul: ce fac azi Piticii? Merg în grădină. Ok. In grădină văd azalee, bumbișori, crăițe, dalii, eucalipt, fuchsia, gherghine…și tot așa, până se termină alfabetul. Limbajul hipnotic, enumerarea, imageria… toate îl cheamă pe Moș Ene pe la gene…
Mâine seară, Miki, Niki și cu Piki se plimbă prin grădină,  văd copaci: arțar, baobab, corcoduș… și dă-i și caută, bunico, nume de pomi cu toate literele alfabetului… și așa mai trece o culcare de seară

Altădată personajele noastre văd insecte sau animale din pădure. Ori fac curat în cămară, alături de mama, și pun pe rafturi toate dulcețurile, compoturile, conservele imaginabile, pungile cu făină, condimentele și tot ce vă mai trece prin cap.

Iar povestea se derulează astfel: eu dau cadrele (Cei trei merg în pădure. Pe o cărare era…) și Isabella inserează amănuntele (o vulpiță cu blana roșcată și cu codița…). Pe parcurs intră în basm fiecare dintre celelalte personaje. Și toate poveștile se termină cu: toți copiii au mers acasă, s-au spălat și s-au culcat, căci erau foarte obosiți și le era un sooooomn…

Isabella iubește triada: ponei, căluț, unicorn. Așa că, deși îmi propusesem să inventariem aparate de zbor, iată cum subiectul îmbogățit de Isabella:

Bunica: Într-o dimineață, după micul dejun, Miki, Niki și Piki s-au dus într-o zonă cu aparate de zburat.  Miki a luat un elicopter, Niki a luat un avion…

Isabella: Spun eu, spun eu!!!! 

Bunica: Spune!

Isabella: …și Piki a luat un unicorn!