Arhive etichetă | ajutor

Din lumea îndoielilor în cea a certitudinilor

Mergeam pe jos, cărând 30 de kilograme in trei sacoșe care îmi tăiau mâinile… și nimeni nu-mi lua sarcina, să mă ajute…

Mi-am amintit azi o întâmplare de acum trei decenii, pe când tot ce se produce în România se exporta, mâncarea era un lux, iar noi, românii, eram mai tot timpul preocupați să mai ”facem rost” de ceva… Pe atunci nu existau supermarketuri, iar ”alimentarele” – azi, minuscule – păreau adevărate aeroporturi, cu galantarele lor goale, cu cârligele în care atârnau ”adidași” pe care îi puteai asorta cu mult muștar, oțet și fasole cu costiță la borcan. Și, cu puțin noroc, apă minerală.

Soluția era să gătești în casă iar pentru iarnă, când piața era cvasi-inexistentă, să ai legume și fructe depozitate în balcon sau pivniță. Plus compoturi, dulcețuri, peltele, murături, zacuști, tot felul de mâncăruri preparate, conservate în fel și chip. Doamnele aveau caiet de rețete, precum mamele lor avuseseră gherghef, andrele și croșetă, iar bunicile – furcă, fus și război de țesut.

La poveste…
Era o toamnă caldă și secetoasă, poate prin ”87, poate prin ”88, într-o sfântă zi de lucru din timpul săptămânii. Nu știu ce eveniment avusesem la muncă, astfel încât plecasem mai devreme și mi-am permis să merg direct la piață, la cumpărături pentru zacuscă. Multe kilograme. Pe atunci eram o femeie tânără de nici 30 de ani și îmi cunoșteam limita la 20 de kilograme. Atât puteam ridica și căra. Evident, nici vorbă de mașină personală. Și existau doar 8 taxiuri în tot orașul Iași.

Fusese un an în care ceapa lipsise. Și cine-a mai văzut zacuscă fără ceapă? Dar, toate le rezolvăm pe rând… Trec prin piață, stau la cozi (da, pe atunci erau cozi la tarabe, nu la case de marcat), cumpăr de toate, până la limita admisibilă – 20 de kilograme, mai puțin ceapă, fiindcă ceapă nu exista.

Și plec. Iar la ieșirea din piață, într-o parcare, un vânzător încropise o tarabă și vindea ceapă direct din saci. Ceapă bună, uscată, galbenă, românească (mai știe cineva cum arăta ceapa aia turtită?)… Se adunase o mare de oameni. Eu, în dilemă: am deja sarcina grea, cum să mă mai încarc cu altceva? Însă, pentru că era ocazie unică, stau la rând și iau 10 kilograme, pentru zacuscă și pentru iarnă.

Și acum, imaginați-vă că aveam trei sacoșe de rafie sau pânză, probabil, de alea cu care vii de-acasă și, ca orice doamnă, le porți în poșetă, poate ai noroc și ”se dă” ceva pe undeva… Și fiecare cântărea fix 10 kilograme. Că de-aia sunt ingineră, ca să repartizez greutățile în mod egal pentru fiecare segment de corp, pentru sănătate. Mă încurca, totuși, un amănunt: a treia sacoșă.

Pe atunci nu existau telefoane mobile și puteai lua un taxi fie făcând comandă din casă fie (utopic) telefonând dintr-o cabină de pe stradă, cu o monedă de 25 de bani. Sau, dacă aveai un mare noroc, să faci cu mâna la unul care trecea liber pe stradă…. ceea ce era improbabil, dar posibil.

Eu nu am avut niciuna din cele trei variante la îndemână și, după o așteptare în gol de vreo jumătate de oră pe trotuar, am pornit pe jos spre casă, pe drumul cel mai scurt. Pe alei, printre blocuri. Aveam de trecut două hopuri mari: două bulevarde. Dacă le depășeam, pentru restul aveam în mintea mea un plan.

La primul bulevard, chiar lângă piață, am rugat un nene să mă treacă strada cu una din sacoșe. Iar pe alei, mă mișcam în următorul mod: mergeam cu două sacoșe câțiva metri, le lăsam jos, mă întoceam, o luam pe a treia, le depășeam pe alea două iar câțiva metri, o lăsam, mă întorceam, le luam pe alea două, câțiva metri, o depășeam pe aia una, le lăsam, mă întorceam, o luam iar pe aia una… v-ați prins: aveam un algoritm.

Și mă rugam la bunul Dumnezeu să îmi trimită un om în cale. Nu o rudă, nu o cunoștință, nu un prieten… un om care să aibă același drum cu mine…

Dar pe-atunci oamenii erau în fabrici și uzine, că telenovelele nu se inculcaseră în gustul publicului și, oricum, față de cele două ore de program TV, viața bătea filmul. Așa că, sute de metri, nu trece nimeni pe lângă mine, venind din spate. Ori poate mă vedeau și schimbau traseul? Că din față mai apărea câte unul, dar nu putea fi de ajutor. Ei, pe la jumătatea drumului, ca să nu mai lungesc povestea celor 1,1 kilometri (pe care i-am măsurat acum, cu dragul de Google Maps), a apărut o pereche de tineri cam grăbiți. Pe atunci tinerii erau un pic mai atenți și era o virtute să treci o bătrână strada (asta se învăța încă de la pionieri și nu a făcut rău nimănui până în ziua de azi această tradiție). M-au ignorat.

Cum eram mamă singură de câțiva ani și cam fără ajutor, mi-am dezvoltat o atitudine a ne-așteptării. Ce definim ca ”greu”? Depinde de repere. Când ai reperele potrivite, ai răspunsuri potrivite. De pildă, când ceva era ”greu” pentru mine, mă gândeam la Iisus și la Sfânta Cruce a Calvarului său. Ce se putea compara cu asta? Nimic. Când mi-era greu cu Alexandra, ca mamă, mă gândeam la Mama care și-a văzut Fiul pe Cruce, străpuns cu sulița. Ce necaz am eu? Ce durere mă mai poate atinge? Iată certitudini.

Și pe când mă gândeam eu așa, la Iisus Hristos, norocul pare să-mi surâdă. Mai apar doi tipi, dar la fel de ocupați. Trece pe lângă mine și o gașcă de băieți cu o minge, vlăjgani imberbi și iuți de picior. Îndrăznesc să-i abordez. ”Nu putem, tanti, că avem meci și-am întârziat.” Și aleargă către curtea liceului din apropiere. Mai apare un nene. Îl rog, același rezultat: și el tot cu zorul. Hello, unde sunteți azi, oameni buni? Stați cu toții pe după perdele? Mă uit în sus, pe la geamuri, la sutele de ferestre deschise – căldură mare, monșer, să intre în casă pe ultima sută de metri, să o ținem închisă până la primăvară… Hello, nu vine nimeni să mă ajute să-mi car și eu corvoada mea de 30 de kile?

Mă opresc, îmi șterg sudoarea de pe frunte și ticluiesc un plan B. Tocmai mi-a răsărit în cale grădinița Alexandrei. Planul de rezervă e să las o sacoșă la grădință și, când mă întorc să iau copilul, să iau și ceapa! Îmi dă aripi, de-a dreptul, așa un gând bun!

Însă Dumnezeu are cu mine planul Lui. În timp ce mă încurajez în drumul spre grădiniță, mă surprinde, apărând lângă mine, o doamnă cu sacoșa mea în mână! Pe când le duceam eu pe cele două tot înainte, ea pur și simplu a luat-o pe-a treia și m-a ajuns din urmă! Fără să-mi ceară acordul, fără s-o văd…

E o doamnă de vreo 60 de ani, cam trecută, cam ofilită, cam uscată la trup, dar hotărâtă și îndesată la mers. Acum o să ziceți că, firește, oricine e mai rapid decât mine, cea cocoșată de cărat. Unde mai pui că sunt încălțată cu pantofi cu toc, deh, ca la serviciu… Și doamna mea mă ține de vorbă, mă încurajează, aflu până unde merge, mai încoace de bulevard dar o să mă treacă și bulevardul… și ea vorbește și merge: ”Haideți, doamnă, că o scoatem noi la capăt”… eu vorbesc și merg… cade Planul B… și din când în când, ostenită și cu degetele vineții de la baierele sacoșelor, mai cer câte o pauză…

Cum stăm față în față și ne odihnim, observ persoana: o femeie ștersă, cu fața albă, tristă, cu o rochie (cum altfel?) gri și o poșețică plic sub brațul stâng. Eu port ditamai geanta cu toartă lungă pe umăr. Mă mir în sinea mea cum merge o doamnă în zi de lucru, în amiaza mare, cu poșetă plic. Nu se face! Dar, ce știu eu? Poate e de modă veche, poate vine de la vreo sindrofie cu prietenele de generație… nu se face s-o întreb. Și mai remarc ceva: ea cară mereu sacoșa în mâna dreaptă.

Și mai mergem…. Și mai stăm… Și ea, tot în mâna dreaptă poartă sacoșa, în mâna dinspre mine. Și începe și ea să dea semne de oboseală… Iar eu îi spun: ”Dar mai schimbați mâna!” Ea, nimic, parcă nu aude. Schimb abordarea: ”Nu v-ar fi mai ușor să purtați sacoșa alternativ?” ”Nu, lăsăm așa”, zice ea. Mai mergem, mai vorbim – de copii, de serviciu, de pensie… despre ce pot vorbi două femei care fac câteva sute de metri împreună? Și mă gândesc în sinea mea: ”Ce o fi având în poșeta aia? Oare se teme să nu i-o trag de sub braț și să fug cu ea? Ce e în neregulă cu mine? Credeam că par o persoană de încredere! Cu 30 de kile în două mâini și două tocuri… ce îndoieli ar putea avea?” Și mă frământ eu în sinea mea, în lumea îndoielilor, dar pe dinafară dialogăm apropiat, ca două femei singure care cară greutăți… ”N-are cine să v-ajute?” ”N-are cine să m-ajute. Sunt divorțată”, zic eu, arătându-mi stigmatul. ”Și eu sunt singură, m-a lăsat după…” zice ea. ”După ce?” ”Eh, după un necaz”… oftează, oftez… continuăm să ne consolăm și să vorbim. Ne leagă ceva: înțelegerea solitudinii cărătorului de Cruce.

Și deodată… surprinzător, doamna cere o pauză. Și stăm. Și eu, taur coleric – cu alte cuvinte, o întruchipare a delicateții – o îndemn din inimă: ”Da′ nu mai schimbați mâna aia, doamnă? Normal că ați obosit!” ”Nu doamnă, că nu pot.” ”De ce?”. ”Că cealaltă-i paralizată”.

Cum strică bicarbonatul de sodiu zenul și fengșuiul consumatorului de FB

Nu este zi lasată de Dumnezeu pe Facebook fără ca măcar cineva binevoitor să posteze un link la un mare articol cu 20 de rânduri (și 40 de reclame) despre ce minuni face bicarbonatul de sodiu.

Doar o lingură pe zi și scapi de cancer, slăbești 14 kile într-o săptămână, îți cureți argintăria și din tezaurul de la Moscova, desfunzi țevile îmbâcsite din baie și din corpul tău, alcalinizezi fiecare ungher al celulelor, un milion de minuni pe care bicarbonatul de sodiu le face iar noi, pare că… neam. Mai mult de atât, nu numai că nu spunem nimic, dar nici nu facem nimic.

Autorii articolelor au ajuns să sufere atât de mult de nerecunoștința noastră încât pun titluri de-a dreptul dureroase: ”Bicarbonatul de sodiu face și drege… NiMENI NU SPUNE NIMIC, COSTĂ DOAR 2 LEI…”

Cum nimeni nu spune nimic, dragi autori? Scrisul nu se pune? Share-ul nu se pune? Da” clicku”? Trebuie să vorbim singuri prin casă ori să ne dăm telefoane unii altora? Păi de ce să mai îngreunăm stenogramele interceptărilor? Să îi doară mâna inutil pe scriitori? Click și share și pac! la Războiu” feisbucist.

Nu mă întreb și nu vă întreb de ce autorii acelor articole savante (știați că, de fapt, numele corect este hidrogenocarbonat de sodiu?) le scriu, că au și ei un număr de cuvinte de pus într-un ”frame” numit ”rubrică” și papă și ei o pâine. De ziarist.

Mă întreb și vă întreb, oare ce îi mână pe share-uitorii de linkuri la eruditele articole? Dorința de a face bine? Da. Dorința să se știe? Da. Intenții pozitive? Da, normal. Numai că, dragilor, nu credeți că asta se spune zilnic peste tot? Nu e un fel de… abuz? Și nu vă gândiți că, Dumnezeule, dacă știți voi, știm și noi deja…


Apel disperat către țară

M-am gândit la ceva constructiv, desigur, ca o tipă orientată pe soluții ce mă știți.

Hai, dragi români, dragi prieteni de FB să mâncăm dom”le bicarbonatul ăsta! Să nu mai dea Guvernul tehno laptele și cornul cu E.coli (apropo, bicarbonatul de sodiu nu scoate bacteria ucigașă, ce zic cercetătorii britanici sau, mai nou, germani?)!

Să dea Guvernul o lingură de bicarbonat de sodiu copiilor la școală exact așa cum, în anii 1962-63, ne înfundau pe noi comuniștii ăia veroși la grădiniță, dimineața, pe nemâncate, cu o lingură de cremă de ghete ce ne trăsnea direct în nasul nostru de copii de 4 ani (am zis Omega 3 – din untură de pește), iar noi o vomitam instantaneu! Ei ne dădeau ca să ne crească IQ-ul, că altfel cum făceau ditamai Republica Socialistă? Măi, și ne creștea. Dar n-a ținut decât până în decembrie ”89, că după aia ne-a scăzut direct proporțional cu nește treburi, nu le scriu aici…

Exact așa să luam bicarbonat. Și eradicăm aciditatea stomacală pe loc, nema ulcer, cancerul dispare până la vară, nu mai cumpărăm creme cosmetice căci praful de copt e bun și ca peeling pentru față și corp, ne vindecăm de psoriazis, de înțepături, de coșuri, de arsuri solare, scoatem mirosurile neplăcute din haine și pantofi și câte și mai câte… Măi, parol, pe bune. Nu râdeți.

Măi, și să se vindece domnule tumorile canceroase în câteva zile, chiar serios, de ce nu o faceți, măi, oameni buni? Sau poate măcar oamenii de știință să pornească niște studii să dea jos Pharma sau barem s-o zguduie românește din încheieturi, înainte de lovitura mortală cu fiertura de … și de…. care chiar te vindecă de tot, de toți și de toate cele.

Dragi tovarăși de lecturi pe Cartea Fețelor, hai să facem grupul consumatorilor de bicarbonat de sodiu, să ni se albească dinții și să ne râdem la soare în pozele de profil, să strălucească pixelu” de la laptop de să tragă tot curentul din priză”.

Să dăm dovadă de conștiență și să check-uim odată subiectul ăsta. Poate apare și altceva pe lume… între timp. Mai o descoperire, mai un cântecel, mai un elev olimpic sau un artist deosebit…

Hai, vă rog, vreți să mâncăm bicarbonatul ăla naibii odată și să se ne mai scutească binevoitorii cu linkurile și marii jurnaliști de la rubricile de sănătate online cu sfaturile?

Sau sunt nașpa eu și într-o pasă proastă?
Să mă dreg cu oleacă de NaHCO3, soluție slab alcalină?
Bicarbonat de sodiu

Cel mai ”corect” cadou pentru copii – I

Azi m-a întrebat o mamică într-un e-mail: care cred eu că ar fi un cadou frumos pentru fiica ei? Când cadourile standard nu par a fi primite așa cum sunt dăruite și așteptările părinților nu se împlinesc, ce ar trebui schimbat?

Nu cred că trebuie schimbat. Doar șlefuit. Copiii noștri, da, merită tot. Da, da.

Dacă vrei să le dai Obiecte, dă-le Obiecte. Ei merită Obiecte: haine, jucării, case, mașini, fabrici și uzine, conturi pline, servitori și echipe care să lucreze pentru ei. Nu pentru că învață bine, nu pentru că sunt cuminți, nu pentru că așa suntem noi, ne sacrificăm pentru familie, ci pur și simplu pentru că sunt. Pentru că există. Da, ei merită pentru că există, nu pentru că ne sunt, mai târziu recunoscători, iubitori, de ajutor la bătrânețe. Doar pentru simplul fapt că ei, ca daruri ale divinității, ne-au onorat cu prezența la masa Vieții. Da, dă-le Obiecte, satură-i cu Obiecte (în caz că se poate obține asta), fericește-i cu Obiecte (cred că nimeni n-a găsit încă secretul acolo, fiecare generație o ia de la capăt cu căutările), inundă-i cu Obiecte, dacă asta e oferta ta.

Însă dacă ai și altceva de oferit, atunci cu atât mai bine.

Mă refer la amintiri, la intimitate, la modele și lecții de viață într-un mod delicat și bine ocrotit… Inundă-i cu inima ta, cu timpul tău, cu pasiunile și cu entuziasmul tău și sigur, ca familie, veți avea rezultate mai bune. Ei bine, chiar și…da, fabrici și uzine mai bune, conturi mai pline, în general, Obiecte mai bine folosite și administrate.  Dar dincolo de acestea, o viață și o menire îndeplinită. Parol d’honneur!

Iar dacă ești părinte și te plângi de copilul tău că nu e recunoscător sau că nu merită toate acestea, te desfid să îmi spui cum ar fi viața ta dacă nu l-ai fi născut, crescut și educat. Cum ai fi arătat, cum ai fi vorbit, ce mari chestii ai fi făcut și el te-a împiedicat…? Ai fi clădit fabrici și uzine, proiecte incomensurabile și titluri de noblețe, recunoașteri științifice și imperii financiare…. și toate acestea, întru ce? Dă-mi voie să îți spun că mă îndoiesc de valoarea acestor realizări când le compar cu  un scâncet sau un zâmbet, o poznă sau un mulțumesc de copil.

Copiii sunt ei înșiși un dar pentru noi și toate comportamentele lor sunt lecțiile smereniei noastre. Cadourile drăgălașe cu zulufi nevinovați și mânuțe firave ne învață pe noi cum e ”frumos”, iar noi le spunem cum e ”corect”. Vreau să dizolv mitul ”corectitudinii” când e vorba de copii. ”Corect” e un termen relativ al adevărului personal. Un Pat al lui Procust în care nu intri decât tu. Copilul tău va fi întotdeauna prea mic sau prea mare față de măsurile tale. El, însă, da, va fi perfect în măsurile divine.

Să revenim: dacă gândim într-o paradigmă mai largă și ne imaginăm cum cadoul posibil ne include, putem face alegeri mai inspirate. Deci, ce mă frământă?

Momentul. Ofer un cadou dacă nu am ocazia? Da. Copilul e ocazia și tu ești ocazia. Totdeauna ai o bună justificare să îți surprinzi copilul. Cred că cel mai bun moment este mereu Acum. Oferă Acum. Cum, n-ai ce? Întotdeauna, pe tine.

Intenția. Din ce motiv fac un cadou? Că nu mă mai pot abține și nu pot să nu dăruiesc? Ori ca să cumpăr o recunoștință care nu vine? Ei bine, cadoul îl transformă pe cel care dăruiește. Dând din ce ai, dobândești în ce ești. E vorba despre tine.

Canalul. Îi ofer personal și frontal, sau o fac delicat, folosind o a treia parte? Ți-l amintești pe Moș Crăciun? Poate nu întotdeauna e ideal să spui: iată, pentru tine. Un bilețel pe pernă, seara, la culcare, un prosop în cui la baie înainte de duș, prăjitura apreciată sau un bilet la filmul preferat, împreună cu tine, pot fi mesaje mai profunde și mai ample…

Cantitatea. Excesiv, ca să îl copleșesc sau cu măsura mică, precum în tratamentele homeopatice? Cu măsuri mici vei crea un copil atent și sensibil la nuanțe și detalii. Și îi vei da un bun exemplu ca și el să te copieze, cu puterile lui.

Ambalajul. Îl ambalez în straturi ușoare, în pânze fine de mătase ori îl fac un cartof fierbinte? Comportamentele tale îl învață și îl formează. Mai mult decât un curs de bune maniere.

Discreția. E un gest ascuns între mine și el sau mi-ar plăcea să-l știe toată lumea? Tu cum crezi?

Cap

Restul, în partea a II-a…

(Credit foto: patch.com,  Families in the Garden)

JOS MĂŞTILE!

Chiar intr-o sfântă zi de duminică, un valoros om al Iașului și-a luat viața. Un artist îndrăgit și admirat, un om tânăr și frumos, Octavian Dumitru, și-a pus ștreangul de gât.  A lăsat o lume înmărmurită și, mult timp de-acum încolo, soliștii și spectatorii operei noastre vor purta amintirea vocii sale frumoase și a spiritului său ludic. A fost îndrăgit de copiii din corul juniorilor, al căror  susținător matur a fost. Avea un zâmbet, o încurajare sau un gest de apreciere pentru fiecare dintre ei. Ne-a adus atâta valoare, bucurie și momente dragi nouă, spectatorilor!
Dar nu un panegiric am de gând să scriu. Eu vreau să fac, dragilor, un apel la adevăr: JOS MĂȘTILE!
Jos personajele pline de importanță pe care ni le construim pentru a ”da bine” în fața celorlalți!
Jos cu ideea: cine vreau să par eu, mai mare și mai tare decât cel care cred că ești sau vrei să pari tu!
Jos cu critica distructivă, de dragul nu-știu-cărui-rezultat! 
Jos cu imaginea, jos cu poziționările și comparațiile, jos cu preocuparea de a face impresie și a fi ”cineva”!

Până la urmă suntem ființe fragile de lumină, copii umili ai Domnului, egali în fața nașterii, a necazurilor, a hazardului, a morții. Hai să ne reamintim sfânta putere a vulnerabilității, hai să recunoaștem că avem probleme, că avem slăbiciuni, că suntem ”moi” și nu din ghips ori poleiți cu aur!

Hai să ne împrietenim, să ne privim sufletele și să ni le apreciem unii altora la fel ca atunci când eram copii inocenți, ne-maculați de ”educația” clasamentelor: primul la… și cel mai la… 
Hai să dăm afară din subconștientul nostru vocile celor care ne asmuțeau să depășim pe X și pe Y sau care ne admonestau că nu suntem suficient de… Ce traume extraordinare poartă oamenii în sufletele lor și cum se mai străduiesc, cheltuind o cantitate imensă de energie vitală, să le mascheze pentru a părea mari și tari, fericiți și împliniți… și nu reușesc decât să afișeze grimase de zâmbet așezate pe chipuri încordate, fugind după ”succesul” de a fi cel mai… din grup.

La cei mai mulți dintre semeni văd nu o foame de acceptare, ci o foame de ”a-i pune jos” pe ceilalți într-un domeniu, oricare ar fi, dacă nu în toate! Rochiile, mașinile, copiii, vacanțele, studiile, până și caritatea pot fi subiecte de competiție. Apoi se plâng de neiubire. Și au dreptate. Suntem atât de ne-învățați să iubim pur și simplu, să ne lăsăm așa cum suntem, delicați, slabi, neputincioși în multe, cu gânduri ne-frumoase de multe ori, cu mici sau mari păcate, cu greșeli… Suntem ne-învățați să ascultăm, să mângâiem, să pansăm rănile ori să acoperim greșelile celorlalți față de noi… Privesc uneori oameni prezenţi la un eveniment pentru a-și etala achizițiile, nu pentru a se conecta cu oameni. Privesc uneori politicieni care, sub o formă sau alta, nu caută să slujească și să servească, ci, dacă nu înnvauțire rapidă, măcar iluzia autorității că ”sunt cineva” să o capete.  Numai că intenţia iese de sub mască, precum o lenjerie neactualizată…

Cu cât sunt mai slab, cu atât sunt mai tare. Și cu cât sunt mai tare, cu atât sunt mai slab.

JOS MĂȘTILE!
Lasă oamenii să îți vadă adevărata frumusețe, cea nevăzută, cea eternă, de aspect unic al Creației, întrupat în cel care EȘTI, nu cel care te crezi a fi. Vorbește-le prietenilor de nevoile tale, roagă-i să îți pună întrebări ajutătoare ca să-ți poți soluționa slăbiciunile…

Jos fardurile groase cu care maschezi durerea! Cere ajutor!
Noi suntem cu adevărat o specie în care nici un individ nu poate reuși de unul singur. Atunci cine naiba a stabilit să învățăm copiii competiția? Hai mai ușor cu sufletele micuților pe scări!

Se spune că Octavian ar fi spus uneori că o va face. Eu nu știu dacă e adevărat. Dar cine l-ar fi putut lua în serios? Pe fruntea lui noi scrisesem: el CÂNTĂ, nu PLÂNGE. 

Hai să schimbăm, dragilor, regula spectacolului: să facem mai multă liniște, să ne ascultăm tăcerile, să ne dăm, în pace și încredere deplină MĂȘTILE JOS, și să ne mângâiem, cu tandrețe, rănile, să ne iertăm greșelile, să ne ne tolerăm slăbiciunile. Suntem moi, suntem făcuți din lut moale și ne doare această pururi aspirație către ideal, tot acest drum către praful de stele… 

Jos măștile… 
Măcar astfel, Octavian va fi avut un ultim mare rol în viețile noastre. Frumoasă carieră, frumos palmares, frumos suflet… hai să le încununăm noi cu un rost frumos adăugat gestului său final.