Arhive etichetă | Stari

Australia – note de călătorie VIII

Te rog sa iei telefonul si sa îi setezi luminozitatea la maximum. Uită-te bine la ecranul lui și nu îți va plăcea să-l privești prea mult, nu-i așa? Ei bine, așa e lumina la Melbourne în zilele astea de vară, de dimineața până pe înserat.

Nu sunt fizician, nici măcar cunoscător al opticii, nu sunt chimist, să pot face studiul privind influența găurii de ozon la impresia luminoasă asupra retinei, dar cred că niște diferențe tot găsim și fără Mr. Google. Sunt multe mărimi (fizice) diferite aici, la Melbourne față de România: pe de o parte emisfera australă, față de cea boreală în Europa, pe de altă parte latitudinea sudică de 37°, față de cea nordică de 45° de la noi. Ar mai fi și gaura de ozon din zonă care lasă să treacă o cantitate imensă de raze ultraviolete spre Pământ. Ar mai fi atmosfera cu gradul ei de poluare, situarea geografică ce influențează prin cantitatea de vapori din aer… 

Deci, pe de o parte razele Soarelui au alt unghi de incidență cu suprafața planetei, pe de altă parte, reacții chimice cantitativ și calitativ diferite produse în tropo- și stratosferă. Dumnezeu știe ce alți factori mai contribuie, dar oricare ar fi motivul, impresia asupra retinei este dramatic modificată în rău.

Din prima clipă aici, la Melbourne, mi se pare că o cantitate prea mare de lumină, prea ”albă” impresionează retina noastră. Intensitatea luminoasă fiind atât de mare, senzația pentru mine este de durere, de prea ”tare”. Casele sunt dotate cu draperii pe rolete care se așează în timpul zilei astfel încât lumina ambientală să devină mai suportabilă, dar asta nu aduce o rezolvare. E doar mai umbrit în casă. Când îți arunci privirea afară, te ”dor ochii” privind peisajul. Ca și cum radiația infraroșie – adică pur și simplu căldura – nu ar fi suficientă la senzația de disconfort, se adaugă această luminozitate prea puternică. Am lăsat notele despre culoarea cerului și lumină pentru ”mai târziu”, poate retina mea se obișnuiește cu acest aspect fizic, deci se schimbă percepția. Nu a fost așa. La peste 50 de zile de stat în Australia, mintea mea își reamintește blândețea luminii noastre.

DSC_0634 (2)

Cireașa de pe tort o reprezintă însă contrastul. Cum să faci să blurezi imaginea, să micșorezi intensitatea luminoasă, să pui un filtru ca să liniștești impresia asupra ochilor, rămâne pentru mine un mister. Pălăria e obligatorie, dar nu ajută prea mult. Ochelarii de soare sunt o oarecare rezolvare, mai ales cei de calitate, cu filtre UV, dar tot par a nu micșora contrastul. Chiar acum când vă scriu este înnourat și răcoare, după o săptămână de caniculă extremă. Deci, norii filtrează razele infraroșii, bilanțul termic este plăcut, dar lumina albă și contrastul puternic sunt acolo.

DSC_0071 (2)

Nu vă pot exemplifica cu fotografii serioase, dar credeți-mă, e greu…

De aceea, privind Australian Open, am avut tot timpul în minte că, pentru fiecare jucător, dincolo de adversar, au mai participat la joc căldura, dar mai ales lumina. Când vedeam jucătorii deplasându-se pe un teren pe care era simultan umbră și lumină (amintiți-vă meciul din semifinală al Simonei) și o minge venită cu 150-160 km/oră spre ei, credeți-mă, știam prin ce trec ochii lor. Nu cred că în vreun comentariu am auzit ceva despre lumină și ce îndură sportivii. e una din plățile succesului despre care nimeni nu vorbește. Contrastul dintre umbră și lumină e pur și simplu dureros, nu vrei să privești. Cu atât mai mult cinste lor, tuturor sportivilor care ne-au oferit un asemenea exemplu de efort, dedicare și mobilizare.

Așa că mereu am în minte că atunci când admirăm nu importă ce la alții, poate ar fi în regulă să ne bucurăm și de binecuvântările noastre. Niciun partid de guvernământ, nicio autoritate locală, nicio sumă de bani, istoria, cultura nu pot schimba pentru oameni, în bine, luminozitatea locală.

O altă poveste este culoarea cerului. În Melbourne poți vedea peste tot foarte mult cer, mult cer. Regimul de construcție doar pe maximum două-trei niveluri (cu puține excepții în CBD și pe alocuri) plus zonele de tăpșan intravilan care îndepărterază proprietățile fac ca mereu să vezi la 360 grade de jur împrejur mult cer. Dar cerul acesta pare mai ”departe” și mai ”rece” și mai ”alb” și mai ”rarefiat” decât la noi. Aceasta este percepția mea.Interesant, nu?

DSC_0646 (2)

O altă poveste este amurgul. Durează puțin, deși suntem vara. E lumină, lumină, lumină, mai puțină lumină, poc, întuneric! Știi când mergi cu mașine, mai e o oră până se înserează și tragi să privești cu ochii tăi, nu cu faza mare, contrastele la lumina zilei? Ei, aici e altfel. Lumină, lumină… v-am spus.

Și o altă observație: nu am văzut în amurg culorile acele rozii, roșiatice, portocalii, vineții, calde pe cer care nouă ne dau indicii despre vreme sau nasc poeme ori măcar visări. De fapt nu am văzut nicio altă culoare, decât acest foarte îndepărtat și foarte pal bleu, albul nefiind, de fapt, o culoare… O să mă uit mai atent, poate nu am observat acest aspect… Fotografia care urmează NU e din amurg, dar nu m-am putut abține să nu vă arăt oleacă de ocean…

DSC_0004

V-am spus de miros? Ah, da, cred că v-am spus… După canicula de o săptămână care stimulează emanarea uleiurilor din frunzele tari de eucalipt (deci, nu prea sunt insecte sâcâitoare), a venit ploaia. Alte mirosuri, alte arome, alte efluvii… dacă aș avea timp (pardon, talent), aș scrie niște poezii…

Vă las cu bine, admirați cerul vostru, bucurați-vă de lumina și de aerul vostru și unii de alții…

Reclame

Perpetuarea Adevărului intern

Unde îți îndrepți Atenția, acolo îți îndrepți Energia, deci dai Vitalitate unui subiect la care te gândești. Îl îmbrățișezi și îl ”hrănești” ori de câte ori ți-l amintești. Chiar dacă e neplăcut, tot îi oferi găzduire, îl primești în viața ta, îi oferi spre consum resurse importante. Și el își face cărare, apoi cuib. Tu pui sămânța… el știe ce are de făcut.Cum niciun gând nu vine singur, simpla privirea asupra unuia singur,  atrage alte gânduri de aceeași frecvență (din aceeași… ”familie”). Musafirul tău își aduce neamurile.

Cum îți consumi gândurile? Prin Cuvinte. Dialog Intern. Ce fac cuvintele în mintea ta?
Dialogul Intern pozitiv generează Cuvinte încântătoare.
Care generează Reprezentări Interne frumoase.
Care generează Emoții plăcute.
Care generează Comportamente agreabile.
Care generează Rezultate convenabile. Pentru tine și ceilalți din  mediu. Și ce îți spui tu sau îți spun ei?
Cuvinte încântătoare.
Care generează Reprezentări Interne frumoase….

Observi ciclul?

Când îți spui ”Azi arăt ca o floare””… la ce te gândești? Ce Reprezentări Interne ai?
Dar când gândești: ”Vaccinurile…” la ce te gândești? Care este fratele acestui gând? Te rog să îl observi. Ce Reprezentări Interne ai? Sunt deja prezente câteva dezacorduri legate de păreri pro și contra, eventual un mic conflict interior (”să fac sau să nu fac vaccin copiilor mei… dar dacă…”)?

Ei bine, aceste exemple sunt niște ”capete de paragraf” în gândurile noastre.
Evident, un paragraf durează cât durează…. Cât îi dai tu voie să dureze sau până ceva extern (mai puternic) îți ”atrage Atenția” și declanșează alt șir de gânduri, începând alt dialog Intern/extern. Știi asta, de la copiii mici: când nu vrei să îi lași supărați, le atragi atenția asupra unui alt stimul. Și ei își schimbă starea aproape instantaneu. Starea este rezultatul unui ”paragraf” care conține cuvinte, reprezentări interne, ceva fiziologie, emoții, comportamente…

Ai circa 60.000 de gânduri într-o zi… câte paragrafe s-au scris azi în romanul vieții tale? Cine le-a scris? Despre ce vorbesc ele? Dacă ar fi să le recitești (și ori de câte ori povestești ceva din trecut, nu faci decât să repui un paragraf pe tapet), pe care le-ai reciti? Ce te entuziasmează? Ai observat că, ori de câte ori repovestești o întâmplare, o faci cu aceleași cuvinte, nu-i așa? Pentru că vrei să recreezi Starea!

În afară de vocabularul personal, avem și un stil personal de a ne crea paragrafele sau de a le reitera. În romanele noastre avem paragrafe negative, cu și/sau despre emoții distructive, situații devastatoare, paragrafe încurajatoare, simpatice, pline de veselie, ghidușii, cateva paragrafe cu recunoștință, respect sau cu iubire, adorație, sau paragrafe cu gingășie, minuni, afecțiune… mii de paragrafe zilnic se scriu sau se reiterează în romanul trăit al vieții noastre. Toate acestea sunt declanșate de Atenția pe care o dăm la stimuli interni/externi și sunt descrise de Cuvintele pe care ni le spunem.

Ori de câte ori cineva este cu mintea în trecut, nu face decât să perpetueze un Adevăr intern și are tendința nu numai de a-și ocupa Prezentul cu el, dar și de a-l proiecta in Viitor. Observă asta. Meditează.

Alege să îți construiești viitorul pe care îl dorești. Dacă tot e ca Viitorul să fie contaminat de Trecut, alege să fie perpetuate doar acele momente consumate în stări de măreție, de mulțumire, de congruență, de deplină claritate și de tot ce ai nevoie ca resurse. Perpetuează-ți ACEST Adevăr intern.

Tu poți construi, ca un scriitor tot mai experimentat și mai înțelept, un roman tot mai surprinzător pentru valoarea lui.
l5c6D8

Curgând în sens cu fluxul

Trăim într-o societate în care am fost învăţaţi că munca tot mai din greu / străduința suplimentară / mobilizarea / motivarea către noi și noi scopuri ne vor duce la mai mult succes.
Această mentalitate este deja depășită! Dacă privești viața ca pe un râu vibrațional al conștiintei universale, cu un sens de curgere, te poți imagina ca un înotător. Alegerea sensului de parcurs a fost sigur a ta? Verifică azi, cum tu sari în acest flux – al conştiinţei omenirii – și tu vrei (de fapt, ești programat să vrei) să mergi în amonte şi ai început, chiar de copil, să înoți împotriva curentului.

Dar ce se va întâmpla?

Pe măsură ce înaintezi va deveni tot mai dificil, deoarece lupți, nu te bucuri. Vei fi bătut (de câte ori ai auzit, în copilărie:”nu te da bătut!”), lovit cu duritate (”viața e dură”), vei fi tratat ca un vinovat (”păcatul originar”)…

Totuşi, exact acest lucru îl face societatea cu copiii săi de câteva sute de ani încoace. Îi pregătește pentru ”succesul” într-o junglă de prădători, în care toată lumea e în competiție cu toată lumea (ah, Darwin, ce succes!)… pe când, de fapt, toată lumea are nevoie să fie în cooperare cu toată lumea (vezi Lamarck, anumite idei ale sale, și cum l-au ridiculizat Darwin și susținătorii pe cel care, cu jumătate de secol înainte, afirmase cooperarea dintre specii, nu lupta dintre ele pentru existență )… Așa, ca de-un exercițiu, te poți întreba: ce anume faci azi tu singur, fără  instrumente,  resurse, cunoștințe… puse la dispoziție de alții?

Societatea, prin educația școlară, setează creierele noastre pentru dezvoltarea emisferei logice, iar partea emoțională este lăsată în seama familiei, a scării blocului, a cartierului, a tabloidelor și a televiziunii.

Din acest motiv, foarte mulți copii devin tineri și, mai apoi, adulți frustrați, nu își găsesc locul în uriașa competiție artificială creată de-a lungul secolelor, trăiesc vieți sub potențialul lor, inhibați de lipsa unui IQ care să le asigure succesul social (de fapt, la esență, financiar).

Dacă ai norocul unei familii care te dezvoltă emoțional, al unei comunități spirituale, al unor relații sau al unui grup de sprijin (poate echipă sportivă, voluntari sau artiști amatori, club sau prieteni de calitate), atunci te poți dezvolta armonios și poți pune cat mai multă inteligență emoțională în slujba succesului în viață. Azi știm: EQ este mai important sau la fel de important ca IQ.

Dacă dăm credit inimii, simțim că e normal să curgem în aval, către un bazin de abundenţă ce ne aşteaptă: dragoste, compasiune, înțelegere, armonie… Cu toate acestea, suntem programați să continuăm lupta împotriva curentului, încercând să ajungem în amonte. Să ne luptăm unii cu alții, să concurăm, să acumulăm, să facem rezerve, să ne ”autodepășim”, ba chiar să-i depășim pe alții, să fim în frunte, să atingem scopuri tot mai mari etc… Să reiterăm, în termeni moderni, povestea Turnului Babel.

Dar noi simțim, la un nivel mai profund că, atunci când sentimentul, voința, credința, motivația, fapta, nu sunt toate aliniate aceluiași scop personal de fericire interioară, pusă în slujba propriei exprimări și împliniri, toată activitatea noastră este forțată, dură, lipsită de bucurie. Și nu ne împlinește potențialul. Doar ne… străduim. Doar ne… ocupăm viața, nu ne-o trăim.

Deciziile sunt întotdeauna emoționale. Trăim vremuri în care se reafirmă cu putere acest adevăr. Când logica noastră ne spune să o apucăm pe o cale, iar inima noastră – pe alta, poate că ar fi bine să îi dăm credit acesteia din urmă. Să mergem cu … fluxul nostru interior. Să schimbăm dialogul intern și să ne privim ca pe niște norocoși că participăm la această minunată călătorie numită viață.

Să începem prin a fi recunoscători. Să ne gândim la fericire, la pace, la entuziasm, la liniște interioară și la abundență, la cum am putea , simplu, să SIMȚIM că avem toate acestea în viața nostră, aici și acum.

Chiar dacă e un exercițiu nou pentru noi.