Pacea e o efemeridă, o petală friabilă, un abur moale, mătăsos, cu rotocoale, ce se zgârie și sângerează când se zbate ușor să se așeze între două cuvinte – lame de cuțit. Cu Pacea e nevoie să ai băgare de seamă, să o mângâi, să o cultivi, să o îngrijești, să o protejezi când i se coboară privirea sau când îi tremură inima.
Pacea își pierde ușor contemplarea, orizontul, se uită mereu temătoare în zare. E un parfum de crin într-un buchet de mireasă. Sau mortuar. Pacea e un mac înălțat din inima unui soldat fără nume, fără urmași, fără glorie.
Ca Pacea să dăinuie de una singură, Prezența Divină ar trebui să atingă cu picioarele sale țărâna pământească. Această Prezență se face cunoscută cu fiecare iubire. Dar Prezența nu e de-sus-coborâtoare, pe sfoara unui zmeu ori pe derdelușul de abur al unui aparat de zbor ce sfâșie cerul. Pacea se naște cu fiecare respirație a Pământului urcând la Cer. Iar lifturi se găsesc doar în sufletele predate. Împăcate. Iubitoare. Crescute în Omul-verde, împovărat cu suflet si spirit în toată carnea.
Războiul e și el un timid care tace în colț. E și el un vierme (ce pare tot) verde într-un pahar verde, pour les connaiseurs. El așteaptă, se pregătește, își scoate capul, dar se strânge în sine la loc, flasc și urduros, când simte miros de iubire. Așteaptă și învață. Primește în burta sa pricăjită câte o vitamină de ego cu fiecare atom de fier turnat în forma unei țevi. Ah, acest mic phalus perfid, moleșit de bătrână așteptare, într-un moment de blestemat augur, își amintește un vis strălucitor, metalic. E visul în care el capătă trup și forță.
Se făcea că… într-o noapte, pe la ora 4, el primește un semnal. Distracția pe Pământ e în toi, carnavalul întunecat e la apogeu, miroase a dezmăț, a somn și urgisire, lumea s-a despuiat de scări, de măști, de veșmintele tactului, e vremea de pradă. Minciuna stă cu regele la masă, fiecare pulpiță își oferă, tolănită, frăgezimea, în așteptarea sângerării sub colții hulpavi ai stăpânului flămând de sine. Ah, ce dulce cuminecătură e ciopârțirea stârvului, sfâșierea în nebunia poftei. Holograma micuțului verde se materializează. E tare și mare și scoate capul scârbos din găoacea sa de fiere. Se va multiplica în puzderii de uri mici, de frici și de furii, va viermui – legiuni de porci zburând pe deasupra privirilor buimăcite ale petrecăreților. Dar noi la ce ne gândeam?
Ce vis de măreție! El se înalță, se multiplică, triumfător în toată oroarea.
***
Pentru o clipă, răsuflarea îngerilor a înghețat, sunetul chimvalelor s-a micșorat, pleoapa lumii s-a ridicat, deranjată, din adâncimea somnoroasă. Ce duhoare, ce putoare, ce de cavaleri mânjiți de sânge roșu, câh.
Se hrăniseră mulți din pace tratând-o că pe o vacă albă, grasă și frumoasă, numai bună de muls. Își umpluseră burțile, își umflaseră orgoliile, își proslăviseră mamonele, își zbenguiseră smintirile, măscărindu-se ori lăsând întunecimile să-și facă de cap, de copite și de coarne.
Își făcuseră ani mulți joaca și jocurile, intonând, invocând și invitând la festinul vieții toate pandorele și eriniile, să dănțuiască dezmățate și desfrânate, ca să le biciuiască lor simțurile vlăguite, boșorogești.
Se hrăniseră din pace și zburdalnici, de-mult-majori, imberbi, surmenați de gloria goanei după pokemoni, contributori naivi la brava lume nouă. Păpaseră corect chestii degresate din cutii de carton reciclat, atenți la amprenta de carbon, se alcoolizaseră un peu, marțial, tării amestecate cu jus de fruits exotiques aduse din insule cu nume hoinar. Dansaseră lasciv și important, inhalând, antistres, iarba verde de acasă, fredonându-și legănat imne manierate, de ordine mondială. Și-acum adormiseră puțin somnul dintre două netflixe, asudați de-atâtea tascuri și targhete.
Așa că, la ora întunericului celul mai de nepătruns, în treziua dragostilor, nu le veni să creadă. La geana lor puțea puțin, și asta era taman rea…litatea. Crudă, servită în sânge. Un vierme verde rodise din omul roșu. Dinăuntru.
Căci festinul nerușinat al păcii era doar neținutul praznic al celor din numele cărora se înălțau, rugători și tăcuți, blânzii maci de pe zare. Prin ei, fiece Iov, odihnind după obositorul sărut al glonțului, își trimitea, smerit, binecuvântarea. Și învățătura: când oamenii mari se mișcă prea des și prea repede, când cuvintele lor se ridică prea tare si strigă prea mult, golite de sens, pereții păcii se strâmtează, ne strâng. Până ajung o cutie minusculă, cât o zi, sau un zbor mare, cât o eternitate. Respecți cutia mică – o vei avea și mâine. Hulești cutia mică, vei avea un zbor infinit. Sub maci, sub crini, sub poale de stele.
Ce Bunăveste azi mai așteptăm? O pace mică, mititică, cât o zi. Cât un zbor de efemeridă către lampă. Să facem o smerită plecăciune păcii trecătoare de azi, ca s-o trăim și pe cea de mâine.
Să copleșim cu porumbeii dragostilor bune cerul porcilor zburători. Să se umple cerul de Cer. De mici iubiri. Din clondirele noastre secrete pitite în cele cămări de suflet. Căci, după cum știm, esențele valoroase le ținem în sticluțe mici. Cât un nume, cât o fluturare de aripă, cât un vis de dragoste rătăcit acum prin fiecare din nou.
Nu, nu aștepta Pacea mare ca să hrănești Iubirea ta mică.
Hrănește Iubirea ta mare ca să instaurezi o pace mică.
O pace mică, mititică, cât o zi. De dimineață până dimineață. Și din nou, și din noi.
Foto: David Bartus. Mulțumesc!
Ecologia Comunicarii 