Arhive etichetă | uimitor

Din lumea îndoielilor în cea a certitudinilor

Mergeam pe jos, cărând 30 de kilograme in trei sacoșe care îmi tăiau mâinile… și nimeni nu-mi lua sarcina, să mă ajute…

Mi-am amintit azi o întâmplare de acum trei decenii, pe când tot ce se produce în România se exporta, mâncarea era un lux, iar noi, românii, eram mai tot timpul preocupați să mai ”facem rost” de ceva… Pe atunci nu existau supermarketuri, iar ”alimentarele” – azi, minuscule – păreau adevărate aeroporturi, cu galantarele lor goale, cu cârligele în care atârnau ”adidași” pe care îi puteai asorta cu mult muștar, oțet și fasole cu costiță la borcan. Și, cu puțin noroc, apă minerală.

Soluția era să gătești în casă iar pentru iarnă, când piața era cvasi-inexistentă, să ai legume și fructe depozitate în balcon sau pivniță. Plus compoturi, dulcețuri, peltele, murături, zacuști, tot felul de mâncăruri preparate, conservate în fel și chip. Doamnele aveau caiet de rețete, precum mamele lor avuseseră gherghef, andrele și croșetă, iar bunicile – furcă, fus și război de țesut.

La poveste…
Era o toamnă caldă și secetoasă, poate prin ”87, poate prin ”88, într-o sfântă zi de lucru din timpul săptămânii. Nu știu ce eveniment avusesem la muncă, astfel încât plecasem mai devreme și mi-am permis să merg direct la piață, la cumpărături pentru zacuscă. Multe kilograme. Pe atunci eram o femeie tânără de nici 30 de ani și îmi cunoșteam limita la 20 de kilograme. Atât puteam ridica și căra. Evident, nici vorbă de mașină personală. Și existau doar 8 taxiuri în tot orașul Iași.

Fusese un an în care ceapa lipsise. Și cine-a mai văzut zacuscă fără ceapă? Dar, toate le rezolvăm pe rând… Trec prin piață, stau la cozi (da, pe atunci erau cozi la tarabe, nu la case de marcat), cumpăr de toate, până la limita admisibilă – 20 de kilograme, mai puțin ceapă, fiindcă ceapă nu exista.

Și plec. Iar la ieșirea din piață, într-o parcare, un vânzător încropise o tarabă și vindea ceapă direct din saci. Ceapă bună, uscată, galbenă, românească (mai știe cineva cum arăta ceapa aia turtită?)… Se adunase o mare de oameni. Eu, în dilemă: am deja sarcina grea, cum să mă mai încarc cu altceva? Însă, pentru că era ocazie unică, stau la rând și iau 10 kilograme, pentru zacuscă și pentru iarnă.

Și acum, imaginați-vă că aveam trei sacoșe de rafie sau pânză, probabil, de alea cu care vii de-acasă și, ca orice doamnă, le porți în poșetă, poate ai noroc și ”se dă” ceva pe undeva… Și fiecare cântărea fix 10 kilograme. Că de-aia sunt ingineră, ca să repartizez greutățile în mod egal pentru fiecare segment de corp, pentru sănătate. Mă încurca, totuși, un amănunt: a treia sacoșă.

Pe atunci nu existau telefoane mobile și puteai lua un taxi fie făcând comandă din casă fie (utopic) telefonând dintr-o cabină de pe stradă, cu o monedă de 25 de bani. Sau, dacă aveai un mare noroc, să faci cu mâna la unul care trecea liber pe stradă…. ceea ce era improbabil, dar posibil.

Eu nu am avut niciuna din cele trei variante la îndemână și, după o așteptare în gol de vreo jumătate de oră pe trotuar, am pornit pe jos spre casă, pe drumul cel mai scurt. Pe alei, printre blocuri. Aveam de trecut două hopuri mari: două bulevarde. Dacă le depășeam, pentru restul aveam în mintea mea un plan.

La primul bulevard, chiar lângă piață, am rugat un nene să mă treacă strada cu una din sacoșe. Iar pe alei, mă mișcam în următorul mod: mergeam cu două sacoșe câțiva metri, le lăsam jos, mă întoceam, o luam pe a treia, le depășeam pe alea două iar câțiva metri, o lăsam, mă întorceam, le luam pe alea două, câțiva metri, o depășeam pe aia una, le lăsam, mă întorceam, o luam iar pe aia una… v-ați prins: aveam un algoritm.

Și mă rugam la bunul Dumnezeu să îmi trimită un om în cale. Nu o rudă, nu o cunoștință, nu un prieten… un om care să aibă același drum cu mine…

Dar pe-atunci oamenii erau în fabrici și uzine, că telenovelele nu se inculcaseră în gustul publicului și, oricum, față de cele două ore de program TV, viața bătea filmul. Așa că, sute de metri, nu trece nimeni pe lângă mine, venind din spate. Ori poate mă vedeau și schimbau traseul? Că din față mai apărea câte unul, dar nu putea fi de ajutor. Ei, pe la jumătatea drumului, ca să nu mai lungesc povestea celor 1,1 kilometri (pe care i-am măsurat acum, cu dragul de Google Maps), a apărut o pereche de tineri cam grăbiți. Pe atunci tinerii erau un pic mai atenți și era o virtute să treci o bătrână strada (asta se învăța încă de la pionieri și nu a făcut rău nimănui până în ziua de azi această tradiție). M-au ignorat.

Cum eram mamă singură de câțiva ani și cam fără ajutor, mi-am dezvoltat o atitudine a ne-așteptării. Ce definim ca ”greu”? Depinde de repere. Când ai reperele potrivite, ai răspunsuri potrivite. De pildă, când ceva era ”greu” pentru mine, mă gândeam la Iisus și la Sfânta Cruce a Calvarului său. Ce se putea compara cu asta? Nimic. Când mi-era greu cu Alexandra, ca mamă, mă gândeam la Mama care și-a văzut Fiul pe Cruce, străpuns cu sulița. Ce necaz am eu? Ce durere mă mai poate atinge? Iată certitudini.

Și pe când mă gândeam eu așa, la Iisus Hristos, norocul pare să-mi surâdă. Mai apar doi tipi, dar la fel de ocupați. Trece pe lângă mine și o gașcă de băieți cu o minge, vlăjgani imberbi și iuți de picior. Îndrăznesc să-i abordez. ”Nu putem, tanti, că avem meci și-am întârziat.” Și aleargă către curtea liceului din apropiere. Mai apare un nene. Îl rog, același rezultat: și el tot cu zorul. Hello, unde sunteți azi, oameni buni? Stați cu toții pe după perdele? Mă uit în sus, pe la geamuri, la sutele de ferestre deschise – căldură mare, monșer, să intre în casă pe ultima sută de metri, să o ținem închisă până la primăvară… Hello, nu vine nimeni să mă ajute să-mi car și eu corvoada mea de 30 de kile?

Mă opresc, îmi șterg sudoarea de pe frunte și ticluiesc un plan B. Tocmai mi-a răsărit în cale grădinița Alexandrei. Planul de rezervă e să las o sacoșă la grădință și, când mă întorc să iau copilul, să iau și ceapa! Îmi dă aripi, de-a dreptul, așa un gând bun!

Însă Dumnezeu are cu mine planul Lui. În timp ce mă încurajez în drumul spre grădiniță, mă surprinde, apărând lângă mine, o doamnă cu sacoșa mea în mână! Pe când le duceam eu pe cele două tot înainte, ea pur și simplu a luat-o pe-a treia și m-a ajuns din urmă! Fără să-mi ceară acordul, fără s-o văd…

E o doamnă de vreo 60 de ani, cam trecută, cam ofilită, cam uscată la trup, dar hotărâtă și îndesată la mers. Acum o să ziceți că, firește, oricine e mai rapid decât mine, cea cocoșată de cărat. Unde mai pui că sunt încălțată cu pantofi cu toc, deh, ca la serviciu… Și doamna mea mă ține de vorbă, mă încurajează, aflu până unde merge, mai încoace de bulevard dar o să mă treacă și bulevardul… și ea vorbește și merge: ”Haideți, doamnă, că o scoatem noi la capăt”… eu vorbesc și merg… cade Planul B… și din când în când, ostenită și cu degetele vineții de la baierele sacoșelor, mai cer câte o pauză…

Cum stăm față în față și ne odihnim, observ persoana: o femeie ștersă, cu fața albă, tristă, cu o rochie (cum altfel?) gri și o poșețică plic sub brațul stâng. Eu port ditamai geanta cu toartă lungă pe umăr. Mă mir în sinea mea cum merge o doamnă în zi de lucru, în amiaza mare, cu poșetă plic. Nu se face! Dar, ce știu eu? Poate e de modă veche, poate vine de la vreo sindrofie cu prietenele de generație… nu se face s-o întreb. Și mai remarc ceva: ea cară mereu sacoșa în mâna dreaptă.

Și mai mergem…. Și mai stăm… Și ea, tot în mâna dreaptă poartă sacoșa, în mâna dinspre mine. Și începe și ea să dea semne de oboseală… Iar eu îi spun: ”Dar mai schimbați mâna!” Ea, nimic, parcă nu aude. Schimb abordarea: ”Nu v-ar fi mai ușor să purtați sacoșa alternativ?” ”Nu, lăsăm așa”, zice ea. Mai mergem, mai vorbim – de copii, de serviciu, de pensie… despre ce pot vorbi două femei care fac câteva sute de metri împreună? Și mă gândesc în sinea mea: ”Ce o fi având în poșeta aia? Oare se teme să nu i-o trag de sub braț și să fug cu ea? Ce e în neregulă cu mine? Credeam că par o persoană de încredere! Cu 30 de kile în două mâini și două tocuri… ce îndoieli ar putea avea?” Și mă frământ eu în sinea mea, în lumea îndoielilor, dar pe dinafară dialogăm apropiat, ca două femei singure care cară greutăți… ”N-are cine să v-ajute?” ”N-are cine să m-ajute. Sunt divorțată”, zic eu, arătându-mi stigmatul. ”Și eu sunt singură, m-a lăsat după…” zice ea. ”După ce?” ”Eh, după un necaz”… oftează, oftez… continuăm să ne consolăm și să vorbim. Ne leagă ceva: înțelegerea solitudinii cărătorului de Cruce.

Și deodată… surprinzător, doamna cere o pauză. Și stăm. Și eu, taur coleric – cu alte cuvinte, o întruchipare a delicateții – o îndemn din inimă: ”Da′ nu mai schimbați mâna aia, doamnă? Normal că ați obosit!” ”Nu doamnă, că nu pot.” ”De ce?”. ”Că cealaltă-i paralizată”.