Arhive etichetă | oameni

Australia – note de călătorie VII

Suntem duminică, 21 ianuarie 2018, orele 21.00, data și ora locală, în Melbourne, Australia.

Va promisesem un articol despre pădurile arse. Vă reamintesc că de 4 zile sunt călduri toride în zonă, până la 44°-45° la umbră. V-am acomodat puţin cu subiectul bushfires în articolul precedent, dar vă asigur că informaţiile interesante vin abia acum.

Australia se întinde între latitudinea de 9° (cel mai sudic punct, în afara teritoriilor din Antarctica) și 44° Sud și longitudinile de 112° și 154° Est. Cu un teritoriu de peste 7,6 milioane km2 şi lungimea coastei de peste 34 mii km, este considerat cel mai mic continent şi cea mai mare insulă a lumii. Terra Australis (primul ”nume”) este înconjurată de apele oceanelor Pacific şi Indian și de trei mări: Arafura şi Timor (care despart continentul de Asia) și marea Tasman (care desparte continentul de Noua Zeelandă). De-a lungul coastei Queensland se întinde Marea Barieră de Corali, un areal de o rară valoare și frumusețe. Interiorul teritoriului este acoperit, în proporție de 2/3 de deşert și ținuturi cu bushes (ierburi, arbuști, pomi mici). Munții înverziți, podișurile, câmpiile roditoare și colinele se așează ca un cerc verde de-a lungul coastelor.

Clima Australiei este foarte variată. Pe de o parte, se datorează așezării în emisfera sudică, între ape. Pe de altă parte, participă formele de relief, suprafața mare de deșert fierbinte și curenții veniți dinspre Antarctica. De la clima ecuatorială, tropicală, subtropicală și deșertică, ajungem la clima ”pășunilor” și cea temperată, în sud. Numărul de anotimpuri este patru, ca și la noi, dar undeva am citit că aborigenii luau în considerație șapte anotimpuri. Dacă va fi timp, vă voi povesti odată și despre ele.

Vegetația se dezvoltă, firește, în strânsă legătură cu clima, formele de relief și, mai nou, activitatea umană (cea industrială fiind, ca peste tot, mai degrabă distructivă). Fauna urmează vegetația.

În Australia sunt adaptate vreo 700 de soiuri de eucalipt (gum trees, cum li se spune pe acest continent). Majoritatea soiurilor sunt specific australiene și în doar câteva regiuni  ale globului (Noua Guinee, Indonezia, Filipine) se mai întâlnește acest arbore ca vegetație indigenă. Ca o curiozitate, se cunosc doar câteva soiuri de eucalipt non-australiene, undeva sub 10 la număr. Datorită proprietăților sale, este cultivat doar în regiuni calde, tropicale (limitat de rezistența mică la temperaturi scăzute). Norocul nostru, veți vedea de ce!

Eucaliptul este un pom foarte majestuos și cu o personalitate aparte. Am văzut aici manifestări uimitoare, pe care nu le vezi la alți arbori. El poate ajunge la 100 metri și în  mod obișnuit, cei pe care îi văd eu în jur în parcuri, în grădini publice ori private sau pe tăpșanul orașului sunt undeva la 30-40 metri. Iar aceștia sunt pomi de talie medie!

Botanistul francez L’Héritier a dat denumirea (în 1788 sau 1789 – am găsit surse diferite) acestui pom. Eu – bine și kaliptos – acoperit (în limba greacă) se referă la operculul care ascunde ”floarea”, de fapt staminele, căci practic, ”floarea” de eucalipt nu are petale.

”Floarea” e plină de polen parfumat și atrage albine, alte insecte și papagali. Cineva mi-a spus că, uneori, sub pomul din curte, găsește mulțimi de albine căzute amețite, de fapt drunk (îmbătate) de tăria polenului. Mierea de aici are, bineînțeles, un gust diferit de mierea noastră… și iar vin și spun: parfum, miros, aromă… ah, ce beatitudine…

Operculul este un fel de capsulă alcătuită din sepalele și petalele unite între ele. Localnicii le spun eucalipților gum trees – copaci de gumă, datorită cleiului pe care îl lasă sub scoarță. În plimbările mele cu Isabella am găsit clei pe trunchiul copacilor și l-am gustat, așteptându-mă să fie gustos ca rășina sau cleiul de pe foioasele din țara noastră, dar nu a fost aromat. Dacă copacii sunt gum trees, cum să se numească operculii respectivi decât gumnuts (deci, nuci de gumă)? Ei, deci am aflat acum că la florărie noi împodobeam buchetele sau aranjamentele florale cu gumnuts!

Practic, podoabele copacilor, în splendide culori de roz, alb, crem, gălbui, roșu sunt staminele. După căderea lor, în capsulă sunt bine ascunse semințele. Puteți merge la o florărie să observați capsulele de eucalipt uscate în care, dacă le scuturați ușor, se aud și chiar se zăresc semințele captive. În florăriile din Europa sunt două-trei feluri de capsule, la mare căutare, cu rol decorativ. În paranteză fie spus, aici absolut deloc nu se găsesc frunze sau capsule de eucalipt în florării! În natură am observat câteva zeci de feluri, de mărimi și culori, forme și texturi, toate cu același tipar, al ceșcuței cu capac găurit… Vă pun  în acest punct o întrebare pe care noi, la florărie, în trecut ne-o puneam: bine-bine, dar dacă semințele sunt mai mari decât găurile prin care au ieșit staminele, pe unde ies ele totuși, pentru a se înmulți planta? Cum de a făcut natura atâta risipă? Ai zice că, ce să vezi, capsula întreagă stă în pământ, putrezește coaja și semințele captive germinează, eliberându-se, în sfârșit… Păi de ce nu ar face Dumnezeu o capsulă cu o sămânță? De ce atâta risipă? În timp ce vă gândiți la răspuns, să vă povestesc mai departe…

Frunzele eucaliptului au diferite forme și mărimi, sunt ”tari” și majoritatea nu părăsesc pomul în timpul sezonului rece. Ele conțin uleiul atât de parfumat și valoros care face deliciul și utilitatea copacului. Aspectul lor este fie lucios, fie prăfos, alburiu, argintiu, foarte decorativ. Unele specii sunt chiar folosite în decorare, așa cum deja am spus. M-am jucat cu multe frunze de eucalipt, le-am cules, le-am strivit în mână, le-am savurat mirosul, le-am cercetat ca un botanist amator și neștiutor, ca să vă povestesc dumneavoastră și pentru curiozitatea mea…

Picture2

Scoarța eucalipților diferă de la soi la soi ca aspect, culoare sau amestec de culori, textură, dimensiunea și aspectul fibrei, comportament, dar ce m-a uluit pe mine a fost modul cum copacii își pierd scoarța. Unii și-o pierd ca pe niște panglici lungi care se desprind de trunchi, lăsându-l alb, golaș și neted, ca o piele. Bate vântul și panglicile se leagănă, ca niște cozi despletite, tot desprinzându-se puțin câte puțin… Aspectul unui pom dezgolit este ca pielea elefantului, cu striuri, pliuri sau ca o piele încrețită. Alb e un fel de a spune, căci de fapt majoritatea pomilor pe care i-am studiat și care sunt cei mai spectaculoși au culoarea fagului, crem roziu. Tușeul lor este foarte lucios iar de departe copacii par strălucitori în lumina australă, aproape argintii ca niște oglinzi. Alte scoarțe se desprind în bucăți mari, late, altele ca un praf… în orice caz, în jurul multor specii de eucalipt se găsește material lemnos, ca un covor. Cine vrea să facă afacere cu brichete de lemn, poate încerca aici, căci acest material este chiar pe toate cărările și în toate locurile, la propriu. Drept urmare, îl găsim tocat ca bază în grădini, în locurile de joacă, fie ca suport, fie cu rol decorativ.

Picture1

Crengile eucaliptului sunt la rândul lor interesante. Contorsionate, îmbrăcate cu scoarța în integralitatea sa, ”ieșind” din trunchiul de piele ca din niște orificii în care au fost introduse, par crengile altei specii. Foarte interesant este și faptul că vezi, la poalele copacilor, crengi căzute! Știți ce este? Pomul, vrând să facă economie de apă, pur și simplu lasă să cadă crengi vii, tinere, din el. Hmm…

Eucaliptul are rădăcini foarte lungi, desigur, altfel cum s-ar susține înălțimi de zeci de metri? Ce fac ele? Trag apa din sol. Ca urmare, în multe locuri din lume eucaliptul a fost folosit pentru drenarea mlaștinilor, de pildă. Dar ce s-a întâmplat apoi? A continuat drenarea apei și, deci, unde ai pădure de eucalipt, ai ariditate în sol, deoarece prin transpirație pomul secătuiește solul de apă. Ce au făcut oamenii? Au tăiat pomii din rădăcină. Nu-i nimic, au apărut alții, căci pomul este foarte rezistent… te pui cu inteligența materiei?

Picture4

Ei, și încetul cu încetul, am ajuns unde voiam să vă aduc: avem trunchiurile argintii, strălucitoare, frunzele pline de ulei, capsulele ce țin prizoniere niște semințe, material combustibil pe jos cât lumea plus ariditate mare în sol, temperaturi foarte ridicate în aerul fierbinte… ce ne lipsește pentru un foc? Nimic.

Deci, de câteva zile, bushfires… iar pentru mine e interesant… Mă întreb: cum la câțiva pași de un ocean imens – păduri mâncate de foc?

Picture5

Și acum, gata cu știința și televizorul, și amintiți-vă că merg eu prin pădurea arsă și mă uluiesc și cuget… de jos până sus e doar o pădure de oase albe de copaci. Trunchiurile eucalpților sunt, pe străzi, unde le văd eu, destul de drepte. Dar aici ele sunt contorsionate, desfrunzite, decojite, gheare uriașe, chinuite, înălțate către vipia cerulul alb, un continuum al morții și vieții, două fețe ale aceluiași spirit infinit. Mă gândesc la Pădurea Hoia-Baciu de la noi. Exact așa, ba chiar mai rău, arată copacii. Ca și cum Strâmbă-Lemne a trecut pe-aici. Și Muma-Pădurii cu torța aprinsă. Focul mistuie vlaga din inima fierbinte a copacilor, combustie care, aparent, îi supune. Pe dinafară sunt luminoși, lucioși, dezbrăcați de coajă și, după cum am văzut, adesea în picioare. Ce sentiment lugubru… am impresia că merg printr-un cimitir vegetal. Vă mai amintiți aia cu… ”brazii mă zgârie răi și uscați”? Exact la asta mă gândesc. De jur împrejur, în somn letal, strigătul mut al fuioarelor albe, despletite, de piatră vegetală. Pădurea adormită

Picture3

Înapoi la realitate. Mă uit la televizor. Pădurea din Royal National Park din Sydney arde de două zile. Suprafețe uriașe, cu pomi înalți, înalți. La oră de prânz, sâmbătă, în canicula lumii, oamenii s-au dus cu copiii la umbră, în pădure. Și au izbucnit două bushfires până la cer. Pălălaia urcă tot mai sus și focul intră tot mai în adânc. S-a pus întrebarea: cum de nimeni nu a simțit nimic, niciun miros, nicio alertă? Iar oamenii răspund îngroziți: pur și simplu dintr-odată am văzut o facără până la cer lângă noi! Deci, cam așa se aprinde… dintr-odată!

Oare de ce i se spune unei specii de eucalipt aborele de benzină? Simplu: masă lemnoasă uscată câtă vrei sub și pe trunchiul pomului plus uleiurile esențiale foarte inflamabile cu care sunt îmbibate frunzele. Un mic foc se transformă într-un pârjol în câteva secunde.

Dar ce se întâmplă mai departe? Focul are un efect: deschide capsulele cu semințe… Și, ce să vezi? Planta pe care o admiram pentru minunatele remedii și utilizări ale uleiului, pentru crengile și frunzele decorative, pentru ”florile” atât de speciale și atât de parfumate, este, de fapt, avantajată de foc în detrimentul celorlalte specii vegetale… Totul se face scrum… Apoi, când din ungherele pământului, ascunse în cenușa fierbinte, cu  sforțarea uriașă a vieții, ies ierburile mici, aducând din nou vestea cea bună, apar și noi arbori de eucalipt. Cenușa este un sol hrănitor, conținând nutrienții extrași prin foc din celelalte specii arboricole.

Oh, da, acum am înțeles… eucaliptul este o plantă invazivă, rezistentă și avantajată de foc… în primii ani de după incendiu, eucaliptul se dezvoltă cu rapiditate înăbușind celelalte specii și astfel se ajunge la dominare absolută. Din suprafața împădurită a Australiei, 92 milioane de hectare (adică trei sferturi din total) este acoperită de eucalipt.

Toate ar fi fost în echilibru dacă acum o sută cincizeci de ani exploratorii nu ar fi răspândit speciile de eucalipt și pe celelalte continente, gândindu-se la avantajele extraordinare pe care le aduce eucaliptul industriei lemnului și a uleiurilor esențiale.  Iar acum eucaliptul nu găsește simpatie nici măcar printre ecologiștii preocupați de plantele invazive. Biodiversitatea este modificată și amenințată în continuare și în contextul încălzirii globale.

În concluzie: europenii au venit pe continentul Australian, un teritoriu separat de lume, rămas cu multe elemente fosile ca pe vremea Gondwanei, aducând atât vegetație cât și faună și dezechilibrând armonia locală. Tot ei au luat de aici și au răspândit peste tot în lume, de dragul frumosului și al utilului, specii interesante. Acum e vremea notei de plată…

Așa că de păduri arse vom tot auzi, din ce în ce mai mult pe toate continentele și, încetul cu încetul, va mirosi plăcut, foarte plăcut, diafan, piperat, aromat…

În final, aspecte care m-au inspirat să fac această documentare…

http://www.news.com.au/national/nsw-act/news/sydneys-royal-national-park-to-remain-closed-as-bushfire-tears-through-600-hectares/news-story/33f1d66bacba34f86147c665eec56f18

 

Reclame

Australia – note de călătorie V

Hai să mai schimbăm subiectele mari, și să trec în revistă câteva detalii și observații personale…

Australia. Suprafață: de 32 de ori mai mare decât a României. Din care 2/3 deșert. Populația: estimată la 24,7 milioane. Densitate: 3,2 oameni pe km2. Apă: 0,76%. Ar putea fi o întrebare: cum pot atâția oameni să susțină o infrastructură funcțională la niște standarde atât de înalte?

Iată câteva din răspunsurile mele: autostrăzile, bulevardele, străzile, potecile… pare că sunt făcute pentru totdeauna.  Cred că nu este o virtute să reînnoiești, să refaci din nou, să reiei și să pui peste. Cred că aici e o virtute să faci bine și să țină mult. Când se repară, se repară un petec. Trotuarele sunt formate din plăci de beton foarte bine turnat, care nu se macină rapid. Am observat că dacă se strică, se înlocuiește o placă-două, nu se decopertează și nu se acoperă cu asfalt o stradă întreagă.

Bordurile: din rocă, firește. Roca ține…

Amenajările, deși foarte solide, sunt realizate pentru confortul și siguranța oamenilor și a copiilor. Stațiile de tramvai, autobuz, tren urban sau metro sunt acoperite, au bănci rezistente, au hărți și o grămadă de informații astfel încât te poți orienta. Infrastructura este menținută la parametri de funcționare. Am văzut mașini cu operatori spălând stațiile de autobuz în cele mai mici detalii. Dacă le spală, ne putem imagina cât de prompt le repară.

Tot ceea ce văd aici ca realizare îmi aminteşte de stilul vechi de a face lucrurile: să ţină pentru generaţii…

Mijloacele de transport în comun sunt foarte bine întreţinute. Deşi aglomeraţia este mare în unele ore de vârf, tot ce am folosit până acum este în perfectă stare. Explicația? Întreținere continuă și educație continuă.

Capture

Foarte multe clădiri sunt vechi, dar solide și bine păstrate. Și când spun vechi, sunt veeeechi, nene. Pe multe scrie (cum se făcea înainte, direct pe frontispiciu) 1903, 1915… și încă sunt folosite, fără stinghereală. Am văzut spații comerciale, săli de antrenament, restaurante care nu ar primi nici într-o mie de ani autorizație de funcționare în România. Ei bine, aici se poate. Tot așa era și la Berlin, și la Praga, și la Paris, și la Moscova. (Ca divagație, îmi amintesc că într-un an, pe 6 ianuarie, la 2 zile după ce deschisesem magazinul după Anul Nou, pe un ger și o zăpadă crunte, care nu lăsa pe nimeni să iasă afară din casă, darămite să cumpere cadouri de la magazinul de flori și decorațiuni (deci aveam casa goală), am primit amendă de la Protecția Consumatorului pentru că pe una bucată vază de flori și patru pahare de sticlă, pe eticheta lipită, nu scria data fabricației și termenul de garanție și compoziția, conform legii. Nu erau de mâncare, erau din sticlă. Nu erau substanțe chimice, nu poluau, nu otrăveau, nu erau periculoase pentru mediu. Nu erau perisabile, erau din siliciu, un mineral milenar supus tratamentului termic la 6000 de grade. Pentru că amenda era de 6 ori mai mare decât valoarea mărfii, am spus organului: ”Le sparg acum in fața dumneavoastră.” ”Vă fac proces verbal că distrugeți probele și vă trimit în judecată”, a fost răspunsul lui. Să-i dea Dumnezeu sănătate, că luând de la gura copiilor mei și ai salariaților mei și făcând planul lui de amenzi, m-a ajutat să părăsesc domeniul în care îmi risipeam energiile creatoare. Nu statul e dement, ci oamenii care se aciuează în funcții cu oleacă de pix în mână, dragi prieteni, pe care nu îl pot folosi pentru un bine colectiv mai mare. Oamenii mici, pentru care contează binele lor meschin.)

Ei, binele lui m-a ajutat să fiu azi aici, să scriu toate acestea și ne lasă pe noi să ne întoarcem la soare, la poveste, la ce funcționează într-o societate normală.

Funcționare. Pentru mine, multe din cele ce urmează au fost curiozități. Cum vor fi pentru tine? Magazinele din Mall se închid la 19.00. Ultimul autobuz cutare se retrage la orele 18.00. Cafenelele funcționează până la orele 14. Pizzeriile te așteaptă câteva ore la prânz iar restaurantele se deschid după-amiază. Când vii din România unde programul de magazin, de restaurant, de chioșc, de fabrică, de televiziune non-stop au devenit normale (te gândești ce popor muncitor avem!) ți se pare nefiresc ce vezi. Țara muncește de la ora la ora, apoi, după 17.00, majoritatea locuitorilor se cam retrag spre viața particulară. Mă plimb pe străzi prin suburbii după amiaza, nu întâlnesc pe nimeni. Merg seara, nimeni. Merg în parc după orele 19-19.30: poporul muncitor aleargă, face sport, plimbă câinele (mamă, ce câini frumoși!), însoțește copiii la joacă. Nu am văzut bone. Doar mame sau tați. Nici la școală nu am văzut bone, cel mult bunici. Poate există, dar eu nu am văzut.

Cu asemenea funcționare, PIB-ul Australiei este de 1.39 miliarde usd, adică 56.135 usd pe cap de locuitor.

Oamenii. Pe stradă, în mijloacele de transport în comun, la muzeu, la biserică, în magazine, la muncă, la piață, acasă – sunt foarte diverși. Vezi toate rasele simultan în acțiune. Cu o anumită perspicacitate, poți observa mici diferențe de stil (de fapt, culturale) care particularizează și pozițiile și comportamentele. La suprafață, există o anumită conduită-umbrelă,  plină de respect și blândețe, de solicitudine și întrajutorare.

Metropola Melbourne este imensă. Suprafața sa (9992 km2) este mai mare decât cea a județului Timiș (8697 km²), cel mai mare județ al României. Se află în statul Victoria, unul dintre cele 6 state ale Australiei (plus două teritorii). O metropolă mai mare decât un județ funcționează ca un ceas. Cum? Este împărțită în mai multe cities. Un city are mai multe suburbii. Termenul suburbie nu este utilizat în accepțiunea europeană – cartier la periferie, în vecinătatea urbei. Suburbia este o mică ”localitate” clar delimitată dintr-un city, pe criterii legate de dezvoltarea naturală a așezării, din vechime până în prezent. Se observă cu ochiul liber diferențele între „suburbiile interioare”, adică zonele urbane mai vechi, mai apropiate de centrul colonial original al orașului și „suburbiile exterioare” – zonele urbane mai îndepărtate de centrul zonei metropolitane. E vorba de specificul construcțiilor, al magazinelor, de diferențele de nivel de trai observabile.

Există un ”centru”, o inimă a metropolei, partea modernă unde se dezvoltă afacerile, deci zona de muncă și de locuire, dar preponderent de activitate lucrativă. Ca în marile orașe ale lumii, se numește CBD (Central Business District), este centrul comercial și de afaceri al orașului. În general, acest cartier central de afaceri în orașele mai mari, este sinonim cu „cartierul financiar” al orașului. Din punct de vedere geografic, adesea coincide cu „centrul orașului”, dar nu este o regulă generală: multe orașe au un cartier de afaceri aflat la distanță de centrul comercial sau cultural al orașului sau de centrul ”vechi” – deci istoric al orașului.

CBD găzduiește munca, deci oamenii afluiesc dimineața către și după-amiaza dinspre CBD cu mijloacele de transport în comun de care vă spusesem la început. În timpul zilei sunt aproape goale, la orele de vârf sunt aglomerate. Sistemele de monitorizare și informare te asistă permanent pentru optimizarea opțiunilor personale.

 

În suburbii, sunt, de regulă, zone cu centre comerciale mari și afaceri mai mici. Câte un cabinet medical, servicii, magazine, farmacii, benzinării, cafenele, afaceri de familie…

Ce înseamnă asta? Pe stradă, în CBD este o aglomerație continuă de pietoni și o viteză specifică continuă – locuitori și turiști se intersectează grăbiți, ferindu-se reciproc. În suburbii, în plimbările mele, uneori, foarte rar, întâlnesc un pieton. Intersectarea are un ritual: contact vizual, zâmbet, salut. Evident că nu ne cunoaștem, dar un zâmbet și un salut nu strică…

Mirosul. Vă spusesem de mirosul diafan de eucalipt și plajă, da? Ei, în CBD nu miroase chiar a flori peste tot, dar nici nu pare poluat. Yarra, râul care străbate Melbourne, deși este exploatat – şi chiar poluat, prin lărgimea sa încă asigură o gură de aer proaspăt chiar și în cel mai aglomerat loc al metropolei. Plus grădinile, parcurile, zonele verzi intramunicipale… cu alte cuvinte, cum scrie pe numărul maşinilor: Victoriathe place to be.

 

victoria

sursa foto: http://www.plateshack.com/y2k/Victoria/victoria.html

 

Australia, note de călătorie 1

 

Mai întâi am avut o invitație de la fiica mea, Alexandra. Verbală, firește.

Apoi am completat pe internet, o cerere de viză, aici: https://www.homeaffairs.gov.au/Trav/Visa-1/651-

Rezultat: pozitiv în două zile. Fără nicio întrebare suplimentară. Este posibil să ți se ceară și informații în plus. Continui să dai informații și aștepți un rezultat. Îți urez să fie cel dorit!

Am cumpărat bilet de călătorie online, preferând Qatar Airways, compania aleasă în 2016 prima în preferințele călătorilor pentru serviciile sale. Eu am ales la recomandarea prietenei mele, Carmen Nicolau. Biletele au diferite prețuri, funcție de momentul în care faci achiziția.

Am plecat pe ruta București – Doha- Melbourne. Pentru că era iarnă, am preferat să călătorim spre București cu o seară înainte, tot pe calea aerului și să adăstăm peste noapte la Hotel Rin Otopeni.

Hotelul Rin Otopeni.

Am fost transportați la și de la hotel cu microbuzul acestuia, cu conducători auto politicoși, profesioniști, care mi-au lăsat o bună impresie. Drumul de la Aeroportul Henri Coandă către Hotel Rin a durat 15 minute. Când am ajuns în fața hotelului, sufletul mi-a fost scăldat de luminile feerice ale splendidelor decorațiuni de Crăciun din grădina hotelului. Feeria a continuat în hol și, cât am rezolvat micile formalități de cazare, am admirat decorul. Am fost surprinsă plăcut de imaginația decoratorilor. Nu prea poți combina în nenumărate moduri câteva elemente, mai ales când ai restricții de buget. Și părea că decoratorii au făcut maximum cu un buget limitat. Credeți-mă, știu ce spun când vorbesc despre bugetul alocat decorațiunilor. Totuși, am găsit ingeniozitate și surpriză în câte un decor, ceea ce m-a bucurat. Știți, probabil, că timp de 17 ani, am tot făcut și desfăcut decorațiuni interioare și (vă spun un secret:) nu mă prea poți impresiona cu ceva nou. Repede mintea mea face un deviz, căci vede o ”marfă” și vede toaaaaate acele elemente care puteau fi puse mai corect, mai inspirat, mai, mai, mai… Totul în Hotel Rin este desemnat să îți ofere confort. Dacă ar fi să dau o notă pentru servicii, aș da 8 din 10, ceea ce este mult. Scad puncte pentru mici lipsuri din cameră (generate de personalul de la întreținere) și pentru decorul neinspirat, între eclectic și claie peste grămadă, de la restaurant. Din păcate, puține instituții lucrează cu designeri în mod permanent, ca pe un abonament. Ideea ar fi: dom′ne, când le punem pe alea de Crăciun și sunt elegante, cu un stil coerent, le scoatem pe alea de la ziua Recoltei cu păpușoi uscați împletiți, scoatem iepurașii de la Paște, litografiile Art Nouveau și expoziția de străchini și ulcele de lut, chiar dacă am dat bani pe ele. (Am dat doar un exemplu, să nu vă imaginați că la hotel Rin erau chiar toate astea). Deci, revenind la decorațiuni, procedăm ca acasă: dacă nu le putem reînnoi, le rulăm. Less is more, până și în design interior. Nu-i așa că asemenea aglomerări le zărim mai peste tot?

Deci, Hotel Rin, ca de obicei, plăcut, plăcut, plăcut. Revenim mereu cu aceeași încredere și plăcere.

Zborul 1.

Avionul a decolat din București la orele 12. Confortabil, spațios, scaunele prevăzute cu sprijin pentru picioare, ceea ce e un ajutor mare pentru doamne. Un prânz excelent, evident, din punctul meu de vedere (…care sunt o femeie normală și gătesc mult!). Trei variante bogate, consistente, gustoase, ingenioase. Lichide all you can.

Personalul de la bord: exces de solicitudine, politețe și atenție, cum îi stă bine unei echipe de profesioniști. N-am știut când am decolat, n-am știut când am aterizat. Zbor lin. J

Când călătoresc cu avionul mereu am în minte următorul dialog cu cei care își spun în sinea lor: merge și-așa. Păi îți dai seama tu că, dacă inginerii care au proiectat amplasarea niturilor (nit = un element mic, mic din construcția unui panou, aripă) sau au ales un led (și ăsta e un element mic-mic, din panoul de bord) sau sârmulițele alea aproape invizibile de pe aripile avionului (prin care se scurge energia electrostatică) își ziceau și ei că merge și-așa, că e mic și nu contează chiar tare în uriașul ansamblu, de câte ori zburai tu lin sus, mult mai sus de 11.000 de km, one-way ticket? De aia zic înțelepții că schimbarea o vrea toată lumea, dar nimănui nu-i place să se schimbe. Nu, nu merge și-așa, nu eh, …oameni suntem… Nu. Suntem Oameni. Și tocmai de aceea ne onorăm faptele…

Călătoria a fost fascinantă. Zbor cu avionul de la 16 ani, deci am o experiență, am făcut o facultate de inginerie, deci am o oarecare înțelegere a specificațiilor tehnice ale navigației în fluide. Cu toate astea, fiecare călătorie îmi umple inima de fascinație. Bineînțeles, pentru că vreau să mă minunez.

Acum m-am minunat de hărțile 3D: câmpiile, râurile , munții cu vârfuri înzăpezite, mările, așezările omenești… și m-am mirat încă o dată cum, Doamne, noi, românii, pare că nu ne dăm seama cât de binecuvântați am fost cu ape, cu izvoare, cu verdeață, cu podișuri și câmpii roditoare, cu minte și cu brațe care pot stăpâni și munci… De ce oare ne lăsăm pradă învrăjbelii, prostiei, minciunii și manipulării și nu găsim o coloană vertebrală și un sens al istoriei, al măreției, al importanței noastre între națiuni? Să navighezi peste sute de hectare de pământ arid fără picătură de apă și să vezi așezări umane, să îți imaginezi ce viață duc locuitorii… ce oportunități pot descoperi, ce cultură pot crea, ce motive de recunoștință își pot găsi, ce spiritualitate pot dezvolta… cred că ar trebui ca fiecare român, să treacă printr-o experiență dură și să se întoarcă acasă cu o nouă conștiință. Acum 18 ani eram în orientul Mijlociu în luna iulie. Știi ce vegetație era peste tot? Am numărat, catalogat și băgat la cap: 13 feluri de scaieți. Uscați. Maro. Gheare fierbinți răneau picioarele noastre, dacă ne apropiam. Nicio frunză verde-a bobului, măi… Și mult pământ roșu, uscat, praf împietrit. O livadă de măslini închirciți și colbuiți părea un eden. Fără pic de umbră. Niciun … loc luminat,…loc cu verdeaţă, unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin… Tot peisajul era aspru, dureros, arzător. Focul de sus și focul de jos.

Înapoi la subiect. Qatar Airways, primul zbor, nota 10.

Am ajuns la Doha. Aeroport plin de lume. Elegant, curat, curat, curat, nu vedeai niciun coș de gunoi, personalul de la întreținere cvasi-invizibil. Este atât de curat și îmi e imposibil să înțeleg cum se poate întreține mașinăria aia gigantică. Sau, poate un răspuns există: acolo personalul nu își spune: merge și-așa… căci, probabil,  nu știu (românește) că există opțiunea să nu îți faci bine treaba.

În Doha este un fel de confluență a tuturor din toate părțile. Eu am văzut trei categorii de oameni: personalul care deservește aeroportul (controale, securitate, întreținere… într-un cuvânt, profesioniștii sistemului), angajații de la magazinele din duty-free și călătorii. Practic, vezi reprezentanți din toată omenirea simultan, în acțiune. E un spectacol impresionant din care ai foarte mult de învățat, dacă ești pus pe treabă.

De pildă, poți observa că există clase de națiuni. Că anumite națiuni deservesc toaletele și altele ocupă serviciile de securitate și pază. Anumitor națiuni li se oferă un loc la ghișee și la management superior. Nu mă întrebați de unde știu, nu le-am verificat actele de identitate, dar e limpede de remarcat asta, deoarece încă ne mai deosebim antropomorfic.

Mai poți observa în magazine că anumitor națiuni li se oferă privilegiul de a fi asistenții clienților, pentru abilitățile lor dezvoltate de a empatiza și a servi cu smerenie, gentilețe și calm în orice situație.

Mai poți învăța că, dacă pui întrebări, afli că migrarea umană este un fenomen neîntrerupt de-a lungul istoriei. Ea nu s-a terminat la tătari (în cazul nostru) sau la englezi, în cazul australienilor. Mai mult decât oricând, acum deplasarea continuă. Și cred că se va amplifica, pe măsură ce informația va pătrunde încă mai adânc în conștiința neamurilor, va fi accentuată de limitarea resurselor de hrană și apă și va dura câtă vreme curiozitatea, dorința de realizare sau de afirmare ori de libertate va dăinui în sufletul oamenilor.

Lux, suveniruri, chilipiruri de bazar, mici amintiri sau plăceri, o cafeluță cu gust diferit ori o extravaganță, orice vrei îți poți permite în aeroportul din Doha. Peste tot ești tratat cu respect, deși de multe ori este clar că nu cumperi. Cel mai interesant și drag magazin mi-a fost cel al Muzeului de Artă Islamică din Qatar, pentru că, plecând de la motive tradiționale (fie cultura Sadu a beduinilor, fie artă venețiană – cu care lumea islamică a avut contacte și schimburi, fie cea chineză), designerii au realizat obiecte împrospătate subtil cu nuanțe moderne. Astfel, poți avea un produs elegant, rafinat, care este evident inspirat din elemente vechi, prin care transpar rădăcinile cu parfum de povești pline de mister. Fiecare obiect pare un act de cultură dedicat celebrării străbunilor și a credințelor vechi ori ori desenării unei traiectorii către un viitor comun mai senin. Aur, pietre prețioase și semiprețioase, porțelan din cel mai fin, hârtie elegantă, materiale și idei vechi puse într-o formă atât de rezonantă cu prezentul și viitorul, încât totul te poartă înspre un rafinament al simțurilor și trăirilor. Wow! A fost o experiență sublimă!

Acesta a fost desertul cumpărăturilor noastre în Doha!

Zborul 2. Prima întâlnire cu avionul Airbus-A380 este în sine o experiență de creștere.

M-am simțit ca un prichindel în Orășelul copiilor, unde totul este gigant. Dacă Doha ni s-a părut un aeroport nesfârșit (este imens, really imens), ce să vezi, urcăm într-un avion cu etaj. Cu două culoare pe nivel. Cu trei clase. Cu o aripă care ține (pe lățime) cât zece hublouri, și încă nu s-a terminat (aripa)… Cu o mulțime de comodități pe care compania aeriană le pune la dispoziția ta, de la păturica de învelit până la o mică trusă cu șosete, periuță și pastă de dinți. Stewardul îți oferă șervețele umede pentru împrospătare înainte de masă… și toată asistența necesară pe parcurs. Avionul A380 este cu adevărat imens, vă las să vă documentați singuri, vă spun doar atât: lungimea avionului este peste 70 m, anvergura aripilor este de cca 80 de metri, greutatea lui gol este de peste 270 tone și poate transporta până la 855 de pasageri (1 clasă). Noi am avut 3 clase și 461 pasageri la bord. Erau din toată lumea… Am zburat uneori la peste 11000 m altitudine, uneori cu o viteză ajungând la peste 0,8 Mach, ceea ce înseamnă peste 1000 km/oră, la o temperatură de -50 grade Celsius.

Zborul a durat cca 14 ore, dar pentru mine a fost o frumoasă experiență. Cine zice că e greu, are dreptate, dar depinde ce vrei să trăiești. Rămâi, al final, cu ce ai proiectat: cu greul călătoriei sau cu frumusețea experienței. E o alegere. Dincolo de susținerea personalului, ai susținerea informațională a micului computer cu ecran din scaunul din fața ta, ceea ce înseamnă că ai la dispoziție fie informații privind zborul, fie distracție (entertainment), fie programe pentru copii. La distracție: filme, jocuri, muzică, chestionare prin care îți testezi cultura, înregistrări audio. În plus, ethernet! Și timp, 14 ore să faci ce vrei. Ești servit, bibilit, învelit…

Cu ce te ocupi? Pentru mine a fost o nouă experiență spirituală. M-am minunat cu recunoștință de frumusețea planetei (atât cât am putut vedea, puțin). Aproape de Soare, dincolo de nori, sus-sus, aproape de îngeri și în mâna lui Dumnezeu, mă gândeam din nou cât de mici suntem noi, cu patimile noastre și cât de limitată și vulnerabilă este Mama noastră, planeta. Este atât de rănită și parcă omenirea este pusă pe treabă, să o distrugă până la extincție. Mi se pare un program atât de bine pus la punct de distrugere a Vieții, pornit de om… și realizat prion aproape fiecare gest, oricât de mic…

Informațiile despre zbor sunt fabuloase. Te joci cu degetul pe ecran și învârți planeta cum vrei tu, acum faci zoom și ești acasă, în orașul tău, acum depărtezi și ești în Cer, vezi stelele. Vezi nava și ce ”vede ea” din  toate unghiurile, inclusiv din cabina de bord. Un nivel redus de informații, desigur, dar suficient cât să te încânte și să te relaxeze. Știi unde ești, știi cum arată, știi ce urmează, cât va dura.

Cum zborul către emisfera australă merge de la vest la est și de la nord la sud, sari peste tropice, ecuator și câteva ore, în funcție de anotimp (diferența între România și Australia variază: 7, 8 sau 9, funcție de ora de vară/iarnă de la plecare și destinație). Sfaturi de călătorie: e mai bine dacă ai la tine un fes sau ceva de pus pe cap, aerul condiționat reciclat suflă cu putere și te poate deranja. Noi am avut o pătură de acasă, căci Samia întotdeauna pleacă, precum un veritabil călător, cu pătura după ea, și acest articol ne-a fost de mare folos pe toată durata călătoriei. O pătură din fleece, moale, cu volum variabil, de dimensiuni normale, cca.180 cm x 200 cm, ne-a protejat, încălzit și ocrotit de toate intemperiile fizice și energetice J. Nu știu dacă știți, pătura este un articol nelipsit din trusa drumețului. În culturile străvechi, pătura spunea despre tine nu numai ce spune pașaportul tău acum, ci și rangul tău în societate, ocupația și gândurile cu care călătorești. Modul cum se ține pătura (pe ambii umeri – pe spate, pe un singur umăr, pe braț etc) respectă un cod pe care călătorii din vechime îl cunosc, îl respectă și îl transmit din generație în generație. Ceea ce facem și noi.

Am călătorit cu voi deja în lung și lat în timp și spațiu… am avut multe gânduri în avion, deci nu am avut timp să dorm… așa că sosirea la Melbourne m-a găsit fresh, deși fără niciun minut de somn, pentru că hrana spirituală este un nutrient care la mine înlocuiește dormitul.  Am aterizat cu o mare curiozitate de a cunoaște și o mare dorință de a recunoaște.

După coada la ghișeul de verificare pașapoarte (nu ne-a întrebat nimeni nimic de viză) și biroul de declarat cele câteva suveniruri și chestii pe care le-am adus (practic, am fost singurele persoane care am declarat că avem unele lucruri pe care ei să ni le controleze și să ni le aprobe) am intrat în lumea în care toți zâmbesc. Dacă vreți să aduceți alcool, țigări, mâncare, semințe, lemn netratat, pământ din Europa, verificați standardele impuse la momentul plecării în călătorie.

Înapoi la oamenii cu surâsul pe chip. Comitetul de primire e pretutindeni. S-au vorbit între ei, îţi spui tu, ăştia azi dau examen la gentileţe, au pus pariu, au câștigat astă noapte la Loto, au câștigat la campionatul de cricket… Nu, frățioare, nimic din toate astea, e vorba de cultura locală. Aici nu e deloc cool să te plângi, să spui nasoale despre nimeni, cu atât mai puțin despre neamul tău, guvernul tău, Coroană sau Majestatea Sa, Regina. Aici oamenii sunt educați să fie drăguți, să te sprijine cu delicatețe, amabili, să cheme pe cineva în ajutor pentru tine… să fie comunitate.

Am ieșit din incinta aeroportului și afară… zbang! Mirosul aerului!

Uitasem că aerul poate avea mireasmă, parfum, odor. Eram obișnuită cu smogul de Iași, de Cluj, de București, de România urbană.

Sunt la Melbourne, o așezare cu 4 milioane de locuitori. Cu toate acestea, aerul are miros de apă de mare, de conifere, de pajiști înverzite cu fân proapăt cosit. Cu soarele și briza împrospătându-ți mereu pielea, simți un parfum de nisip și scoici de la Marea Neagră combinat cu fundul codrului de brazi. E minunat. E mirific, e neașteptat. Acestea sunt percepțiile mele, s-ar putea ca tu să simți altceva! Și, dacă te întrebai: nu, nu coniferele domină vegetația, ci eucaliptul. Multe soiuri de eucalipt.

Rămâneți cu bine, cu odor de eucalipt în nări și cu mireasmă de pajiști înverzite! Și cu cerul mare, mare, mare, cald și blând, peste tot, deasupra capului…

Privindu-ne în Oglinzi

Îmi amintesc povestea Singurului Ucenic. Se spune că exista un timp binecuvântat când toată lumea ajunsese la stadiul de Maestru. Nu rămăsese decât un singur Ucenic. Acela eram Eu.

Întâlnirile cu Maeștrii ne inspiră! Sau exteriorizăm partea noastră luminoasă, sau scoatem la iveală Umbrele noastre. Aceasta – pentru că suntem cu toții conectați energetic și tot ce se întâmplă în interiorul nostru are consecințe în exterior. Tot ce se întâmplă în mine este și în tine.

La ce ne folosește această cugetare?

La a ne da răspunsul la întrebarea: de ce întâlnim oamenii pe care îi întâlnim pe drumul nostru prin viață?

Fie că suntem mulțumiți de relația cu cineva, fie ni se pare că acea persoană este pusă în existența noastră doar ca să ne aducă necazuri, cu siguranță secretul e la noi, la tiparele și filtrele propriei noastre gândiri. Judecăm persoana. Când suferim, suntem ”despărțiți” de ea. Când o admirăm, suntem mai ”apropiați” de ea. Dar, de fapt, noi sesizăm aspecte cu care intrăm ”în rezonanță”, indiferent cum ne poziționăm emoțional și rațional.

Tot ceea ce detestăm și respingem la celălalt scoate în evidență probleme și inconveniente nerezolvate încă în noi înșine. Deși este dezagreabil să recunoaștem, momentele când ne ofensează comportamentul cuiva sunt chiar semnele că el “ne atinge unde ne doare”, adică acolo unde conservăm o problemă activă, nesoluționată. Spunem despre celălalt că… ”nu e rezonabil”. Ba bine că nu! Exact acel aspect deranjant e în rezonanță cu problema noastră. Doar că ego-ul nostru, ocupându-se cu buna imagine a importanței noastre, are de suferit. Și nu ne place… noi vrem să ne simțim importanți și fără de pată. Și să nu fim treziți din iluzie… Partea bună a lucrurilor este că acela e momentul în care “Oglinda” ne dezvăluie o situație pe care suntem pregătiți să o rezolvăm. Sau, și mai acut: Trebuie! Creșterea se face, de cele mai multe ori, cu durere. Avem nevoie de un ”des-cântec”…

Tot ce admirăm la alții are un corespondent în calități și aptitudini dovedite sau încă nedezvăluite din noi înșine. Dacă nu le-am avea în noi, nu le-am putea vedea în alții. Le sesizăm pentru că rezonează cu o energie identică ce vibrează în adâncul ființei noastre. Suntem la unison cu acel aspect, ca atare el ne ”în-cântă”. Suntem pregătiți să recunoaștem, să cultivăm sau să onorăm mai mult acea trăsătură. E un “semn” care ne conștientizează acest potențial interior de dezvoltare.

Ca ucenic, îți poți adresa câteva întrebări utile:

  • Cu ce scop a apărut această persoană în viața mea? Care e mesajul pe care mi-l transmite despre mine?
  • Ce nu-mi place la aceasta persoană?
  • Ce mă face să o vreau cât mai departe de mine?
  • Ce îmi place la această persoană?
  • Ce am eu de învățat de la această întâlnire
  • Care este partea mea de responsabilitate în această situație?
  • Ce învăț DESPRE MINE din modul de a stăpâni / conduce / gestiona relația noastră?

Poți alege să privești cu ochi mulțumitori pe cei care te supără, te deranjează: gândește că TE privești, de fapt, în Oglindă.
Apoi, poți întoarce privirea către tine. Acolo, poți căuta de unde provine neacceptarea, ce mai ai de cunoscut și vindecat în ființa ta. 

Cel mai nesuferit om îți poate deveni un Maestru Învățător.
Poate ar fi cazul să îi multumeşti.

Ce este pe deplin învățat, nu se va mai repeta, spune un Maestru. Observă cum au dispărut și au apărut Oglinzi în viața ta. Vei trage o concluzie înțeleaptă pentru viitor. În fond, totul este desprte TINE și niciodată despre ALȚII.