Fiecare cu fixul lui

Nu știu alții cum sunt, dar eu am niște fixuri. Deși propovăduiesc flexibilitatea, am și eu… blocajul meuO credință core în paradigma mea este că rugăciunea din inimă se împlinește negreșit. Mi s-a întâmplat de atâtea ori să îmi fie ascultate rugile, încât singura mea problemă este să fiu atentă la formularea cererii! Rugăciuni absurde în plan logic ce s-au împlinit ad-litteram. Imposibilul și improbabilul s-au materializat. Și cu toate acestea, deși știu mersul lucrurilor, tot mai rămân surprinsă când mi se împlinește o solicitare. De aceea mă rog mult, dar cer puțin și cu mare atenție. Rareori spun: Te rog, Doamne, dă-mi… Cel mai adesea… Facă-se voia Ta!

 

Azi dimineață mă întâlnisem cu o vorbă care m-a urmărit toată ziua: Când ai un necaz, nu te uita la Dumnezeu și spune: ”uite ce necaz mare am”, ci uită-te la necaz și spune: ”uite ce Dumnezeu mare am”! Atât de mult mi-au plăcut aceste cuvinte încât mi le-am rostit de mai multe ori, ca un leit-motiv, pentru a le reține. Ce frumoasă schimbare de perspectivă, ce re-cadrare încurajatoare pentru fiecare dintre noi…

Ei bine, gândurile se materializează… Vorba cântecului vechi:  ”Mă gândeam la tine și te-am întâlnit!” (Morala 1. Nu vă mai gândiți la necazuri! Se gândesc ele la voi.) Înapoi la poveste!

Aveam întâlnire la orele 21 la Palas cu fiica mea, Samia, pentru un ultim efort pe ziua de azi, de cumpărături urgente, și am întârziat puțin. De aceea am intrat în zonă cu mare determinare, pe pilot automat, cu mintea deja ajunsă acasă, dincolo de eveniment! ”Nu te grăbi așa Harap-Alb, că te-i pripi!” zice basmul. Dar cine să urmeze sfatul? Parchez subteran – firește – și, în mare grabă, îmi aranjez poșeta, ținuta, părul, plec aproape alergând din parcare, scot telefonul din poșetă, îmi pun cheile, mă uit la telefon (21.10), vorbesc în mare viteză cu Samia, ne dăm întâlnire într-un anume punct, ne facem cumpărăturile accelerat, și, pe la 21.45, în trombă, dăm să plecăm. Tichetul de parcare, nicăieri.

”Am plecat cu graba și ne-am întâlnit cu zăbava…”  Morala 2. … @#$%&$#!(uluire)*& ”Iaca poznă!” (tot Ion Creangă) !!! *&^$#@(asta e)!!*&^%$#@(fii atentă de-acum încolo)*&^%$#!!!(circuite neuronale parcurse pe rewind)*&^%$##@*&^)_+^%%$.

Percheziționăm amândouă poșeta, mașina, parcarea și, cu mare atenție, drumul la dus și întors, pe jos, dar nu găsim tichetul nicăieri. Mergem la puncte de informare, culegem idei și păreri de la salariați, gardieni și chiar ajungem la un automat de plată pentru o convorbire telefonică cu… responsabilii de bariere. Cerem și căutăm ieșirile din situație. Totul ne conduce spre o singură rezolvare: 50 lei la automat, apăsând butonul: tichet pierdut. Mîh.

Dar din prima clipă când mi-am dat seamna că am pierdut tichetul nu fusesem nici descurajată, nici dezamăgită, nici furioasă ci, acceptând cu serenitate ”destinul”, m-am concentrat spre a găsi momentul cheie care a dus la vulnerabilitate. Mi-am dat seama că, de la intrarea în parcare până la trezire, nu trăisem nimic în mod conștient, ci executasem sarcini tot cu mintea în altă parte… 

Ce mai e de făcut? Să păstrăm neuronii biorobotului pentru dăți viitoare. Deci, senine, mergem la automat să plătim cei 50 de lei. Morala 3. La așa lecție, așa plată. Noroc că e copilul cu mine, ca să învățăm împreună, 2 în 1, la juma‘ de preț…

După ce, omenește, e clar că nu mai avem alte opțiuni logice, scot banii din poșetă. Samia apasă butonul potrivit și apăs și eu butonul ”chitanță”. Samia dă să pună banul. Eu, privind bancnota galbenă ce va să plece, mai folosesc o ultimă opțiune: ”Doamne, te rog, dă-mi tichetul!”. (Morala 4. Dar dacă, totuși, mai există și alte posibilități? Fixul meu a intrat în acțiune). Îmi iau rămas bun cu respect de la banul ce dispare absorbit de gura flămândă a automatului, mă gândesc că are o valoare cu care aș fi putut să fac mai mult bine altora decât să plătesc o prostie personală și că e un ban muncit. Aștept liniștită deznodământul în poziție de ”observator”, așa cum te uiți la un steag ce urcă lent pe catarg în sunetul imnului. În filmul meu imnul era oarecum funerar și materia dispăreaaa transformându-se în spiiiiirit. Acceptasem oricum situația: mai bine pierd 50 de lei decât un singur neuron, și totuși… ”Doamne, te rog, dă-mi tichetul!”, zic în sinea mea, surâzând smerit. Dar banul dispare în beznă. Adiiiiiooo.

După o clipă, automatul ne rejectează, disprețuitor, bancnota cât-colo. Nu-i place foița asta, ne dă impasibil un mesaj de invaliditate… știți voi…  îl citesc zâmbind (acceptare, acceptare…). Aurel Vlaicu plutește lent prin aer ca în filmele indiene peste care trecem când schimbăm canalul tv, zâmbind cu superioritate. Sunt obosită, e zece seara, am terminat o zi plină alergând pe tocuri prin mall și subterane, deci ce mai contează o ultimă încercare-plată, un efort suplimentar… să stoarcem lămâia egoului și a somnului minții până la capăt… și fac doi-trei pași să-l culeg de unde era aterizat aiurea, pe jos, aplecându-mă cu smerenie. Lângă hârtia galbenă zăresc un cartonaș alb, pitit într-un ascunziș întunecat, sub o țeavă. Îl iau, îl citesc: data de azi, 6.07.2015, orele 21.07. Tichetul meu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s