HIROSHIMA, dragostea mea…

… se numea un film apărut in anii ’60 în România, pe cand eram eu mică, mică, ceea ce s-a întâmplat cu suficient timp în urmă…

Priveam afișul, credeam că e un film de dragoste și că numele eroinei e Hiroshima… nu era normal? Am fost foaaaaaaarte dezamăgită mai târziu, când sora mea mai mare și mai înțeleaptă – era deja elevă prin clasa a patra! – mi-a spus că Hiroshima e numele unui oraș … și ce tragedii au fost acolo… Evident, nu am fost dusă la film la cei 5-6 ani ai mei! Dar pur și simplu nu le-o puteam ierta autorilor afișului! Asta n-am uitat! M-au păcălit și m-au rănit!

În clasa a XII-a, ne pregăteam de bac. Am dat extemporal la română și, ghici ce?, subiectul era Eugen Jebeleanu – Surâsul Hiroshimei. Păi, nu? Am făcut o lucrare de excepție, de fapt știu sigur că nu eu, eleva, am scris, ci eram în starea aproape magică de flux și practic, aproape că mi s-a dictat… Așa că, atunci când doamna profesoară a venit cu lucrările corectate, a mea a fost lăsată la final… și a citit-o întregii clase cu lacrimi în ochi… chiar unii din clasă lăcrimau…  chestii de atmosferă, căci Corul copiilor uciși nu poate fi primit altfel… Dar, la final, după ce fusesem într-o stare de sublimă satisfacție și surpriză, eu am plâns eu de-a binelea. Lucrare de gazeta școlii, de revista școlii, laude, cancelarie și nota… 9! Mi-a stricat media, desigur. Chiar am plâns și am suferit! Nu mi-a dat niciodată o explicație, iar eu nu am îndrăznit să cer. În treacăt fie spus, pe vremea aceea ți se tăiau genunchii dacă așteptai în fața cancelariei un profesor ca să-ți dea o cretă colorată pentru ora de biologie, darămite să ceri explicații pentru nota 9 cu felicitări și onoruri deosebite… Și nici asta n-am uitat până azi.

Ohiroshima_mon_amour înţelegere, totuşi, am avut mai târziu. În filmul de dragoste, fiecare dintre ce doi protagoniși povestește despre drama lui – El, japonezul, despre Hiroshima sa, Ea, franțuzoaica, despre Războiul Mondial al ei. Fiecare spune celulalt: ”da, dar tu nu ai văzut cu adevărat nimic și nu știi cum a fost, de fapt…”

Ei, și care e povestea? Întâlnind mereu oameni noi, iar ei aflând cu ce mă ocup, ia ghiciți care e subiectul către care se îndreaptă brusc discuția? Știi, când am fost bolnav de…, când am divorțat de…, când am născut cu dificultățile…, când fiul/fiica mea a făcut…, când soțul/soția mea a zis…, când mi s-a întâmplat cutare…, și dă-i și luptă… și povestește cu detalii… Desigur, înțeleg, fiecare cu Hiroshima lui. Cu atașamentele lui față de drama lui cea mai importantă. N-am uitat-o, îmi spune el/ea.

Dar nu te poți vindeca și nu poți merge mai departe într-o viață mai bună câtă vreme ești ancorat în trecut, la un punct fix, și acela încărcat cu traume emoționale.

Desigur, îndrept atenția interlocutorului către o nouă perspectivă, o nouă posibilitate de a privi lucrurile. Înfăţişării unei noi conştienţe mi se răspunde, de cele mai multe ori, prin împotrivire.  E o rezistență bazată pe credințe limitatoare – fie refuzul de a crede că există o realitate nouă, mai luminoasă, fie teama că ei, deși văd această posibilitate, nu sunt demni de ea sau ”e prea târziu”, ”nu mai am putere”, ”nu-i de mine așa ceva”, ”dar de ce eu și nu ceilalți?

Da, convingerile, chiar limitatoare, oferă senzația de confort și iluzia controlului. Da, în dulcele sicriu căptușit cu pluș în care ne mențin convingerile noastre vechi și nefolositoare avem deplină forță. Însă doar o singură opțiune. Aceea de a fi Victime. Câtă vreme suntem experți în problema noastră și nu vrem decât să o clamăm, să o împărtășim, să le-o dăm și altora, să le-o povestim, gustăm deliciile victimizării. ”Ți-am spus de cinci-șase ori și tu te faci că nu înțelegi”, mi-a zis cineva, supărat că nu-i dau dreptate și nu cer amănunte, ”da, dar ce să fac eu cu gunoiul ăsta – mă întrebam eu –să fiu de acord și să-l pap alături de tine?”. Știi senzația aia, când tragi vin cu furtunul și vine mai întâi aerul greu mirositor cu aburi de alcool, acru, stătut și neplăcut, dar amețitor? Ei bine, tot așa se îmbată din povestea Hiroshimei lor cei care o tot repetă, și o repetă… și o păstrează ca un bun de preț în chiar inima și destinul lor.

Atașamentul față de o relație, de o persoană, de o experiență este cordonul ombilical energetic netăiat între noi și poveștile noastre de groază, care ne dau legitimitatea de a fi Victime, de a ne justifica ne-putințele sau, mai degrabă, ne-voințele…

Căci starea de conștiență (”da, am contribuit și eu cu 90% la acea situație:  atitudinea mea!”) presupune asumare de responsabilitate, recunoașterea vulnerabilității, a faptului că nu am putut sau nu am știut… dar dă și putere, soluții, echilibru, energie vitală și sănătate…

Prietene, nu e rău să nu știi și să recunoști asta, permite-ți-o! ca să poți învăța mereu! Nu e rău să nu poți, chiar de acolo venim toți, când, ca prunci inocenți eram total dezveliți în fața vieții, nu aveam platoșe și spade și am supraviețuit! Când recunoști neputința, ai făcut primul pas către vindecarea ei. Resursele sunt peste tot.

Ce ne-am face oare fără atașamentele noastre? Oare am fi liberi să alegem? Am fi liberi să fim și să facem ce vrem?  

Ca să renunți la ”fericirea” de a avea un subiect, o Hiroshimă a ta pe care o iubești și o aperi, asta chiar necesită curaj și o dorință arzătoare. Curajul de a-ți permite să fii chiar Tu, cel nehrănit de iluzia că ești mai interesant sau mai justificat de o Hiroshimă, ba chiar și de un Nagasaki al tău. Oamenii cred că sunt mai cineva dacă au mai multe tragedii și drame. Nu, hai să lăsăm asta lui Sofocle, lui Shakespeare, cui vreți voi. Să învățăm din loja teatrului, din cărți și din filme, chiar e de ajuns.   

Hai să privim soluția, nu problema. Iar soluția e să permiți Vieții, Oamenilor, Experiențelor, Sentimentelor să fie exact așa cum sunt, așa cum vin, nu cum le-ai anticipat tu în scenariile tale. Nu să le măsori, să le compari, să le încadrezi și să vezi că nu se potrivesc, că nu te hrănesc, că nu te justifică și nu îți dau rolul cel mai important în piesă.

Vrei să fii liber? Vrei un foarfece pentru cordonul dintre tine și Hiroshima ta? Ia lasă, pentru câteva minute, tăcerea să se aștearnă în mintea ta, fără gânduri, fără judecăți, idei, rațiune și privește ca un Observator curios toată acea dramă, cu maturitatea și înțelepciune pe care o ai acum…

Şi lasă, în linişte, toată acea energie nepotrivită pur şi simplu să se dizolve şi să se transforme într-o învăţătură bună. Ce-ai învățat din asta și ce vrei să faci de-acum încolo cu viața ta? Iar din experiență, ca dintr-o valiză veche, cu haine vechi, strâmte și prea-purtate de atâta povestit, scoate doar învățătura, înțelegerea. Acea Hiroshimă ți-a fost dată să înveți ceva. Caută și ia din bagaj doar învățătura, iar hainele uzate lasă-le să plece… să se dizolve… Uită-te apoi, în viitor, în viitorul în care tu ești deja mai înțelept. Mulțumește-i acele lecții și dă pagina. În cartea vieții tale e loc de o poveste nouă.

Poate chiar o poveste de dragoste…

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s