JOS MĂŞTILE!

Chiar intr-o sfântă zi de duminică, un valoros om al Iașului și-a luat viața. Un artist îndrăgit și admirat, un om tânăr și frumos, Octavian Dumitru, și-a pus ștreangul de gât.  A lăsat o lume înmărmurită și, mult timp de-acum încolo, soliștii și spectatorii operei noastre vor purta amintirea vocii sale frumoase și a spiritului său ludic. A fost îndrăgit de copiii din corul juniorilor, al căror  susținător matur a fost. Avea un zâmbet, o încurajare sau un gest de apreciere pentru fiecare dintre ei. Ne-a adus atâta valoare, bucurie și momente dragi nouă, spectatorilor!
Dar nu un panegiric am de gând să scriu. Eu vreau să fac, dragilor, un apel la adevăr: JOS MĂȘTILE!
Jos personajele pline de importanță pe care ni le construim pentru a ”da bine” în fața celorlalți!
Jos cu ideea: cine vreau să par eu, mai mare și mai tare decât cel care cred că ești sau vrei să pari tu!
Jos cu critica distructivă, de dragul nu-știu-cărui-rezultat! 
Jos cu imaginea, jos cu poziționările și comparațiile, jos cu preocuparea de a face impresie și a fi ”cineva”!

Până la urmă suntem ființe fragile de lumină, copii umili ai Domnului, egali în fața nașterii, a necazurilor, a hazardului, a morții. Hai să ne reamintim sfânta putere a vulnerabilității, hai să recunoaștem că avem probleme, că avem slăbiciuni, că suntem ”moi” și nu din ghips ori poleiți cu aur!

Hai să ne împrietenim, să ne privim sufletele și să ni le apreciem unii altora la fel ca atunci când eram copii inocenți, ne-maculați de ”educația” clasamentelor: primul la… și cel mai la… 
Hai să dăm afară din subconștientul nostru vocile celor care ne asmuțeau să depășim pe X și pe Y sau care ne admonestau că nu suntem suficient de… Ce traume extraordinare poartă oamenii în sufletele lor și cum se mai străduiesc, cheltuind o cantitate imensă de energie vitală, să le mascheze pentru a părea mari și tari, fericiți și împliniți… și nu reușesc decât să afișeze grimase de zâmbet așezate pe chipuri încordate, fugind după ”succesul” de a fi cel mai… din grup.

La cei mai mulți dintre semeni văd nu o foame de acceptare, ci o foame de ”a-i pune jos” pe ceilalți într-un domeniu, oricare ar fi, dacă nu în toate! Rochiile, mașinile, copiii, vacanțele, studiile, până și caritatea pot fi subiecte de competiție. Apoi se plâng de neiubire. Și au dreptate. Suntem atât de ne-învățați să iubim pur și simplu, să ne lăsăm așa cum suntem, delicați, slabi, neputincioși în multe, cu gânduri ne-frumoase de multe ori, cu mici sau mari păcate, cu greșeli… Suntem ne-învățați să ascultăm, să mângâiem, să pansăm rănile ori să acoperim greșelile celorlalți față de noi… Privesc uneori oameni prezenţi la un eveniment pentru a-și etala achizițiile, nu pentru a se conecta cu oameni. Privesc uneori politicieni care, sub o formă sau alta, nu caută să slujească și să servească, ci, dacă nu înnvauțire rapidă, măcar iluzia autorității că ”sunt cineva” să o capete.  Numai că intenţia iese de sub mască, precum o lenjerie neactualizată…

Cu cât sunt mai slab, cu atât sunt mai tare. Și cu cât sunt mai tare, cu atât sunt mai slab.

JOS MĂȘTILE!
Lasă oamenii să îți vadă adevărata frumusețe, cea nevăzută, cea eternă, de aspect unic al Creației, întrupat în cel care EȘTI, nu cel care te crezi a fi. Vorbește-le prietenilor de nevoile tale, roagă-i să îți pună întrebări ajutătoare ca să-ți poți soluționa slăbiciunile…

Jos fardurile groase cu care maschezi durerea! Cere ajutor!
Noi suntem cu adevărat o specie în care nici un individ nu poate reuși de unul singur. Atunci cine naiba a stabilit să învățăm copiii competiția? Hai mai ușor cu sufletele micuților pe scări!

Se spune că Octavian ar fi spus uneori că o va face. Eu nu știu dacă e adevărat. Dar cine l-ar fi putut lua în serios? Pe fruntea lui noi scrisesem: el CÂNTĂ, nu PLÂNGE. 

Hai să schimbăm, dragilor, regula spectacolului: să facem mai multă liniște, să ne ascultăm tăcerile, să ne dăm, în pace și încredere deplină MĂȘTILE JOS, și să ne mângâiem, cu tandrețe, rănile, să ne iertăm greșelile, să ne ne tolerăm slăbiciunile. Suntem moi, suntem făcuți din lut moale și ne doare această pururi aspirație către ideal, tot acest drum către praful de stele… 

Jos măștile… 
Măcar astfel, Octavian va fi avut un ultim mare rol în viețile noastre. Frumoasă carieră, frumos palmares, frumos suflet… hai să le încununăm noi cu un rost frumos adăugat gestului său final. 
Anunțuri

Un gând despre „JOS MĂŞTILE!

  1. gestul disperat al lui Octavian arata cit de singur se simtea in realitate cu toate ca era inconjurat de atit de multe persoane.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s